De pe mări învolburate în ape liniştite

RELATARE DE HANS STURM

TIMP de mai bine de 200 de ani, bărbaţii din familia mea fuseseră marinari. Dorinţa mea fierbinte era să calc pe urmele tatălui meu, care, l-a rândul lui, l-a urmat pe bunicul meu, adică să-mi petrec viaţa pe mare.

În 1914, când a izbucnit primul război mondial, tata a fost recrutat în marina militară germană şi a fost trimis pe un dragor în apele Mării Baltice. În 1916, el a fost trimis pe o navă comercială, care a fost folosită pentru a aduce minereu de fier din Suedia până când s-a încheiat războiul. Tata a murit în 1919, când aveam doar 8 ani, totuşi amintirile legate de el m-au îmboldit spre mare.

Pentru a-mi împlini dorinţa de a fi avansat în această profesie pe care mi-am ales-o, trebuia să satisfac un stagiu pe mare de patru ani, din care 20 de luni trebuia să fiu pe vase cu pânze. Numai după aceea mă puteam înscrie la un colegiu de marină. Astfel, la 15 ani, mama m-a dus din oraşul natal Stettin (actualmente Szczecin, Polonia) în Hamburg (Germania). Ştiam că aici compania Laeisz avea mai multe vase cu pânze şi speram să fiu primit pe unul dintre ele ca marinar stagiar. Nu aveam bani ca să plătim, dar Laeisz, care ştia cine a fost tata, m-a primit fără să trebuiască să plătesc vreun ban.

În 1927 am pornit pe mare pe Padua *, un velier de oţel cu patru arbori. Călătoream cu el din Hamburg până în Chile ca să aducem azotaţi. Nu avea nici un motor, numai vele. Pentru noi, băieţii de pe corabie, acele călătorii peste Atlantic au fost o experienţă emoţionantă.

De multe ori navigam pe mări învolburate. În aceste situaţii, velele trebuiau strânse. Cum era să te urci să strângi velele când corabia era aruncată încoace şi-ncolo de valuri? Trebuie să recunosc că mi-era frică! Dar, când primeam ordinul s-o fac, nu mă mai gândeam la nimic altceva şi, pur şi simplu, urcam şi făceam ce mi se ordonase.

Forţe care nu-mi stăteau în putere să le controlez

Mama era romano-catolică, însă, la scurt timp după moartea tatei, ea a început să se asocieze cu Ernste Bibelforscher, adică Zeloşii Studenţi în Biblie, cum erau cunoscuţi în acea vreme Martorii lui Iehova din Germania. În 1923, ea s-a botezat. Niciodată religia catolică nu mi s-a părut deosebit de atrăgătoare, iar ceea ce îmi spunea mama mi se părea logic. Prin urmare, obişnuiam să merg împreună cu mama şi cu sora mea mai mică, Margot, la întrunirile la care se studia Biblia.

În 1929 am plecat de pe Padua, iar în următorii trei ani am pornit pe mare cu diverse vapoare cu aburi. Aşa am ajuns în porturile din nordul Europei şi pe Marea Mediterană. Cu un vapor am făcut chiar înconjurul lumii. Îmi plăcea această viaţă şi aşteptam cu nerăbdare să mă înscriu la colegiul de marină din Stettin, călcând astfel pe urmele tatălui meu. În 1933 am început un curs de 18 luni ca să devin ofiţer de punte. Însă planurile mi-au fost  zădărnicite de anumite forţe care nu-mi stăteau în putere să le controlez.

În acelaşi an a venit la putere Hitler, iar febra naţionalismului a cuprins întreaga Germanie. Studenţii erau încântaţi să salute cu glas tare: „Heil Hitler!“ Dar eu ştiam din ceea ce învăţasem de la mama că nu puteam să fac asta niciodată. Mi s-a cerut să dau o explicaţie pentru refuzul meu. Explicaţia n-a fost acceptată şi am fost exmatriculat. Directorul era un om bun şi mi-a dat o scrisoare în care se arăta că studiasem un an. Întrucât n-am putut termina cursul, n-am primit nici o calificare. Lumea părea că se prăbuşea în jurul meu.

