Trebuie exprimată durerea?

ÎN CARTEA sa intitulată On Children and Death (Despre copii şi moarte), dr. Elisabeth Kübler-Ross afirmă: „Foarte mulţi adulţi suferă din cauză că nu au reuşit niciodată să treacă peste suferinţele de care au avut parte în copilărie. Aşadar, când sunt supăraţi, copiii nu trebuie numiţi plângăcioşi sau fetiţe ori să li se spună cuvintele lipsite de sens: «Băieţii mari nu plâng»“.

Această abordare contrastează cu filozofia din unele ţări potrivit căreia nu îţi este permis să-ţi trădezi sentimentele.

Concluzia unui antreprenor de pompe funebre

Contrastul acesta este ilustrat de remarcele lui Robert Gallagher, un antreprenor de pompe funebre din New York, care a acordat un interviu revistei Treziţi-vă! El a fost întrebat dacă a observat vreo diferenţă în privinţa manifestării durerii între persoanele născute în America şi imigranţii veniţi din ţări în care se vorbesc limbi romanice.

„Bineînţeles că da. Când am început să lucrez ca antreprenor de pompe funebre, în anii ’50, aici erau multe familii de italieni, fiind prima generaţie a imigranţilor care se stabiliseră în zonă. Erau foarte sentimentali. În prezent, la înmormântări avem de-a face cu copiii şi cu nepoţii lor, iar intensitatea sentimentelor a scăzut mult. Nu-şi mai manifestă sentimentele atât de mult.“

Evreii din timpurile biblice îşi exprimau durerea şi sentimentele. Să observăm cum descrie Biblia reacţia lui Iacov când a fost determinat să creadă că fiul său Iosif fusese sfâşiat de o fiară sălbatică: „Iacov şi-a rupt hainele, şi-a pus un sac pe coapse şi a plâns mult timp pe fiul său. Toţi fiii şi toate fiicele lui au venit să-l mângâie; dar el nu voia să primească nici o mângâiere, ci zicea: «Plângând mă voi coborî la fiul meu în Locuinţa Morţilor!» Şi plângea astfel pe fiul său“ (Geneza 37:34, 35; sublinierea noastră). Într-adevăr, lui Iacov nu i-a fost ruşine să-şi plângă fiul pe care-l pierduse.

Culturi diferite, reacţii diferite

Fireşte, culturile diferă. De exemplu, în multe regiuni ale Nigeriei, deşi, de obicei, familiile au mulţi copii şi moartea se abate deseori asupra lor din cauza mai multor boli, „există  o manifestare puternică de durere la moartea unui copil, îndeosebi dacă acesta este întâiul născut şi mai ales dacă este băiat“, a afirmat un scriitor care a petrecut 20 de ani în Africa. „Diferenţa este că, în Nigeria, durerea este de scurtă durată şi intensă. Nu durează luni şi ani.“

În ţările mediteraneene sau în cele din America Latină, oamenii au fost crescuţi într-un mediu în care reacţiile spontane sunt considerate normale. Aici, bucuria şi tristeţea sunt manifestate în mod public. Salutul nu se limitează la o strângere de mână; el poate include şi o îmbrăţişare călduroasă. În mod asemănător, durerea este manifestată deseori în mod deschis prin lacrimi şi tânguire.

Scriitoarea Katherine Fair afirmă că tatăl îndurerat „resimte nu numai impactul psihologic cauzat de pierderea copilului, ci şi teama de a-şi pierde din bărbăţie manifestându-şi în public suferinţa“. Totuşi, ea precizează că „pierderea unui copil depăşeşte limitele impuse comportamentului emoţional. Reacţia viscerală care constă în purificarea sufletului prin intermediul lacrimilor de durere se poate compara cu drenarea unei plăgi pentru eliminarea unei infecţii“.

Aşadar, când este vorba de durere, în unele ţări manifestarea ei este un lucru mai obişnuit decât în altele. Dar supărarea şi plânsul nu trebuie considerate un semn de slăbiciune. Chiar şi Isus Cristos „a izbucnit în lacrimi“ la moartea prietenului său Lazăr, deşi Isus ştia că, nu peste mult timp, avea să-l învie. — Ioan 11:35, NW.

[Text generic pe pagina 14]

Lui Iacov nu i-a fost ruşine să-şi plângă fiul pe care-l pierduse