Va fi Europa într-adevăr unită?

DACĂ vă este greu să credeţi că unificarea Europei este privită cu seriozitate, nu trebuie decât să treceţi câteva dintre graniţele ei interne. Acum oamenii călătoresc liber în interiorul Uniunii Europene (UE). Practic nu se mai aşteaptă la punctele de frontieră pentru a se trece în altă ţară. Bineînţeles că cei care călătoresc sunt încântaţi de acest lucru — dar ei nu sunt singurii care trag foloase. În prezent, cetăţenii statelor membre ale UE pot studia, munci şi deschide firme cu uşurinţă în orice ţară din UE. Acest lucru, la rândul lui, duce la progresul economic al zonelor mai sărace din Uniune.

Cu siguranţă că uşurinţa cu care se trec graniţele constituie o schimbare importantă. Însă am putea trage oare concluzia că Europa este deja unită şi că nu există obstacole în calea unificării? Dimpotrivă, obstacolele se profilează la orizont, unele dintre ele provocând destul de multă îngrijorare. Dar, înainte de a vorbi despre ele, să analizăm unul dintre cei mai mari paşi făcuţi până în prezent spre unitate. Astfel vom putea înţelege mai bine de ce sunt oamenii atât de încrezători în ce priveşte unitatea.

Paşi spre unificarea monetară

Păstrarea graniţelor poate costa mult ţările din UE. Formalităţile vamale din cele 15 ţări membre ale UE costau cândva aceste ţări aproximativ 12 miliarde de euro pe an. Nu e de mirare că noua situaţie apărută la graniţele Europei a dat un imbold puternic progresului economic. Dacă ne gândim că cei 370 de milioane de locuitori ai UE călătoresc liber dintr-o ţară în alta în cadrul unei singure pieţe comune, e clar că potenţialul economic este extraordinar. Ce anume a făcut posibil acest progres?

În februarie 1992, şefii de guvern au făcut un pas important pe calea spre unitate semnând Tratatul privind Uniunea Europeană, sau Tratatul de la Maastricht. Acest tratat a pus bazele creării unei pieţe unice în interiorul Europei, a unei bănci centrale şi a unei monede unice. Însă a trebuit să se facă un alt pas important:  eliminarea fluctuaţiilor ratei de schimb. La urma urmei, rata de schimb de mâine poate pune tranzacţia de azi într-o cu totul altă lumină.

Acest obstacol aflat pe calea spre unitate a fost înlăturat prin înfiinţarea Uniunii Economice şi Monetare (UEM) şi introducerea monedei euro ca monedă comună. Taxele de schimb au dispărut, iar companiile nu mai trebuie să-şi ia măsuri de protecţie împotriva riscurilor legate de rata de schimb. Acest lucru înseamnă mai puţine cheltuieli pentru firme şi înflorirea comerţului internaţional. La rândul său, aceasta poate duce la crearea mai multor locuri de muncă şi la creşterea puterii de cumpărare — lucruri de pe urma cărora toţi vor trage foloase.

Crearea Băncii Centrale Europene în 1998 a marcat un alt pas important spre adoptarea unei monede unice. Această bancă independentă, cu sediul la Frankfurt (Germania), deţine autoritatea monetară asupra guvernelor statelor participante. Obiectivul ei este păstrarea inflaţiei la valori mici în zona euro, cum i se spune, zonă formată din 11 ţări participante *, şi stabilizarea fluctuaţiilor ratei de schimb între euro, dolar şi yen.

Prin urmare, în ce priveşte banii, s-au făcut mari progrese spre unitate. Totuşi chestiunea banilor ilustrează şi marea lipsă de unitate care continuă să existe între ţările europene.

Alte probleme monetare

Statele mai sărace din UE au nemulţumirile lor. Ele consideră că statele membre mai bogate nu-şi prea împart bogăţiile cu ele. Nici unul dintre statele membre nu neagă faptul că trebuie să le acorde partenerilor lor europeni mai săraci un ajutor financiar suplimentar. Totuşi, ţările mai bogate consideră că au motive întemeiate să aibă reţineri în acest sens.

Să luăm, de exemplu, Germania. Entuziasmul acestei ţări de a juca rolul de finanţator al unificării europene a scăzut în mod evident acum, când povara ei financiară a crescut. Preţul unificării celor două Germanii a fost enorm — aproape 100 de miliarde de dolari anual. Aceasta înseamnă un sfert din bugetul naţional! Ca urmare, datoria naţională a Germaniei a crescut în scurt timp atât de mult, încât Germania a trebuit să facă mari eforturi pentru a îndeplini criteriile de aderare cerute de UEM.