Presiunile se înteţesc

Ca urmare a poziţiei de neutralitate pe care o adoptasem am fost trecut pe lista neagră. Astfel nu mai puteam pleca pe mare pe vreo navă şi nici nu reuşeam să-mi găsesc alt loc de muncă. Aşa că am rămas acasă ca să o ajut pe mama. Ea trăia de pe o zi pe alta făcând de mâncare pentru alţii, iar eu am fost bucuros să o ajut la spălarea vaselor şi la pregătirea legumelor. În 1935, cu patru ani înainte de izbucnirea celui de-al doilea război mondial, viaţa mea a luat un alt curs.

Unchiul meu Oskar locuia în Danzig (actualmente Gdansk). Când a aflat de problemele mele m-a chemat să lucrez pentru el în restaurantul său. El şi soţia sa, Rosl, erau Martori ai lui Iehova. Am acceptat cu bucurie oferta lor plină de iubire. Deşi nu puteau să-mi dea un salariu cu regularitate, alături de ei m-am simţit mult mai în siguranţă.

După primul război mondial, Danzigul devenise un aşa-zis oraş liber, care administra o fâşie mare de pământ aflată sub directa observaţie a Ligii Naţiunilor. S-a urmărit ca Polonia să aibă ieşire la mare, dar, în realitate, prin această măsură Prusia Orientală fusese separată de restul Germaniei. Acest lucru nu i-a convenit lui Hitler. De fapt, invazia armatelor germane în Polonia şi anexarea ei la Germania au grăbit izbucnirea celui de-al doilea război mondial.

După câtva timp de la sosirea mea, unchiul şi mătuşa l-au luat la ei ca să-l îngrijească pe un tânăr ce fusese într-un lagăr de concentrare pentru că era Martor al lui Iehova. El mi-a povestit despre tratamentul aspru la care fusese supus. Nu peste mult timp, unchiul şi mătuşa au fost arestaţi pentru că au refuzat să rostească salutul „Heil Hitler!“, dar apoi li s-a dat drumul. În această perioadă, şi eu am fost interogat de Gestapo, totuşi nu am fost reţinut.

Între timp, mama a primit la Stettin documentele prin care eram chemat să mă alătur armatei germane. Ea mi-a scris imediat o scrisoare de avertizare, prin care mă ruga s-o vizitez pe mătuşa Naomi, care locuia în nordul Suediei. Am înţeles ce voia să spună: să părăsesc ţara!

Persecuţia nazistă

Situaţia a început să se înrăutăţească. Unchiul şi mătuşa au fost din nou arestaţi. De data aceasta au fost duşi în lagărul de concentrare de la Stutthof, aflat la două ore de mers cu autobuzul de la Danzig. Ei au rămas aici până la sfârşitul războiului, în 1945. Din nefericire, am  aflat că unchiul meu a murit pe vasul care transporta deţinuţii din acest lagăr spre vest pentru a scăpa de armata rusă ce se apropia. Mătuşa însă a rămas în viaţă şi a devenit evanghelizatoare cu timp integral.

Când unchiul şi mătuşa au fost duşi la Stutthof, mama a fost arestată în Stettin şi a stat 7 luni în închisoare. Sora mea s-a căsătorit cu fiul unui cuplu de Martori şi a fost închisă în aceeaşi perioadă ca şi mama. Soţul ei şi fiica lor au fost trimişi într-un lagăr de concentrare. Soţul ei a murit în lagăr, iar fiica ei a stat 8 ani în câteva dintre cele mai rău famate lagăre, printre care şi Belsen.

Odată, pentru că au refuzat să coase cartuşiere pentru armată, nepoata mea şi alţi Martori au fost obligaţi să stea afară îmbrăcaţi subţire de la ora 6 dimineaţa până la ora 6 seara, în noiembrie. Raţia zilnică le-a fost redusă la o bucată de pâine şi o cană de apă; primeau supă caldă o dată la trei zile. Dormeau pe cimentul gol, fără aşternut; nu aveau nici măcar nişte paie. Şi aceasta timp de şase săptămâni; conducerea lagărului a rămas uimită că n-a murit nici unul.

