Salt la conţinut

Salt la cuprins

Cea mai mare grijă a mea: să rămân loial

Cea mai mare grijă a mea: să rămân loial

Cea mai mare grijă a mea: să rămân loial

RELATARE DE ALEXEI DAVIDIUK

Era în 1947; incidentul a avut loc la câţiva kilometri de satul nostru, Laskiv (Ucraina), aflat în apropiere de graniţa cu Polonia. Prietenul meu Stepan, mai mare decât mine, servea drept curier aducând pe ascuns în Ucraina literatură biblică din Polonia. Într-⁠o noapte, un grănicer l-⁠a văzut, l-⁠a urmărit şi l-⁠a împuşcat. După 12 ani de la acest incident, moartea lui Stepan mi-⁠a marcat viaţa, dar vă voi explica mai târziu cum anume.

ÎN 1932, când m-⁠am născut, în Laskiv existau 10 familii de Studenţi în Biblie, cum li se spunea pe atunci Martorilor lui Iehova. Printre ei se aflau şi părinţii mei, care, până la moartea lor survenită pe la mijlocul anilor ’70, au fost un excelent exemplu de loialitate faţă de Iehova. Ca şi în cazul lor, cea mai mare grijă a mea pe tot parcursul vieţii a fost să-⁠i rămân loial lui Dumnezeu. — Psalmul 18:25.

În 1939, când a izbucnit cel de-⁠al doilea război mondial, regiunea în care locuiam noi, din estul Poloniei, a fost anexată Uniunii Sovietice. Până în iunie 1941, când germanii au invadat regiunea noastră şi au ocupat-⁠o, ne-⁠am aflat sub dominaţie sovietică.

În timpul celui de-⁠al doilea război mondial, la şcoală am trecut prin momente grele. Copiii erau învăţaţi cântece naţionaliste şi erau duşi la instrucţie militară. De fapt, aici copiii erau învăţaţi, printre altele, cum să arunce grenade. Însă eu am refuzat să cânt cântece patriotice şi n-⁠am vrut să particip la instruirea militară. Întrucât am învăţat de la o vârstă fragedă să-⁠mi apăr convingerile bazate pe Biblie, mi-⁠a fost mai uşor să-⁠i rămân loial lui Dumnezeu în anii care au urmat.

În teritoriul congregaţiei noastre erau foarte mulţi oameni interesaţi de adevărul biblic şi, ca urmare, în zona noastră au fost repartizaţi doi pionieri (cum li se spune miniştrilor cu timp integral ai Martorilor lui Iehova) ca să-⁠i ajute pe oameni să înveţe adevărul biblic. Unul dintre pionieri, Ilja Fedorovici, a studiat Biblia şi cu mine şi m-⁠a instruit pentru a participa la minister. În timpul ocupaţiei germane, Ilja a fost deportat, fiind trimis într-⁠un lagăr de concentrare nazist, unde a murit.

Lupta tatei de a rămâne neutru

În 1941, autorităţile sovietice au încercat să-⁠l determine pe tata să semneze un document prin care se angaja să dea bani pentru a sprijini financiar războiul. Tata le-⁠a spus că nu putea sprijini nici una dintre părţile aflate în război şi că, fiind un slujitor al adevăratului Dumnezeu, el va rămâne neutru. A fost etichetat ca duşman şi condamnat la patru ani închisoare. Însă nu a stat decât patru zile. Ce se întâmplase? În prima duminică după ce a fost închis, armata germană a ocupat zona în care locuiam.

Când au auzit că germanii sunt aproape, gardienii au deschis porţile închisorii şi au fugit. Afară, majoritatea deţinuţilor au fost împuşcaţi de soldaţii sovietici. Tata nu a plecat imediat, iar mai târziu a fugit acasă la nişte prieteni. De aici i-⁠a trimis vorbă mamei să-⁠i aducă documentele cu care putea dovedi că fusese închis pentru că refuzase să-⁠i sprijine pe sovietici în război. Când tata le-⁠a arătat autorităţilor germane aceste documente, l-⁠au lăsat în viaţă.

