Mi-⁠am păstrat integritatea în timpul opresiunii totalitare

RELATARE DE MIHAIL DASEVICI

„În Germania îi împuşcăm pe Martorii lui Iehova. Vezi arma aia?“, m-⁠a întrebat agentul Gestapoului arătând înspre o puşcă din colţ. „Te-⁠aş putea înjunghia cu baioneta fără să am nici o mustrare de conştiinţă.“

Aveam doar 15 ani când am fost ameninţat în acest fel, în timpul ocupaţiei naziste a ţării noastre, în anul 1942.

M-AM născut în noiembrie 1926 într-⁠un sătuc din apropiere de Stanislav (în prezent Ivano-⁠Frankovsk), care pe atunci făcea parte din Polonia. Pe parcursul celui de-⁠al II-⁠lea război mondial, din septembrie 1939 până în mai 1945, zona noastră a fost ocupată la început de Uniunea Sovietică, apoi o perioadă de Germania şi, în cele din urmă, din nou de sovietici. După război, a făcut parte din Republica Socialistă Sovietică Ucraineană, iar în 1991, când Uniunea Sovietică a încetat să mai existe, a devenit o parte a Ucrainei.

Tata, care era polonez, şi mama, care era bielorusă, erau membri ai Bisericii Greco-⁠Catolice. Dar, în 1939, două femei care aparţineau unei congregaţii alcătuite din 30 de Martori ai lui Iehova din satul vecin Horihliadi ne-⁠au dat broşura Universal War Near (Războiul universal este aproape). În ea erau descrise evenimentele pe care eu le vedeam în curs de desfăşurare. Prin urmare, am fost foarte atent la explicaţia bazată pe Biblie ce se dădea în broşură ca răspuns la întrebarea „Care este adevăratul motiv pentru care naţiunile se îndreaptă cu paşi repezi spre război?“.

Asupra Ucrainei se abătuse nu numai războiul, ci şi foametea, o foamete cumplită. Politica premierului sovietic Iosif Stalin a avut drept rezultat deportări în Rusia. Suferinţele la care am fost martor m-⁠au determinat să examinez Biblia îndeaproape. L-⁠am rugat pe un Martor din Horihliadi să studieze Biblia cu mine.

Satul nostru, Odajiv, este vis-⁠a-⁠vis de Horihliadi, dincoace de râul Nistru, iar de câteva ori pe săptămână traversam râul cu o barcă mică pentru a participa la studiul Bibliei. În august 1941, eu, sora mea Anna şi încă două persoane ne-⁠am botezat în acest râu.

Interogaţi de Gestapo

Ocupaţia germană a început în 1941 şi, în pofida ameninţărilor continue cu pedeapsa, nu ne-⁠am încetat activitatea creştină. În anul următor, am început serviciul de pionier, deplasându-⁠mă dintr-⁠un loc în altul cu bicicleta. Nu la mult timp după aceea am trecut prin  întâmplarea cu Gestapoul menţionată la începutul articolului. Iată cum s-⁠au petrecut lucrurile.

Într-⁠o zi, în timp ce mă întorceam acasă din minister, am vizitat două surori creştine, o mamă şi fiica ei. Soţul fiicei era împotriva credinţei noastre şi dorea să afle de unde primea soţia lui literatura biblică. În acea zi, aveam la mine nu numai literatură, ci şi nişte rapoarte cu activitatea unor colaboratori creştini. Soţul surorii m-⁠a văzut părăsind casa.

„Stai!“, a urlat el. Mi-⁠am apucat geanta şi am luat-⁠o la fugă.

„Stai! Hoţul!“, a strigat el. Muncitorii de pe câmp au crezut că, precis, furasem ceva, aşadar m-⁠au forţat să mă opresc. Bărbatul m-⁠a dus la secţia de poliţie, unde era prezent şi un agent al Gestapoului.

Când a văzut literatura pe care o aveam în geantă, agentul a început să strige în limba germană: „Rutherford! Rutherford!“ Nu aveam nevoie de un traducător ca să-⁠mi dau seama de ce era furios. Numele lui Joseph Rutherford, care fusese preşedinte al Watch Tower Bible and Tract Society, apărea pe frontispiciul cărţilor publicate de Martorii lui Iehova. Apoi soţul surorii m-⁠a acuzat că eram amantul soţiei sale. Poliţiştii şi agentul Gestapoului puteau vedea că era o acuzaţie absurdă, deoarece soţia lui era suficient de înaintată în vârstă ca să-⁠mi poată fi mamă. După aceea a început interogatoriul.