 Noi membri bat la uşa UE

Pentru moment, susţinătorii monedei unice speră ca statele membre ale UE care nu au intrat încă în UEM să depăşească până în anul 2002 obstacolele ce le stau în cale, deoarece în acest an se speră ca monedele şi bancnotele euro să înlocuiască monedele europene din prezent. Dacă Danemarca, Marea Britanie şi Suedia nu vor mai avea reţineri în această privinţă, chiar şi locuitorii acestor ţări vor putea vedea cum coroana, lira sterlină şi krona vor fi înlocuite de euro.

Între timp, alte şase ţări europene bat la uşa UE. Acestea sunt Cipru, Estonia, Polonia, Republica Cehă, Slovenia şi Ungaria. Alte cinci ţări îşi aşteaptă şi ele rândul, şi anume, Bulgaria, Letonia, Lituania, România şi Slovacia. Preţul intrării lor nu va fi mic. Se estimează că, în perioada 2000–2006, UE va trebui să dea 80 de miliarde de euro pentru a le ajuta pe cele zece state din Europa Răsăriteană care vor să intre în UE.

Cu toate acestea, fondurile pe care aceste ţări vor trebui să le adune pentru a îndeplini cerinţele de aderare la UE sunt mult mai mari decât suma pe care o vor primi ca ajutor de la UE. De exemplu, Ungaria va trebui să cheltuiască 12 miliarde de euro pentru îmbunătăţirea şi extinderea şoselelor şi a căilor  ferate din ţară. Republica Cehă va trebui să cheltuiască peste 3,4 miliarde de euro numai pe staţiile de tratare a apei, iar Polonia trebuie să cheltuiască 3 miliarde de euro pentru reducerea emisiei de sulf. Dar, chiar şi în aceste condiţii, ţările care au depus cererea de aderare la UE consideră că foloasele depăşesc cheltuielile. În primul rând, comerţul cu statele membre ale UE se va intensifica. Totuşi, aceste ţări vor trebui să aştepte o perioadă. Potrivit actualei opinii publice, ar trebui acceptate noi state numai după ce UE îşi va rezolva propriile probleme financiare.

Resentimente, naţionalism şi şomaj

În pofida tuturor eforturilor depuse pentru realizarea unei mai mari unităţi, atât în Europa, cât şi în afară se observă o oarecare îngrijorare în legătură cu evoluţia situaţiei de pe continent. În plus, mulţi sunt foarte neliniştiţi în privinţa modului în care sunt rezolvate conflictele etnice, cum ar fi cele din regiunea balcanică ce s-a dezmembrat — mai întâi a fost războiul din Bosnia, apoi conflictul din Kosovo. Statele membre ale UE nu sunt, în general, de acord cu modul de rezolvare a acestor conflicte din Europa şi a celor din afara ei. Întrucât UE nu este o federaţie de state şi nu are o politică externă comună, interesele naţionale sunt cele care ocupă de cele mai multe ori primul loc. În mod evident, interesele naţionale sunt un obstacol uriaş în calea formării „Statelor Unite ale Europei“.

În plus, Europa se confruntă cu încă o problemă presantă: rata înaltă a şomajului. În medie, 10% din forţa de muncă este în şomaj. Aceasta înseamnă că peste 16 milioane de oameni nu au un loc de muncă. În multe ţări, tinerii, care alcătuiesc aproape un sfert din populaţia UE, nu au reuşit să-şi găsească un loc de muncă în pofida marilor eforturi pe care le-au depus. Nu este de mirare că mulţi consideră lupta împotriva şomajului la scară largă problema numărul unu a Europei! Până în prezent, încercările de a îmbunătăţi piaţa forţei de muncă n-au avut rezultate.

Există însă un obstacol şi mai mare în calea unităţii.

Cine conduce?

Suveranitatea rămâne cel mai mare obstacol în calea realizării unei Europe unite. Statele membre trebuie să cadă de acord în privinţa măsurii în care sunt dispuse să cedeze din suveranitatea lor naţională. Obiectivul UE este acela de a crea o formă supranaţională de guvernare. Dacă nu se atinge acest obiectiv, introducerea monedei euro nu va fi decât o „victorie provizorie“, se arată în Le Monde. Însă unor state membre ale UE le vine greu să accepte ideea de a renunţa la autoritate. De exemplu, un şef de stat a declarat că ţara lui s-a „născut să conducă naţiunile, nu să le asculte“.

