Când „frăţiorul“ se întoarce acasă

DE LA CORESPONDENTUL NOSTRU DIN CANADA

ÎN FIECARE primăvară, după şapte sau opt luni de viaţă nomadă pe mare, papagalul-de-mare (o specie de pinguin arctic) se întoarce acasă, în apele Oceanului Îngheţat. Este perioada de împerechere, iar papagalul-de-mare pare să fie frumos îmbrăcat pentru această ocazie. Într-adevăr, picioarele lui au devenit de un portocaliu strălucitor, iar pe cioc i-a crescut un înveliş cornos colorat, care mai târziu îi va cădea. Penajul lui alb-negru, prin care se remarcă, rămâne neschimbat pe tot parcursul anului, iar acest lucru îi dă pinguinului un aspect oarecum preoţesc. Probabil că din acest motiv denumirea ştiinţifică a papagalului-de-mare este Fratercula arctica *, care înseamnă „călugăraşul, sau frăţiorul, din nord“.

Papagalii-de-mare se îndreaptă spre vizuinile de pe ţărmurile stâncoase în grupuri mici, formate din aproximativ 20–30 de exemplare. Papagalul-de-mare îşi găseşte perechea fie în drum spre vizuină, fie după ce ajunge la vizuină. Este interesant că mulţi papagali-de-mare vin an de an la aceeaşi vizuină şi au acelaşi partener.

Papagalii-de-mare pot zbura, însă în mod clar nu sunt cei mai grozavi „aviatori“ din lume. De fapt, sosirea lor pe ţărm poate fi asemănată cu o aterizare forţată! În plus, când îşi iau zborul, papagalii-de-mare sunt destul de neîndemânatici, iar uneori se pare că aripile nu vor reuşi să ţină în aer corpul îndesat al păsării. Unii papagali-de-mare au probleme chiar şi cu ieşitul din apă. Dar, odată ce începe să bată din aripi — putând ajunge la 400 de bătăi pe minut —, papagalul-de-mare poate atinge o viteză de croazieră de 80 km/h.

Nu-ţi este greu să observi că aceşti pinguini se simt mai bine în apă decât pe uscat. Dar trebuie să meargă şi pe uscat, deoarece cuplul va trebui să amenajeze o vizuină pentru puiul lor. După ce ajung pe uscat, cei doi vor curăţa vizuina, care poate măsura în lungime între 50 cm şi aproape 2 m. Ei aşază în ea un aşternut din iarbă, crenguţe şi pene. Unii papagali-de-mare cuibăresc în spaţiile de sub bolovani sau în crăpăturile din stâncă. Cu ajutorul ciocului, papagalul-de-mare scormoneşte noroiul, după care aruncă noroiul afară cu labele palmate, pe care le foloseşte ca lopeţi.

Ceremonia nupţială a celor doi papagali-de-mare are loc în apă. În timpul ceremoniei, masculii dau din cap, îşi umflă pieptul, dau din aripi, iar perechile îşi lovesc uşor ciocurile unul de altul de repetate ori. Acest ultim ritual, numit „ciocăneală“, continuă şi după ce păsările se împerechează. Se pare că, prin atingerea şi frecarea ciocurilor, cei doi îşi manifestă ataşamentul reciproc.

Femela depune un ou, care ajunge apoi literalmente sub aripa ocrotitoare a părinţilor — responsabilitate pe care cei doi o împart între ei. După şase săptămâni, puiul iese din ou, abia acum începând adevărata muncă. Puişorul, acoperit cu un puf moale, de culoare gri-închis, stă o săptămână sub aripa unuia dintre părinţi pentru a-şi păstra constantă temperatura corpului. Părinţii fac tot mai multe drumuri până la mare ca să asigure cantitatea de hrană necesară pentru puiul lor. Expediţiile de pescuit nu sunt prea periculoase, întrucât foarte mulţi papagali-de-mare merg în apă după hrană şi se întorc apoi la cuib. Se pare că toată această activitate frenetică îi împiedică pe pescăruşi şi pe alţi prădători să atace.

Papagalii-de-mare sunt înotători şi scufundători foarte buni. Folosindu-şi labele palmate ca pe o cârmă, iar aripile pentru a se propulsa, ei pot rămâne sub apă mai mult de 30 de secunde, la adâncimi de până la 30 m. Un papagal-de-mare se poate întoarce la cuib cu unul sau doi peştişori în cioc — probabil cu un mic salmonid Mallotus villosus sau cu un ţipar-de-nisip. Bineînţeles că, cu cât peştele e mai mic, cu atât numărul peştilor pe care papagalul-de-mare îi poate ţine în cioc e mai mare. A fost văzut un papagal-de-mare care prinsese peste 60 de peşti! Deoarece în gură are zimţi îndreptaţi înapoi, papagalul-de-mare reuşeşte să ţină în cioc un peşte în timp ce prinde alţi peşti. Acest lucru  este foarte avantajos pentru el, dacă stăm să ne gândim că un pui poate mânca 50 de peşti pe zi.

După aproximativ şase săptămâni, cei doi părinţi se întorc în mare, lăsând puiul să se descurce singur. Puiul, care acum poate să zboare, scade în greutate, pregătindu-se să părăsească cuibul. Serile face exerciţii, bătând din aripi. În cele din urmă, la adăpostul nopţii, puiul porneşte grăbit spre mare legănându-se dintr-o parte în alta, după care înoată voiniceşte îndepărtându-se de ţărm.

Vor trece 2–3 ani până când tânărul papagal-de-mare se va întoarce în locul unde s-a născut şi nu se va împerechea decât după 4–5 ani. Un papagal-de-mare adult va cântări, probabil, cu puţin peste o jumătate de kilogram şi nu va măsura mai mult de 30 cm în înălţime. Chiar dacă este relativ mic, un papagal-de-mare sănătos poate trăi aproape 25 de ani. Un papagal-de-mare din Oceanul Atlantic a reuşit să atingă frumoasa vârstă de 39 de ani!

Specialiştii estimează că populaţia de papagali-de-mare din Atlantic numără aproximativ 20 de milioane de exemplare. Observând aceste păsări, rămâi încântat. „Un papagal-de-mare te distrează chiar şi când face cele mai banale lucruri“, au scris David Boag şi Mike Alexander în cartea intitulată The Atlantic Puffin (Papagalul-de-mare din Atlantic). Dacă locuiţi în apropierea coastelor nordice ale Oceanului Atlantic sau Pacific, veţi putea vedea un astfel de pinguin. În orice caz, un lucru e sigur: În fiecare primăvară, „frăţiorul din nord“ se întoarce acasă, iar o nouă generaţie de păsări marine cu penaj negru va vedea lumina zilei.

[Notă de subsol]

[Legenda fotografiei de la pagina 15]

Papagali-de-mare în golful Witless (Newfoundland)

[Provenienţa fotografiei]

Cu amabilitatea: Tourism, Newfoundland and Labrador

[Provenienţa fotografiei de la pagina 14]

Cu amabilitatea: Tourism, Newfoundland and Labrador; fotograf: Barrett and Mackay

[Provenienţa fotografiei de la pagina 15]

Tom Veso/Cornell Laboratory of Ornithology