Doreau să ştie cine eram, de unde veneam şi, îndeosebi, de unde obţinusem cărţile. Dar eu nu le-⁠am spus. M-⁠au lovit de câteva ori în timp ce-⁠şi băteau joc de mine, după care m-⁠au închis într-⁠o pivniţă. Interogatoriul a continuat în următoarele trei zile. Apoi am fost dus în biroul agentului Gestapoului, unde am fost ameninţat că voi fi înjunghiat cu baioneta. Pentru o clipă nu am fost sigur dacă agentul îşi va duce sau nu la îndeplinire ameninţarea. Mi-⁠am lăsat capul în jos şi a urmat o tăcere care părea că nu se mai termină. Apoi, pe neaşteptate el a spus: „Poţi pleca“.

Aşa cum puteţi vedea, la vremea aceea lucrarea de predicare era o adevărată încercare pentru noi şi la fel stăteau lucrurile şi cu ţinerea întrunirilor. La 19 aprilie 1943 am ţinut Comemorarea morţii lui Cristos în două camere ale unei case din Horihliadi (Luca 22:19). Când eram pe punctul de a începe întrunirea, cineva a strigat că se apropia poliţia. Unii dintre noi s-⁠au ascuns în grădină, dar sora mea Anna împreună cu alte trei surori au coborât la subsol. Poliţia le-⁠a găsit şi le-⁠a adus afară una câte una pentru interogatoriu. Surorile au fost supuse unui tratament foarte aspru, care a durat ore întregi, iar una dintre ele a fost grav rănită.

 Scena lumii se schimbă

În vara anului 1944, nemţii s-⁠au retras, iar sovieticii au ocupat din nou zona noastră. Ca slujitori ai lui Iehova, am rămas fideli principiilor biblice conform cărora am trăit şi sub ocupaţia nazistă. Am refuzat orice amestec în activităţile militare sau politice. Loialitatea noastră faţă de aceste principii biblice avea, nu peste mult timp, să fie pusă la grea încercare. — Isaia 2:4; Matei 26:52; Ioan 17:14.

În decurs de câteva zile, sovieticii au început să-⁠i recruteze pentru serviciul militar pe toţi bărbaţii tineri. Ceea ce înrăutăţea şi mai mult lucrurile era faptul că nu numai sovieticii căutau recruţi. Partizanii ucraineni cercetau amănunţit zona în căutarea unor tineri pe care să-⁠i ducă în pădure pentru a-⁠i antrena ca luptători. Aşadar, noi, Martorii, ne aflam în dificila postură de a trebui să ne dovedim neutralitatea faţă de două facţiuni potrivnice: sovieticii şi partizanii.

Aceste două grupări s-⁠au luptat chiar în satul nostru, luptă care s-⁠a soldat cu moartea a doi partizani, aceştia fiind lăsaţi să zacă morţi pe stradă în faţa locuinţei noastre. Autorităţile sovietice au venit la noi acasă pentru a afla dacă îi cunoşteam pe decedaţi. Cei ce s-⁠au prezentat la noi s-⁠au hotărât să mă ia şi pe mine cu ei şi să mă încorporeze în armata lor, care forma un regiment de soldaţi polonezi. Întrucât eram polonez de origine, trebuia să mă înrolez şi eu în acest regiment.

Eu împreună cu alţi patru Martori am refuzat să ne înrolăm în armată, prin urmare am fost duşi cu trenul la Dniepropetrovsk, un oraş situat la 700 de kilometri distanţă spre est. După ce am explicat că nu puteam satisface serviciul militar din cauza convingerilor noastre bazate pe Biblie, am fost reţinuţi în stare de arest, timp în care se pregăteau acuzaţiile împotriva noastră. Când am compărut în faţa instanţei, am aflat că anchetatorul civil era evreu. În apărarea noastră, pe care anchetatorul a ascultat-⁠o cu atenţie, am explicat care erau convingerile noastre. Am amintit lucruri care ştiam că aveau să-⁠l intereseze, printre care oprimarea israeliţilor şi eliberarea lor din Egipt de către Moise.

Pe parcursul lunilor care au trecut până când instanţa a pronunţat sentinţa împotriva noastră, am fost închişi într-⁠o celulă împreună cu aproximativ 25 de condamnaţi. Când au aflat că refuzaserăm să ne înrolăm în armată, au exclamat: „Sunteţi fraţii noştri!“ La scurt timp însă, am descoperit că nu erau Martori, ci baptişti. Ei fuseseră dispuşi să se înroleze în armată, dar au fost arestaţi când au refuzat să poarte armele.

În mai 1945, când ne aflam încă în detenţie în Dniepropetrovsk, la un moment dat am fost treziţi în toiul nopţii de focuri de armă şi strigăte care veneau de afară, dinspre barăci şi de pe străzi. Ne întrebam dacă era vreo revoltă, vreo luptă sau vreo sărbătoare. În dimineaţa următoare, la micul dejun am auzit vestea de la frizerie: Războiul se sfârşise! Imediat după aceea, instanţa a anunţat sentinţele. A fost dată aceeaşi sentinţă atât pentru baptişti, cât şi pentru noi: zece ani în lagăre.