Este lesne de înţeles că statele membre mai mici se tem că, cu timpul, ţările mai mari vor prelua controlul şi vor refuza să accepte deciziile care le-ar putea dăuna propriilor interese. De exemplu, ţările mai mici se întreabă cum se va decide în care ţări se vor afla sediile diverselor organisme UE. Este o decizie importantă, întrucât aceste organisme sprijină piaţa forţei de muncă în ţările care le găzduiesc.

În faţa acestor obstacole neliniştitoare aflate în calea unităţii — decalajul economic, războiul, şomajul şi naţionalismul —, se pare că nu este deloc greu să te simţi dezamăgit când e vorba de unificarea Europei. Realitatea este însă că s-au făcut progrese extraordinare în acest sens. Cât de mult se va progresa în viitor nu se ştie. Problemele care îi asaltează pe cei ce se străduiesc să unifice Europa sunt, în mare parte, aceleaşi probleme pe care le au toate guvernele omeneşti.

Se va putea crea vreodată un guvern care să rezolve astfel de probleme cum ar fi conflictele etnice, şomajul la scară largă, sărăcia şi războiul? Este realist să ne gândim la o lume în care oamenii vor trăi cu adevărat în unitate? În următorul articol vom analiza un răspuns care, probabil, vă va surprinde.

[Notă de subsol]

[Chenarul de la pagina 6]

Intră în scenă euro!

Deşi monedele şi bancnotele naţionale aflate actualmente în circulaţie în statele membre ale Uniunii Europene nu vor dispărea până în 2002, deja se fac tranzacţii noncash în euro. Această tranziţie monetară a însemnat o sarcină uriaşă pentru bănci. Totuşi, rata de schimb între monedele naţionale ale ţărilor membre şi euro a fost fixată. De asemenea, bursele afişează cotaţiile în euro. În prezent, multe magazine şi firme afişează preţul produselor lor atât în moneda locală, cât şi în euro.

Acest comerţ impune câteva schimbări radicale — mai ales în cazul multor persoane în vârstă, care nu vor mai putea folosi mărcile germane, francii francezi sau lirele italiene cu care s-au obişnuit. Până şi casele de marcat şi automatele bancare trebuie modificate. Pentru ca tranziţia să se facă cât mai lin posibil, s-au organizat campanii oficiale pentru informarea oamenilor în legătură cu introducerea în circulaţie a monedei euro şi utilizarea ei.

Indiferent de obstacolele care au mai rămas, euro intră în scenă. De fapt, s-a început deja să se emită bancnote şi monede euro. Iar acest lucru nu este o sarcină tocmai uşoară. Chiar şi într-o ţară mică cum este Olanda, care are 15 milioane de locuitori, presele de tipărit bancnote şi de bătut monede vor funcţiona timp de trei ani ca să producă, până la 1 ianuarie 2002, 2,8 miliarde de monede şi 380 de milioane de bancnote. Dacă toate aceste bancnote noi ar fi puse una peste alta, s-ar obţine un teanc înalt de aproximativ 20 de kilometri!

[Chenarul de la pagina 7]

„Un Euromasacru“?

La începutul anului 1999, Comisia Europeană, organul executiv al Uniunii Europene (UE), a depăşit cu greu un grav eşec. Comisia a fost acuzată de fraudă, corupţie şi nepotism. A fost format un comitet care să cerceteze acuzaţiile. După şase săptămâni de investigaţii, comitetul a constatat că, într-adevăr, Comisia Europeană se făcea vinovată de fraudă şi proastă administrare. Cu toate acestea, în urma investigaţiilor făcute, comitetul nu a găsit dovezi care să arate că comisarii s-au îmbogăţit.

După publicarea raportului întocmit de comitet, toţi membrii Comisiei Europene au demisionat în martie 1999 — o acţiune fără precedent. Acest lucru a cauzat o criză gravă în UE. Revista Time a numit-o „un Euromasacru“. Numai timpul ne va arăta ce consecinţe va avea această criză asupra procesului de unificare europeană.

[Legenda fotografiei de la pagina 5]

În prezent este mult mai simplu să treci graniţele din Europa

[Legenda fotografiei de la pagina 7]

Banca Centrală Europeană, cu sediul la Frankfurt (Germania), a fost înfiinţată în 1998