Să fug, dar unde?

După ce unchiul şi mătuşa au fost arestaţi a doua oară, mi-am dat seama că trebuia să plec urgent din Danzig, până nu mă căuta din nou Gestapoul. Unchiul meu îmi dăduse împrumut câţiva bani şi am reuşit, în cele din urmă, să fiu primit pe o navă poloneză cu destinaţia Hull, un port aflat pe coasta estică a Angliei. La debarcare am primit permisiunea să stau trei luni, perioadă care se acorda, de obicei, străinilor.

Imediat am mers la adresa Craven Terrace 34, Londra, adresa filialei Watch Tower Society. Aici l-am cunoscut pe Pryce Hughes, supraveghetorul de atunci al filialei. El a aranjat să stau la o rudă a sa, Stanley Rogers, care locuia în Liverpool, pe coasta vestică a Angliei. Stanley a fost foarte bun cu mine.

În primăvara anului 1937 m-am botezat la Liverpool, simbolizându-mi astfel dedicarea lui Iehova. Cu toate acestea, încă îmi doream să-mi petrec viaţa pe mare, aşa că m-am înscris la Colegiul de Marină din Liverpool şi am reuşit după două luni să obţin brevetul de ofiţer II. Permisul de şedere în Anglia expira peste puţin timp, aşa că prietenii din Liverpool au luat legătura cu un membru al parlamentului, iar permisul a fost prelungit cu încă trei luni, un răgaz bine venit.

Deoarece navigasem pe corabia Pauda, instructorul meu de navigaţie de la colegiu s-a interesat în mod deosebit de mine. Când a aflat de situaţia grea în care mă găseam, m-a sfătuit să merg la Linia Maritimă Blue Funnel. Aici l-am cunoscut pe unul dintre directori, Lawrence Holt. După doi ani când l-am reîntâlnit în Liverpool pe una dintre navele companiei maritime, el m-a întrebat dacă obţinusem brevetul de secund. I-am spus că îmi mai trebuiau doar două săptămâni de stagiu pe puntea unei corăbii, aşa că el a aranjat să pornesc pe mare spre Port Said (Egipt).

La 7 iulie 1939 m-am întors la Liverpool şi aveam de gând să-mi dau examenul pentru brevetul de secund, însă acest lucru s-a dovedit imposibil, întrucât războiul era pe punctul de a începe. Am fost trimis în schimb la Londra ca să mă îmbarc pe un vas. Când autorităţile guvernamentale au aflat acest lucru, mi-au interzis imediat să mă mai îmbarc pe vreun vas şi, deoarece eram neamţ, au vrut să mă arunce în închisoare ca duşman al ţării. Însă dl Holt a intervenit şi am fost pus să muncesc ca grădinar în Liverpool. Totuşi, în mai 1940 am fost arestat, iar în iunie am fost trimis în Canada pe vaporul cu aburi Ettrick.

În Canada

Vasul Ettrick transporta aproximativ 5 000 de nemţi, dintre care jumătate erau refugiaţi, iar restul prizonieri de război. Printre refugiaţi se afla şi contele Von Lingen, cum îl ştiam noi, nepotul fostului kaizer german. Toată corespondenţa ne era cenzurată. Prin urmare, când ofiţerul de la serviciile secrete a văzut o scrisoare de la Von Lingen adresată reginei Maria, regina-mamă a Angliei, care începea cu cuvintele „Dragă mătuşă Maria“, l-a chemat la interogatoriu pe conte. Însă Von Lingen scrisese corect — familiile regale ale Angliei şi Germaniei erau strâns înrudite. Acest incident efectiv m-a ajutat să înţeleg mai bine cât de stupid şi de inutil este războiul.

În perioada interbelică, Stanley Rogers, despre care am vorbit mai înainte, a slujit în Canada ca pelerin  (cum li se spunea pe atunci supraveghetorilor itineranţi ai Martorilor lui Iehova). El a luat legătura cu Martorii de aici, care ne-au căutat pe mine şi pe Tony Steffens, alt Martor deportat. Scrisorile şi pachetele trimise de ei ne-au încurajat foarte mult. Am stat doi ani şi jumătate în opt lagăre de prizonieri, unde majoritatea timpului am făcut mese şi bănci de lemn.