Lagărul din Rusia

Noi, cei cinci Martori, am fost trimişi într-⁠un lagăr din Rusia. După două săptămâni de călătorie cu trenul, am ajuns în cele din urmă la Sukobezvodnoje, situat la aproximativ 400 de kilometri est de Moscova. Sukobezvodnoje era centrul administrativ a 32 de lagăre de muncă ce se întindeau de-⁠a lungul căii ferate. Fiecare lagăr adăpostea mii de condamnaţi.  După şase luni în Sukobezvodnoje, am fost trimis în Lagărul nr. 18. Majoritatea condamnaţilor de acolo erau criminali sau deţinuţi politici.

Autorităţile ne-⁠au pus la muncă: să doborâm copaci, o sarcină foarte dificilă. Uneori trebuia să ne croim drum prin zăpada înaltă până la brâu, să tăiem copacii cu un ferăstrău de mână, iar apoi să târâm după noi trunchiurile prin zăpadă. O dată pe săptămână, duminica după micul dejun, aveam ocazia de a purta discuţii biblice cu ceilalţi patru Martori din lagăr. Acestea erau întrunirile noastre. Ţineam şi Comemorarea, iar într-⁠un an am ţinut-⁠o în clădirea cu băile. Am folosit must de mure, pentru că nu aveam vin ca să-⁠l putem folosi ca simbol al sângelui lui Isus.

Sentimentul de singurătate era copleşitor. Îmi vărsam sufletul înaintea lui Iehova, care m-⁠a întărit aşa cum l-⁠a întărit şi pe profetul Ilie când s-⁠a simţit apăsat de povara unor sentimente asemănătoare (1 Împăraţi 19:14, 18). Dumnezeu m-⁠a ajutat să văd că nu eram singuri. El a fost un adevărat stâlp tare şi stabil în viaţa mea, chiar şi în acele situaţii dificile.

Fiecare dintre lagărele din apropiere de Sukobezvodnoje găzduia câţiva Martori, iar, din când în când, reuşeam să luăm legătura cu ei prin intermediul unui frate a cărui muncă îi permitea să viziteze toate lagărele. El era un fel de mijlocitor, aducând şi ducând clandestin literatură. Acest lucru ne-⁠a dat posibilitatea de a împărţi puţina literatură pe care o aveam. Ce încurajare s-⁠a dovedit acest lucru!

Din nou în Ucraina

În urma unei amnistii acordate de Stat, sentinţa mea a fost redusă de la zece la cinci ani. Prin urmare, în aprilie 1950, m-⁠am întors în congregaţia mea din Horihliadi. Lucrarea în Ucraina era încă sub interdicţie, iar, dacă luai parte la minister, te expuneai la mari riscuri. Dar la fel de mari erau şi recompensele.

La scurt timp după întoarcerea mea acasă, am stat de vorbă cu un bărbat pe nume Kozak, care locuia în Zabokruki, un sat aflat la vreo 20 de kilometri de locuinţa mea. L-⁠am întrebat cum îi mergea lui şi familiei sale. Întrucât ştiam că muncitorilor la colectiv le era greu să-⁠şi câştige existenţa, această întrebare era o modalitate eficientă de a începe o conversaţie. I-⁠am explicat că în Biblie s-⁠a prezis că timpurile noastre aveau să fie caracterizate de lipsuri de alimente şi de războaie (Matei 24:3–14). El dorea să cunoască mai multe lucruri. Aşadar, l-⁠am revizitat. Mergeam săptămână de săptămână pe jos până la Zabokruki, parcurgând în jur de 40 de kilometri atât la dus, cât şi la întors, ca să studiez Biblia cu familia Kozak. Pericolele prin care am trecut, ca să nu mai vorbim de cât timp am dedicat acestui lucru, au fost uitate când familia Kozak s-⁠a botezat în august 1950.

