„Vei muri!“

RELATARE DE LEANNE KARLINSKY

În căutarea celui mai bun tratament disponibil fără sânge în Spania

DACĂ ar fi să faceţi o călătorie undeva în lume, unde aţi alege să mergeţi? În cazul meu, nu a fost greu să răspund. Predau spaniola la şcoală şi împreună cu soţul meu, Jay, şi cu fiul meu, Joel, facem parte dintr-o congregaţie de limba spaniolă a Martorilor lui Iehova din Galax (Virginia, S.U.A.). Aşadar, dorinţa mea a fost să vizitez Spania. Vă puteţi imagina deci cât de încântată am fost când părinţii mei s-au oferit să mă ia cu ei în Spania! Deşi soţul meu şi fiul meu nu au putut veni cu mine, visul meu era pe punctul de a deveni realitate în timp ce eu şi părinţii mei am luat un avion ce zbura direct la Madrid. La sosire, am închiriat o maşină ca să ne putem deplasa până la Estella, un orăşel din Navarre, situat în nordul Spaniei. M-am aşezat comodă pe bancheta din spate şi imediat am aţipit.

Următorul lucru pe care mi-l amintesc este că stăteam întinsă pe câmp, soarele bătându-mi în ochi. „Unde mă aflu? Cum am ajuns aici? Visez?“ În timp ce-mi puneam aceste întrebări, am început să-mi dau seama de o realitate îngrozitoare. Ceva nu era în regulă, iar acest ceva nu era un vis. Mâneca stângă îmi era sfârtecată şi nu-mi puteam mişca nici braţele, nici picioarele. Mai târziu am aflat că maşina în care eram se izbise de parapet şi trecuse prin el şi că fusesem aruncată din autovehicul în timp ce acesta s-a rostogolit vreo 20 de metri pe taluzul rambleului. Din fericire, nici părinţii mei şi nici eu nu ne amintim nimic din ce s-a întâmplat în accident.

Am strigat după ajutor, iar şoferul unui camion a venit repede la mine. Apoi a coborât mai jos pe taluz până la maşină, unde erau prinşi părinţii mei. „Spune-i ambulanţei să vină mai repede!“, a strigat el către colegul lui. „Oamenii din maşină sunt grav răniţi!“ Apoi s-a întors unde stăteam eu paralizată şi a încercat, cu bune intenţii, să-mi îndrepte piciorul. Am strigat de durere, dându-mi seama pentru prima dată cât de grav eram rănită.

La scurt timp mă aflam la secţia de urgenţă a spitalului din Logroño. Poliţia i-a anunţat cu amabilitate pe Martorii lui Iehova din zonă despre ceea ce se întâmplase şi unde mă aflam. Nu după mult timp, patul în care mă aflam era înconjurat de multe persoane din congregaţiile din Estella şi Logroño, însoţite de membrii Comitetului de Asistenţă Sanitară local. Într-adevăr, dragii colaboratori creştini pe care nu-i văzusem niciodată au fost gata să se îngrijească de necesităţile mele, 24 de ore din 24, în tot timpul chinului prin care am trecut la acest spital. Ei s-au îngrijit într-un mod plin de iubire şi de părinţii mei, a  căror stare a ajuns suficient de bună pentru a fi externaţi la o săptămână după accident.

Miercuri, în jurul orei 1 noaptea, medicii au venit să mă opereze la şoldul fracturat. I-am spus medicului că nu doream să primesc sânge. * Cu o oarecare reţinere, el a fost de acord să-mi respecte cererea, deşi mi-a spus că probabil aveam să mor. Am supravieţuit intervenţiei chirurgicale, dar mi se părea ciudat că nici rănile nu-mi erau curăţate şi nici pansamentul nu mi se schimba după operaţie.

Vineri, hemoglobina scăzuse la 4,7, iar eu îmi pierdeam puterea. Medicul a fost de acord să-mi dea un tratament alternativ: injecţii cu eritropoietină (EPO) *, care, alături de preparatele pe bază de fier şi de cele pentru refacerea volumului sanguin, stimulează producerea de hematii. Sosiseră deja şi Jay şi Joel. Cât de bine m-am simţit când i-am văzut pe soţul meu şi pe fiul meu!

În jurul orei 1.30 noaptea, un medic i-a spus lui Jay că spitalul obţinuse deja un ordin judecătoresc pentru administrarea de sânge în cazul în care starea mea se agrava. Jay i-a spus că dorinţa mea era să nu primesc sânge în nici un caz. „Atunci va muri!“, i-a răspuns medicul.

Jay a vorbit cu Comitetul de Asistenţă Sanitară cu privire la transferarea mea la alt spital, unul în care să mi se respecte dorinţele. Totuşi, nu toţi membrii personalului acestui spital se opuneau. De exemplu, o doctoriţă m-a asigurat că va face tot posibilul să fiu tratată cu tot respectul care mi se cuvenea. Dar, la scurt timp, alţi medici au început să exercite presiuni asupra mea. „Vrei să mori şi să laşi în urmă o familie?“, mă întrebau ei. I-am asigurat că doream cel mai bun tratament disponibil fără sânge. Medicii nu erau dornici să mă ajute. „Vei muri!“, mi-a spus pe un ton tăios un medic.

Comitetul de Asistenţă Sanitară a găsit în Barcelona un spital care era de acord să mă trateze fără sânge. Ce mare deosebire între cele două spitale! În Barcelona, două asistente m-au spălat cu delicateţe şi m-au făcut să mă simt bine. Când mi-a schimbat pansamentul, una dintre asistente a văzut că era verde şi încleiat din cauza sângelui uscat. Ea mi-a spus că îi era ruşine de modul în care mă trataseră conaţionalii ei.

Nu după mult timp, am primit tratamentul medical care ar fi trebuit început la spitalul din Logroño. Rezultatele erau remarcabile. În câteva zile, organele vitale erau în afara oricărui pericol, iar nivelul hemoglobinei se ridicase la 7,3. Când am părăsit spitalul, ajunsese la 10,7. La următoarea intervenţie chirurgicală ce a trebuit să mi se mai facă în Statele Unite, nivelul hemoglobinei era de 11,9.

Sunt recunoscătoare pentru eforturile asistentelor medicale şi ale medicilor care sunt gata să respecte dorinţele pacienţilor lor, indiferent dacă sunt sau nu de acord cu acestea. Când membrii personalului spitalicesc respectă convingerile pacientului, ei tratează întreaga persoană, furnizând astfel cel mai bun tratament disponibil.

[Note de subsol]

[Legenda fotografiei de la pagina 12]

Împreună cu soţul meu şi cu fiul meu

[Legenda fotografiei de la pagina 13]

Doi membri ai Comitetului de Asistenţă Sanitară