O mare lecţie de la o insulă mică

RAPA NUI, o insulă vulcanică cu o suprafaţă de 170 de kilometri pătraţi aproape complet defrişată, este cel mai singuratic petec de pământ locuit din lume. * Întreaga insulă este în prezent un monument istoric, acest lucru datorându-se într-o oarecare măsură statuilor de piatră, numite moai, ce se găsesc pe insulă. Statuile sunt vestigii ale unei civilizaţii care cândva fremăta de viaţă.

Sculptaţi din rocă vulcanică, unii moai sunt îngropaţi atât de adânc, încât se văd doar capetele lor uriaşe. În alte cazuri, torsul este deasupra pământului, iar unii moai încă poartă un articol de îmbrăcăminte, tot din piatră, pentru acoperirea capului, numit pukao. Marea majoritate a statuilor au rămas neterminate prin carierele de piatră sau sunt împrăştiate pe străzile antice, ca şi cum muncitorii şi-ar fi aruncat uneltele şi ar fi lăsat totul baltă. Cele aflate în poziţie verticală variază: de la simple statui la rânduri formate din câte 15 statui aşezate cu spatele spre mare. Este lesne de înţeles că, mult timp, moai-i i-au nedumerit pe vizitatori.

În ultimii ani, ştiinţa a început să dezlege nu numai misterul moai-lor, ci şi misterul în care a fost învăluit motivul pentru care a apus civilizaţia cândva înfloritoare ce i-a făurit. Este demn de remarcat că informaţiile scoase la iveală nu au numai o valoare istorică. Potrivit lucrării Encyclopædia Britannica, ele dau „o lecţie importantă lumii moderne“.

Această lecţie se referă la exploatarea pământului, în special a resurselor naturale. Bineînţeles, pământul are o complexitate şi o biodiversitate mult mai mare decât o insulă mică, dar aceasta nu înseamnă că ar trebui să ignorăm lecţia pe care ne-o dă insula Rapa Nui. Să trecem, aşadar, în revistă câteva aspecte importante din istoria insulei. Relatarea noastră începe cu anul 400 e.n., an în care au sosit familiile fondatoare în canoele lor construite pentru a naviga pe ocean. Singurii ochi care le priveau erau cei ai sutelor de păsări marine ce fâlfâiau pe deasupra.

O insulă paradiziacă

Insula nu adăpostea o mare varietate de plante, dar era acoperită cu păduri de palmieri, cu Triumfetta semitriloba, şi cu arbori sofora, precum şi cu arbuşti, plante erbacee, ferigi şi iarbă. În această zonă singuratică trăiau cel puţin şase specii de păsări terestre, printre care se numărau păsări de pradă de noapte, stârci, papagali, precum şi păsări din familia ralelor. De asemenea, Rapa Nui a fost „cel mai important loc de înmulţire a păsărilor marine din Polinezia şi, probabil, din tot Pacificul“, se spune în revista Discover.

Probabil, coloniştii au adus pe insulă pui şi şobolani comestibili, pe care îi considerau delicatese. Ei au adus şi anumite plante ce puteau fi cultivate: colocazia, igname, bataţi, banani şi trestie-de-zahăr. Solul era mănos, prin urmare s-au apucat imediat de treabă, defrişând şi semănând terenul, proces care a continuat pe măsură ce populaţia creştea. Dar Rapa Nui avea o suprafaţă limitată şi, deşi avea multe păduri, numărul copacilor era, de asemenea, limitat.

Istoria rapanueză

Ceea ce cunoaştem despre istoria insulei se bazează în principal pe trei domenii de cercetare: analiza polenului, arheologia şi paleontologia. Analiza polenului constă în extragerea unor mostre de polen din sedimentele bălţilor şi ale mlaştinilor. Aceste mostre dezvăluie varietatea speciilor de plante şi abundenţa lor de-a lungul  secolelor. Cu cât stratul din care este extrasă mostra de polen e mai adânc, cu atât perioada pe care o reprezintă este mai veche.

Arheologia şi paleontologia se concentrează asupra unor chestiuni cum ar fi locuinţele, uneltele, moai-i şi rămăşiţele animalelor folosite ca hrană. Întrucât istoria insulei Rapa Nui este consemnată cu hieroglife, care sunt greu de descifrat, informaţiile referitoare la evenimentele ce au avut loc înainte de contactul cu europenii sunt aproximaţii şi multe dintre presupuneri nu pot fi dovedite. Mai mult decât atât, anumite evenimente, cum ar fi cele menţionate în continuare, s-ar putea să se suprapună cu alte perioade adiacente. Toate datele, prezentate cu caractere aldine, sunt din era noastră.

400 Între 20 şi 50 de imigranţi polinezieni sosesc pe insulă, probabil cu canoe duble, având o lungime de 15 metri sau mai mult şi o capacitate de peste 8 000 de kilograme fiecare.