Din nou în Anglia şi liber!

Spre sfârşitul celui de-al doilea război mondial am revenit în Anglia, într-un lagăr de detenţie de pe Insula Man. Aici am fost vizitat de John Barr, de la filiala din Londra a Watch Tower Society — în prezent membru al Corpului de Guvernare al Martorilor lui Iehova —, iar împreună cu el au venit şi câţiva Martori de pe insulă. În 1944 am fost eliberat şi m-am reîntâlnit cu Stanley. El se căsătorise între timp cu Nita Thomas şi locuia în Birkenhead, port pe fluviul Mersey, faţă-n faţă cu portul Liverpool. Aici am întâlnit-o pe Olive, sora Nitei, iar, în anul următor, eu şi Olive ne-am căsătorit.

Imediat ce am obţinut permisiunea, ne-am dus amândoi în Germania ca s-o vedem pe mama. Simţeam cum mi se frânge inima când treceam prin oraşele devastate pe care le cunoşteam foarte bine. Am ţinut neapărat să merg la Hamburg să vizitez firma Laeisz. Ce surpriză am avut! Aici l-am întâlnit pe căpitanul Piening, care fusese căpitanul vasului Padua în ultimele două călătorii ale mele pe mare din anii 1928 şi 1929. Luase parte la război, iar amândoi fiii săi muriseră în luptă. Era distrus. M-am întristat foarte tare de ceea ce am auzit şi am văzut.

Linia Maritimă Blue Funnel s-a arătat interesată de mine şi în perioada cât am stat în Canada, iar, când m-am întors, conducerea a fost de acord să mă angajeze din nou. În 1947 am reuşit să obţin în sfârşit brevetul de secund. În anul următor, Olive a devenit evanghelizatoare cu timp integral.

Găsesc un scop în viaţă

Am plecat din nou pe mare, iar în călătoriile mele am cunoscut o mulţime de Martori care erau misionari în ţări din Orientul Îndepărtat. Însă, în 1947, la Londra s-a ţinut un congres care a lăsat asupra mea o impresie de neşters. Acest congres m-a ajutat să înţeleg că, începând de atunci, obiectivul meu avea să fie acela de a-i sluji lui Iehova cu timp integral. Patronii mei au fost dezamăgiţi. Însă în 1952 mi-au oferit plini de amabilitate un post cu jumătate de normă într-un birou ca să pot să particip alături de Olive la lucrarea de predicare cu timp integral. O dorinţă mai puternică a luat locul dorinţei mele adânc înrădăcinate de a pleca pe mare.

A fost o mare bucurie pentru mine şi Olive să participăm împreună la lucrarea de predicare şi am avut privilegiul de a ajuta multe persoane să dobândească o cunoştinţă exactă despre adevărurile biblice (2 Corinteni 3:2, 3). De-a lungul anilor, am avut parte şi de alte privilegii, cu ocazia congreselor de district şi de circumscripţie. În prezent, slujesc în continuare ca bătrân în oraşul Birkenhead şi în localităţile din jur, din peninsula Wirral.

Iubita mea soţie, Olive, a murit în 1997. Privind în urmă, pot spune că în tinereţe am supravieţuit multor mări învolburate. Dar, în cele din urmă, sub îndrumarea plină de iubire a lui Iehova, am „navigat“ alături de o soţie iubitoare pe ape liniştite timp de mai bine de 50 de ani, urmând cea mai frumoasă carieră din câte există — aceea de a-i sluji lui Iehova.

[Notă de subsol]

[Legenda fotografiei de la pagina 18]

În 1914, alături de tata şi mama

[Legenda fotografiilor de la paginile 18, 19]

Curriculum vitae german, în care sunt menţionate călătoriile mele cu velierul cu patru arbori „Padua“

[Legenda fotografiei de la pagina 21]

Împreună cu soţia mea, Olive, la congresul din 1974 ţinut la Londra