La scurt timp după botez, toţi membrii acestei familii au fost duşi în exil împreună cu mii de alţi Martori. La începutul lunii aprilie a anului 1951, aceştia au fost adunaţi în scurt timp de soldaţi înarmaţi şi, fără să fie audiaţi sau judecaţi, au fost deportaţi în Siberia. Familia Kozak şi mulţi alţi prieteni de-⁠ai mei au fost obligaţi să se stabilească acolo. *

Dintre cele 15 familii de Martori din Horihliadi, doar 4 au fost deportate. Din alte congregaţii însă, numărul Martorilor deportaţi a fost mult mai mare. Cum au fost organizate aceste deportări în masă? Autorităţile făcuseră liste cu Martori şi, astfel, puteau să-⁠i strângă după bunul lor plac pe mulţi dintre ei. Se  pare că listele fuseseră alcătuite în 1950, când eu mă aflam în închisoare în Rusia, aşadar numele meu nu figura pe nici o listă. Cu o lună înainte, în martie 1951, mă căsătorisem cu Fenia, o slujitoare loială a lui Iehova. Toţi membrii familiei sale au fost exilaţi, dar ea a scăpat deoarece între timp se căsătorise cu mine, iar acum purta numele meu, care nu era pe listă.

Grele încercări ale credinţei

După ce fraţii noştri au fost deportaţi, aceia dintre noi care rămăseseră acasă au trebuit să reorganizeze lucrarea. Am fost rugat să mă îngrijesc de congregaţiile din apropiata regiune Ivano-⁠Frankovsk, în care, chiar şi după deportări, rămăseseră aproximativ 30 de Martori în fiecare dintre cele 15 congregaţii. Întrucât lucram ca dulgher pe cont propriu, aveam un program flexibil, prin urmare mă întâlneam în secret o dată pe lună cu fraţii din fiecare congregaţie.

Deseori ne întâlneam noaptea într-⁠un cimitir, unde puteam fi siguri că eram doar noi. Un subiect principal de discuţie era cum să facem ca toate congregaţiile să primească literatură biblică. Din când în când, primeam numărul curent al revistei Turnul de veghere în poloneză sau în română şi traduceam materialul în ucraineană. Totuşi, autorităţile erau mereu pe urmele noastre, încercând să localizeze şi să distrugă rudimentarele noastre maşini de multiplicat.

Dar cea mai mare problemă cu care ne confruntam era izolarea de fraţii noştri creştini din alte ţări, inclusiv de cei din Brooklyn (New York), care se aflau în fruntea activităţii noastre creştine. Consecinţele erau evidente: şi anume lipsa de unitate, zvonurile şi intrigile care tulburau congregaţiile. Unii Martori au părăsit organizaţia şi au format grupuri opozante. Se spuneau chiar lucruri negative la adresa celor din Brooklyn, care se aflau în fruntea lucrării.

Aşadar, mulţi dintre noi ne-⁠am dat seama că încercările cele mai dificile ale credinţei nu erau persecuţia din partea împotrivitorilor, ci conflictele din cadrul congregaţiei. Deşi unii au ales să nu se mai închine împreună cu noi, am învăţat că faptul de a rămâne strâns ataşaţi de organizaţie şi de a aştepta ca Iehova să clarifice lucrurile este de o importanţă vitală. Din fericire, majoritatea Martorilor din zona noastră au făcut exact acest lucru. De asemenea, sunt fericit să spun că mulţi dintre cei care au părăsit organizaţia şi-⁠au recunoscut greşeala, iar mai târziu s-⁠au întors ca să-⁠i slujească lui Iehova împreună cu noi.

Chiar şi în acele perioade grele de izolare, ne-⁠am păstrat ocupaţi cu ministerul public şi am fost bogat binecuvântaţi. Şi la ce recompense am fost martori! De fiecare dată când particip la studiul de carte al congregaţiei, îmi revin în minte binecuvântările lui Iehova. Fiecare dintre cele peste 20 de persoane care alcătuiesc grupa noastră de studiu a fost ajutată să înveţe adevărul de membri ai familiei mele.

Părinţii mei şi sora mea Anna au murit, rămânând fideli lui Iehova până la sfârşit. Eu şi Fenia continuăm să fim cât se poate de activi în serviciul lui Iehova. Timpul efectiv a zburat. În ultimii 30 de ani, Martorii lui Iehova din Ucraina au trecut prin evenimente tulburătoare, imposibil de prezentat în această scurtă relatare. Dar sunt mulţumit când privesc în urmă la numeroşii ani de serviciu dedicat lui Iehova, încrezător că el va rămâne stâlpul şi sprijinul meu, deoarece el spune despre sine: „Eu sunt DOMNUL, Eu nu Mă schimb“. — Maleahi 3:6.

[Notă de subsol]

[Text generic de pe pagina 21]

Doreau să ştie cine eram, de unde veneam şi, îndeosebi, de unde obţinusem cărţile. Dar eu nu le-⁠am spus

[Text generic de pe pagina 22]

Sentimentul de singurătate era copleşitor. Îmi vărsam sufletul înaintea lui Iehova, care m-⁠a întărit

[Legenda fotografiei de la pagina 20]

Împreună cu Fenia în 1952

[Legenda fotografiei de la pagina 23]

Cu Fenia în prezent