800 În sedimente, cantitatea de polen provenit de la arbori scade, fapt care sugerează că defrişarea este în curs de desfăşurare. Cantitatea de polen provenit de la iarbă se măreşte pe măsură ce iarba se răspândeşte pe suprafeţele defrişate.

900–1300 Aproximativ o treime dintre oasele de animale prinse pentru hrană în această perioadă sunt oase de delfin. Pentru a aduce delfini din largul mării, insularii se folosesc de canoe spaţioase, confecţionate din trunchiurile palmierilor mari. De asemenea, copacii furnizează materia primă pentru echipamentul folosit la transportarea şi ridicarea moai-lor, a căror construire este în plină desfăşurare în această perioadă. Agricultura ia amploare, iar nevoia de lemne de foc continuă să consume puţin câte puţin pădurea.

1200–1500 Construcţia de statui a ajuns acum în perioada celei mai mari înfloriri. Rapanuezii investesc mult în făurirea moai-lor şi a platformelor ceremoniale pe care sunt aşezaţi. Arheologa Anne Van Tilburg scrie: „Structura societăţii de pe Rapa Nui încuraja cu insistenţă realizarea a tot mai multe şi mai mari statui“. Ea adaugă că „au fost realizate aproximativ 1 000 de statui într-o perioadă de 800–1 300 de ani . . ., o statuie la fiecare şapte până la nouă persoane, iar aceasta când, potrivit estimărilor, pe insulă exista un număr record de locuitori“.

Deşi se pare că moai-i nu erau folosiţi în închinare, totuşi ei au jucat un anumit rol în ritualurile de înmormântare şi în cele agricole. S-ar putea să fi fost consideraţi sălaş al spiritelor. De asemenea, se pare că ei simbolizau puterea, statutul şi genealogia făuritorului.

 1400–1600 Populaţia ajunge între 7 000 şi 9 000 de locuitori. Dispar ultimele petice de pădure, într-o oarecare măsură din cauza dispariţiei păsărilor de pe insulă, care contribuiseră la polenizarea arborilor şi la împrăştierea seminţelor. „Toate speciile de păsări de pe insulă au dispărut, fără excepţie“, se afirmă în Discover. Şi şobolanii au fost o cauză a dispariţiei pădurilor; dovezile arată că aceştia mâncau nuci de palmier.

În scurt timp se instalează eroziunea, râurile încep să sece, iar rezervele de apă se împuţinează. Nu mai apar oase de delfin după anii 1500, probabil din cauza absenţei arborilor suficient de mari din care să se confecţioneze canoele proiectate pentru a naviga pe ocean. Acum dispare orice posibilitate de a pleca de pe insulă. Populaţia de păsări marine este distrusă de oamenii înfometaţi. Se mănâncă tot mai mulţi pui.

1600–1722 Absenţa arborilor, exploatarea solului şi sărăcirea lui contribuie şi mai mult la decăderea agriculturii. Foametea ia o mare amploare. Insularii se despart în două confederaţii opozante. Apar primele semne de haos, probabil chiar de canibalism. Războinicul cunoaşte o perioadă de glorie. Pentru a se ocroti, oamenii încep să trăiască în peşteri. În jurul anului 1700, populaţia scade brusc, ajungând la aproximativ 2 000 de insulari.

1722 Exploratorul danez Jacob Roggeveen este primul european care descoperă insula. Acest lucru are loc de Paşte, prin urmare el o numeşte Insula Paştelui. El consemnează impresia lui la prima vedere: „Aspectul sterp [al Insulei Paştelui] nu putea da altă impresie decât cea de nefertilitate şi de sărăcie lucie“.

1770 Cam în această perioadă, clanurile rivale care au mai rămas în Rapa Nui încep să-şi răstoarne unul altuia statuile. Când căpitanul James Cook, un explorator britanic, vizitează insula în 1774, el vede multe statui răsturnate.

1804–1863 Se extind relaţiile cu alte civilizaţii. Sclavia, care acum este răspândită şi în Pacific, împreună cu bolile iau un greu tribut în vieţi omeneşti. În esenţă, cultura tradiţională din Rapa Nui ia sfârşit.

1864 Acum, toţi moai-i sunt răsturnaţi, multora fiindu-le retezat în mod deliberat capul.

1872 Pe insulă mai sunt doar 111 băştinaşi.

În 1888, Rapa Nui a devenit o provincie a statului Chile. De câtva timp, Rapa Nui are o populaţie mixtă, alcătuită din aproximativ 2 100 de persoane. Chile a declarat întreaga insulă un monument istoric. Pentru a păstra caracterul şi istoria unice ale Insulei Paştelui, multe statui au fost ridicate din nou.

O lecţie pentru zilele noastre

De ce nu au văzut locuitorii insulei încotro se îndreptau şi nu au încercat să evite dezastrul? Să urmărim câteva declaraţii ale unor cercetători în legătură cu această situaţie.

