Salt la conţinut

Salt la cuprins

Patmos, insula Apocalipsei

Patmos, insula Apocalipsei

Patmos, insula Apocalipsei

De la corespondentul nostru din Grecia

DIN când în când, oamenii din Patmos privesc în largul Mării Egee înspre o lumină ce pâlpâie peste versanţii unui munte de pe apropiata insulă Samos. Unii spun că acea lumină stranie este electricitate statică, însă locuitorii religioşi ai insulei Patmos susţin cu tărie că ei ştiu ce spun. Ei aleargă să le spună vecinilor că au primit încă un semn de la cea mai renumită persoană care a locuit aici, exilată în urmă cu aproximativ 1900 de ani pe această mică insulă grecească, situată nu departe de coasta Asiei Mici.

Această persoană renumită a fost condamnată, după toate probabilităţile de împăratul roman Domiţian, să locuiască în Patmos ‘pentru că vorbea despre Dumnezeu şi depunea mărturie despre Isus’. Aici, ea a auzit vocea lui Dumnezeu, „asemenea celei a unei trompete“, care a spus: „Eu sunt Alfa şi Omega . . . Ceea ce vezi scrie într-un sul“. — Apocalipsa 1:8–11, NW.

Acel sul, sau carte, este epilogul best-seller-ului tuturor timpurilor. Unii l-au definit drept una dintre lucrările cel mai puţin înţelese care au fost scrise vreodată. Este vorba despre cartea biblică numită Apocalipsa, sau Revelaţia, ultima carte a Bibliei. Scriitorul ei a fost Ioan, apostol al lui Isus. Viziunile pe care le-a primit Ioan cu privire la cataclismul final ce se va abate asupra lumii rele i-au interesat pe mulţi cititori de-a lungul secolelor. *

Patmosul în prezent

Mulţi vizitatori vor fi de părere că Patmosul — cea mai nordică dintre insulele din Dodecanez — este un cadru ideal pentru scrierea acestei cărţi. Promontorii vulcanice şi abrupte prăpăstii întunecate mărginesc colinele verzi terasate şi pajiştile înflorite ce se pârjolesc în dogoritorul soare egeean.

Pentru a vedea cum arată insula în prezent, am plecat pe mare din Pireu, principalul port al Greciei. După miezul nopţii, în timp ce feribotul se apropia de Skála, portul asemănător unui fiord al insulei Patmos şi cel mai mare oraş al ei, norii s-au risipit, insula conturându-se în lumina lunii pline.

În dimineaţa următoare, în timp ce sorbeam o cafea grecească amară, mă pregăteam pentru explorarea insulei. Dimineaţa devreme, nişte bunicuţe îmbrăcate în negru din cap până în picioare încercau să ţină pasul cu puştii care alergau. Un pescar cu favoriţi ce stătea în apropiere îşi lovea de cheiul de beton hrana de prânz — o caracatiţă pe care tocmai o prinsese cu harponul — pentru a o frăgezi.

În loc să urc la bordul unui vas, m-am hotărât să urc muntele din spatele Skálei pentru a avea o vedere panoramică a întregii insule. Priveliştea era extraordinară. Insula se profila asemenea unei hărţi în relief aflate în derivă pe mare. Patmosul este ca un grup de trei insuliţe, totuşi unite între ele prin istmuri joase. Una dintre aceste fâşii înguste de pământ se află la Skála. Cealaltă este situată în apropierea capătului sudic nepopulat al insulei, pe bună dreptate numit Diakofti, care înseamnă „despărţit“. Insula abia dacă are o lungime de 13 kilometri, iar, într-un anumit punct, o lăţime de o aruncătură de băţ.

Vremuri tumultoase

Patmosul este considerată o insulă sfântă de aproximativ 4000 de ani, încă de pe vremea când s-au stabilit aici primii locuitori veniţi din Asia Mică. Aceştia au ales un loc, al doilea ca înălţime de pe insulă, pentru a construi un templu lui Artemis, zeiţa vânătorii.

În jurul anului 96 e.n., când se crede că apostolul Ioan a fost exilat pe insula Patmos, aceasta era sub stăpânirea Imperiului Roman. În secolul al IV-lea a devenit o parte a Imperiului Bizantin „creştinat“. După aceea, între secolele al VII-lea şi al X-lea, a ajuns sub dominaţie musulmană.

Cu timpul, Patmosul a ajuns o insulă părăsită şi stearpă. Apoi, spre sfârşitul secolului al XI-lea, un călugăr greco-ortodox a început să construiască mănăstirea fortificată „Sfântul“ Ioan pe locul templului păgân al lui Artemis. Insula a început să fie din nou populată şi s-au construit o mulţime de case cubice albe la Hora, oraşul care se îngrămădeşte în faţa zidului protector al mănăstirii.

Insula s-a bucurat de o scurtă perioadă de glorie în ultimii ani ai secolului al XIX-lea, când unii dintre locuitorii ei deţineau una dintre cele mai bogate flote comerciale din Mediterană. Acea flotă a fost răspunzătoare în mod indirect de o nouă invazie. În anii ’70, câţiva dintre bogătaşii lumii au descoperit frumuseţea insulei şi preţul foarte mic al proprietăţilor imobiliare ale acestei insule aproape complet uitate. Ei au renovat multe dintre vechile vile ale negustorilor care făceau comerţ pe mare. Aceste vile alături de noile facilităţi pe care le oferea portul au făcut din insulă un punct de atracţie turistică.

