„Cel mai frumos locuitor al pădurii“

REDARE

„Cel mai frumos locuitor al pădurii“

DE LA CORESPONDENTUL NOSTRU DIN SUEDIA

L-AM văzut pentru prima dată într-o zi de iunie. Era „cel mai frumos locuitor al pădurii“, cum este numit de unele persoane care locuiesc în zonă. E vorba de huhurezul-bărbos.

Această încântătoare bufniţă uriaşă trăieşte în unele zone din Finlanda şi din nordul Suediei, precum şi mai la est, în Siberia, Alaska şi Canada. Preferă să rămână ascunsă privirilor şi este greu de găsit dacă nu ştii unde îşi are cuibul. Odată ce i-ai găsit cuibul, îţi vei da seama şi că huhurezul-bărbos nu este fricos.

Studierea vânătorului

Am reuşit să studiez masculul, cu frumosul său penaj, în timp ce căuta hrană primprejur. Îşi lua zborul dintr-o dată de pe ramură şi încerca să prindă un şoarece. Îşi prindea prada? Bineînţeles că da! Vedeam clar un mic rozător ce atârna din ghearele huhurezului-bărbos în timp ce acesta se înălţa spre cer, bătând încet şi falnic din aripile sale imense, a căror anvergură era de 140 de centimetri.

Huhurezul-bărbos nu depune ouă în fiecare an aşa cum fac multe bufniţe. Această bufniţă uriaşă se hrăneşte numai cu rozătoare mici, aşadar, în unii ani, când acestea sunt puţine la număr, înmulţirea bufniţelor scade foarte mult. În alţi ani, când este hrană din belşug, s-ar putea să fie câte patru sau mai mulţi pui în fiecare cuib.

Alegerea partenerului

Perioada de împerechere pentru bufniţe este primăvara, iar femela îşi alege cu atenţie partenerul. Spre deosebire de multe dintre reprezentantele sexului femeiesc al speciei umane, frumuseţea pretendentului nu constituie preocuparea primordială a bufniţei. Potrivit studiilor unor ornitologi, masculul trebuie să demonstreze că este un vânător iscusit. Înainte să se întreprindă ceva în vederea întemeierii unei familii, el trebuie să-i furnizeze hrană femelei.

Dacă există şoareci din abundenţă, iar masculul se dovedeşte iscusit în „câştigarea pâinii“, hrana pe care o asigură el femelei o va ajuta să câştige în greutate. Creşterea în greutate constituie un semnal pentru corpul femelei, indicând numărul de ouă pe care le va depune.

Masculul este acum pe deplin responsabil cu vânătoarea, care pretinde mari eforturi. El este îndemnat de strigătul stăruitor al femelei, deoarece toată energia ei se concentrează asupra depunerii de ouă şi a îngrijirii acestor bunuri de mare preţ.

Localizarea cuibului

Urmăream cu binoclul frumosul mascul în timp ce trecea în zbor cu regularitate pe deasupra ducând prada la cuib. În cele din urmă, am reuşit să localizez cuibul. Huhurezul-bărbos nu-şi construieşte un cuib propriu, ci deseori cuibăreşte în cuiburi părăsite, făcute din vreascuri, ale altor păsări de pradă ce trăiesc în pădure. În lipsa unui cuib, bufniţa se poate folosi de o scorbură.

În cuib am găsit doi puişori pufoşi, care se holbau, cu ochii lor mari şi plini de mirare, la lumea din jur. Unindu-şi vocile în strigăte stăruitoare, ei şi-au îndreptat ochii înfometaţi spre mama lor, care stătea în apropiere şi privea. În această perioadă ar putea fi periculos să te apropii prea mult de pui. Dacă femela simte că puii sunt în pericol, îşi ia zborul şi, fără să facă nici cel mai mic zgomot în timpul zborului, va ataca intrusul cu ghearele-i ascuţite ca nişte ace. Aşadar, este important să fii precaut şi să studiezi bufniţele de la o distanţă considerabilă.

Hrănirea şi antrenamentul

Când a ajuns la cuib, masculul a luat în cioc prada prinsă cu ghearele, un şoarece, şi i-a dat-o unuia dintre pui. Hrănirea unui pui este însoţită de efecte sonore extraordinare din partea puiului care îşi aşteaptă rândul pentru a primi şi el o gură de mâncare.

După ce puiul îşi ia masa atât de mult râvnită, comportamentul lui se schimbă într-un mod aproape comic. Dacă până atunci era plin de viaţă şi foarte activ, dintr-o dată începe să se comporte de parcă ar fi beat! Toate forţele sale se concentrează acum asupra digerării hranei şi, nu după mult timp, se prăbuşeşte într-o grămăjoară de pene moi şi pufoase. Dar fratele său de lângă el a şi-nceput să-şi deschidă, încetul cu încetul, ochii şi să-şi revină din efectul buimăcitor al ultimei mese pe care a luat-o.

Lucrurile continuă aşa până la mijlocul lui iunie. Puii vor avea deja patru săptămâni şi pot da din aripi în afara cuibului, la îndemnul mamei lor. La început, ei se caţără prin copaci cu mare agilitate. Aici, animalele de pradă nu constituie un pericol atât de mare ca pe sol.

Cu timpul, puii încep să se deplaseze printre crengi folosindu-şi aripile şi exersând astfel să zboare. După o vreme, ei vor fi în stare să zboare şi să vâneze singuri. De asemenea, li se va schimba aspectul, pentru a putea fi consideraţi şi ei ‘frumoşi locuitori ai pădurii’.

[Provenienţa fotografiilor de la pagina 18]

[Provenienţa fotografiilor de la pagina 19]

TREZIŢI-VĂ!