„Pădurea . . . nu a dispărut într-o singură zi; ea s-a distrus încetul cu încetul, de-a lungul deceniilor. . . . Orice încercare a vreunui insular de a avertiza cu privire la pericolele defrişării progresive era înghiţită de interesele egoiste ale cioplitorilor, ale birocraţilor şi ale şefilor.“ — Discover.

„Preţul plătit pentru modul în care au ales să-şi exprime ideile spirituale şi politice a fost lumea de pe o insulă, care a ajuns să fie, în multe privinţe, nimic mai mult decât o umbră a fostei ei identităţi naturale.“ — Easter Island — Archaeology, Ecology, and Culture.

„Soarta insulei Rapa Nui ne dă de înţeles că dezvoltarea necontrolată şi impulsul de a merge până la extrem cu manipularea mediului înconjurător nu au fost doar aspecte ce caracterizau lumea industrializată; ele au fost caracteristici tipic umane.“ — National Geographic.

Care ar fi rezultatul dacă, în prezent, nu s-ar efectua nici o schimbare în ceea ce priveşte aşa-zisele caracteristici tipic umane? Ce s-ar întâmpla dacă omenirea ar persista să impună planetei noastre — insula noastră din univers — un mod de viaţă ce nu poate fi susţinut din punct de vedere ecologic? Potrivit unui scriitor, avem un singur mare avantaj faţă de Rapa Nui: avem ca exemplu avertizator „istoria societăţilor apuse“.

„Totuşi, ia omenirea seama la acest exemplu avertizator?“, s-ar putea să se întrebe unii. Defrişările  în masă şi dispariţia continuă şi într-un ritm alarmant a vieţuitoarelor de pe pământ ne fac să înţelegem că nu. În cartea sa Zoo Book, Linda Koebner scrie: „Eliminarea uneia sau a două sau a cincizeci de specii va avea efecte ce nu pot fi prevăzute. Dispariţia speciilor dă naştere unor schimbări chiar înainte să înţelegem noi consecinţele“.

Un vandal care tot scoate câte un nit de la un avion nu ştie care nit va cauza prăbuşirea. Dar, când scoate nitul principal, soarta avionului este pecetluită, deşi s-ar putea ca acesta să nu se prăbuşească la următorul zbor. În mod asemănător, oamenii elimină vieţuitoarele, sau „niturile“, pământului într-un ritm de peste 20 000 de specii pe an, fără să dea semne de oboseală! Cine ştie care este punctul de unde nu mai e cale de întoarcere? Dar ar avea oare vreo importanţă faptul de a cunoaşte dinainte acest punct?

În cartea Easter Island — Earth Island (Insula Paştelui: Insula noastră, Pământul) se făcea următorul comentariu interesant: „Cel care a doborât ultimul copac [de pe Rapa Nui] a văzut că era ultimul copac. Totuşi, l-a doborât“.

„Trebuie să ne schimbăm religia“

„Dacă există vreo speranţă“, adaugă cartea Easter Island — Earth Island, „atunci cu siguranţă aceasta rezultă din ideea că trebuie să ne schimbăm religia. Actualii noştri zei, şi anume dezvoltarea economică, ştiinţa şi tehnologia, ridicarea continuă a nivelului de trai şi puterea competiţiei — zeităţi pe care le considerăm atotputernice — sunt asemenea enormelor statui de pe platformele Insulei Paştelui. Fiecare sat era prins în competiţia de a ridica o statuie mai mare decât cele ale satelor vecine. . . . Se depuneau tot mai multe eforturi în cioplirea, transportul şi ridicarea de statui, o muncă lipsită de sens . . . şi care irosea resursele“.

Un înţelept a spus cândva: „Soarta omului nu este în puterea lui; nici nu stă în puterea omului, când umblă, să-şi îndrepte paşii“ (Ieremia 10:23). Creatorul nostru este singurul care ne poate arăta cum să ne dirijăm paşii. De asemenea, el este singurul care ne poate scoate din starea deplorabilă în care ne aflăm. El promite lucrul acesta în Cuvântul său, Biblia, o carte în care sunt consemnate multe exemple pozitive şi negative pe care ni le-au dat civilizaţii de mult apuse. Într-adevăr, această carte poate fi ‘o lumină pe cărarea noastră’ în aceste timpuri întunecate. — Psalmul 119:105.

În cele din urmă, această cărare îi va duce pe oamenii ascultători spre un paradis în care va domni pacea şi belşugul, adică o lume nouă care va cuprinde şi acel petic mic numit Rapa Nui, din sudul Pacificului. — 2 Petru 3:13.

[Notă de subsol]

[Harta de la pagina 23]

(Pentru modul în care textul apare în pagină, vezi publicaţia)

Insula Paştelui

[Provenienţa]

Mountain High Maps® Copyright © 1997 Digital Wisdom, Inc.

[Legenda fotografiei de la pagina 23]

„Au fost realizate aproximativ 1 000 de statui“

[Legenda fotografiilor de la pagina 25]

Întregul pământ, inclusiv insulele izolate, va deveni un paradis