Până în prezent, Patmosul a scăpat de debandada creată de turişti, care aproape că a distrus alte insule greceşti. Motivele principale care au contribuit la protejarea insulei au fost lipsa unui aeroport şi insistenţa călugărilor ca insula să rămână în cea mai mare parte un teritoriu sfânt.

Istoria şi tradiţiile se contopesc

Pentru a mă ajuta să-mi fac un plan al explorării insulei, chelnerul de la restaurantul unde am luat masa m-a îndemnat să o iau pe drumul de piatră vechi de 400 de ani din spatele oraşului Skála, drum ce trece printr-o înmiresmată pădure de pin şi duce la peştera despre care se crede că a fost peştera lui Ioan şi, de asemenea, la mănăstirea „Sfântul“ Ioan. La periferia oraşului am trecut pe lângă un graffito proaspăt vopsit cu roşu. Pe zidul de piatră se puteau citi următoarele cuvinte ameninţătoare: „Ohi sto 666“ (Luaţi seama la 666), unul dintre simbolurile greşit înţelese ale cărţii Apocalipsa.

Mănăstirea Apocalipsei, care conţine micuţa capelă „Sfânta“ Ana, a fost construită în 1090 pentru a îngrădi intrarea în grota în care, potrivit tradiţiei, a primit Ioan viziunile. Am privit o femeie singură care a îngenuncheat şi a agăţat un tama (dar) de icoana „Sfântului“ Ioan. Credincioşii ortodocşi, care susţin că icoana poate face miracole, îi oferă tamata, mici tablouri de metal reprezentând oameni, unele părţi ale corpului, case şi chiar şi automobile şi ambarcaţiuni. Mi-am amintit că văzusem daruri asemănătoare făcute din lut în apropiere de Corint, în templul lui Asclepios, zeul medicinei în Grecia antică. Să fie oare o simplă coincidenţă?

Relicve şi manuscrise culturale

Intrând în curtea mănăstirii „Sfântul“ Ioan, din întunecatul labirint de coridoare a apărut o figură prietenoasă. „Papa Nikos“ (Părintele Nicolae) a fost mândru să ne arate mie şi altor turişti tezaurele mănăstirii. Proprietară a celei mai mari părţi din insula Patmos, mănăstirea este una dintre cele mai bogate şi mai renumite mănăstiri din Grecia.

Am vizitat o capelă răcoroasă, înnegrită de fumul lumânărilor, unde se află rămăşiţele celui care a fondat mănăstirea, iar apoi Capela Fecioarei, construită în parte din pietre provenite de la templul lui Artemis. În muzeu am văzut mult aur şi multe bijuterii donate de ţari, zapisul din secolul al XI-lea pentru cumpărarea insulei al călugărilor, semnat de împăratul bizantin Alexis I Comnenul, şi un frumos fragment din secolul al VI-lea al Evangheliei după Marcu, scris pe pergament subţire cu argint, nu cu cerneală. Pe lângă acest fragment, mănăstirea adăposteşte o mare colecţie de manuscrise biblice şi teologice.

Peisajele insulei

În plus, insula încântă prin frumuseţea naturală. La câţiva kilometri sud de Skála, o plajă virgină urmează linia arcuită a ţărmului golfului aflat la adăpost. Plaja este netedă şi lipsită de forme de relief, excepţie făcând Kalikatsou, care înseamnă „Cormoran“, o stâncă imensă aflată în mijlocul plajei, de înălţimea unei clădiri cu şase sau şapte etaje, ciuruită de peşteri, asemănându-se cu o bucată enormă de şvaiţer.

Cea mai bună modalitate de a te bucura de Patmos este, pur şi simplu, aceea de a hoinări pe insulă. Poate, ţi-ar face plăcere să stai în soarele arzător în mijlocul ruinelor îngropate ale anticului acropole de la Kastelli şi să asculţi tălăngile îndepărtate ale turmelor de oi şi fluieratul strident al ciobanilor. Sau, într-o după-amiază, când Marea Egee îşi întinde ceaţa ca o pânză pe bolta cerului, poate ai dori să stai şi să priveşti plajele de unde ambarcaţiunile ce se îndepărtează în ceaţa care se risipeşte par a se urca la cer.

În ultima zi pe care am petrecut-o în Patmos, lumina roşiatică a frumosului apus de soare îi dădea un aspect magnific oraşului ce se întindea dedesubt. În largul golfului, pescarii cu lămpi pregăteau nişte ambarcaţiuni mici fără motor, cunoscute sub numele de gri-gri, sau răţuşte, deoarece sunt trase în linie de un vas care se află în frunte.

Întreaga insulă părea că străluceşte. Un vânt rece şi valurile înalte săltau ambarcaţiunile, punându-le în pericol. După câteva ore, le-am zărit din nou, de pe puntea unui feribot ce se întorcea la Pireu, care aluneca uşor prin teritoriul lor de pescuit, la câţiva kilometri depărtare de ţărm. Bărbaţii aprinseseră luminile orbitoare pe care le foloseau ca să atragă peştii. În seara aceea, imaginea exilatului Ioan aşternându-şi în scris viziunile din Patmos mi-a rămas în minte până când pescarii şi insula din spatele lor au dispărut în noapte.

[Notă de subsol]

^ par. 5 Pentru o explicaţie mai detaliată, vezi cartea Apocalipsul — grandiosul său apogeu este aproape!, publicată de Societatea Watchtower Bible and Tract Society of New York, Inc.

[Legenda fotografiei de la pagina 27]

Mănăstirea „Sfântul“ Ioan

[Provenienţa fotografiei de la pagina 26]

© Miranda 2000