Germanii au vrut să ştie numele tuturor celor care au colaborat cu sovieticii. Ei au exercitat presiuni asupra tatei pentru a-⁠i denunţa pe cei care au colaborat, dar el a refuzat să facă acest lucru. Tata le-⁠a explicat poziţia sa de neutralitate. Dacă el ar fi spus vreun nume, persoana respectivă ar fi fost împuşcată. Aşadar, datorită poziţiei sale de neutralitate, tata i-⁠a salvat şi pe alţi oameni, care i-⁠au fost foarte recunoscători.

În clandestinitate

Sovieticii s-⁠au întors în Ucraina în august 1944, iar în mai 1945 s-⁠a încheiat etapa europeană a celui de-⁠al doilea război mondial. Apoi aşa-⁠numita Cortină de Fier ne-⁠a ţinut izolaţi de restul lumii pe toţi Martorii din Uniunea Sovietică. Ne era greu să păstrăm legătura chiar şi cu Martorii lui Iehova din Polonia, aflaţi dincolo de graniţă. Unii Martori curajoşi se furişau peste graniţă şi se întorceau cu câteva reviste Turnul de veghere foarte valoroase. Deoarece graniţa se afla la numai 8 kilometri de casa noastră din Laskiv, auzeam prin ce situaţii periculoase treceau aceşti curieri.

De exemplu, un Martor pe nume Silvester a trecut de două ori graniţa şi de fiecare dată s-⁠a întors fără nici o problemă. Însă, a treia oară, a fost zărit de patrula de grăniceri şi de câinii de pază ai acestora. Soldaţii l-⁠au somat să se oprească, dar Silvester a fugit ca să-⁠şi scape viaţa. Singura şansă de a nu fi prins de câini era să intre într-⁠un lac din apropiere. A stat toată noaptea în apă până la gât, ascuns printre trestiile înalte. În cele din urmă, când patrula a renunţat să-⁠l mai caute, Silvester, sleit de puteri, a pornit spre casă abia mai ţinându-⁠se pe picioare.

Aşa cum am spus la început, Stepan, nepotul lui Silvester, a fost ucis în timp ce încerca să treacă graniţa. Totuşi era important să păstrăm legătura cu poporul lui Iehova. Graţie eforturilor depuse de curajoşii curieri, am putut să primim hrană spirituală şi îndrumări utile.

În anul următor, mai exact în 1948, într-⁠o noapte m-⁠am botezat într-⁠un mic lac din apropierea casei. Toţi cei care trebuiau scufundaţi în apă au venit la noi acasă, dar nu ştiam cine erau întrucât era întuneric şi totul s-⁠a desfăşurat în secret şi în linişte. Noi, candidaţii la botez, n-⁠am vorbit unii cu alţii. Nu ştiu cine a ţinut cuvântarea de botez, cine mi-⁠a pus întrebările de botez când ne aflam lângă lac şi nici cine m-⁠a scufundat în apă. După mai mulţi ani, când am stat de vorbă cu un bun prieten şi am comparat ceea ce ştiam, am descoperit că amândoi fuseserăm printre cei botezaţi în acea noapte!

În 1949, Martorii din Ucraina au primit un mesaj de la Brooklyn prin care erau încurajaţi să facă o cerere la Moscova pentru legalizarea lucrării de predicare din Uniunea Sovietică. Conform îndrumărilor primite, s-⁠a trimis prin ministrul de interne o petiţie adresată Prezidiului Sovietului Suprem al URSS-ului. Ca urmare, fraţii Mykola Pyatokha şi Ilya Babijciuk au fost rugaţi să se ducă la Moscova pentru a primi răspunsul guvernului la petiţia noastră. Ei au fost de acord şi au mers la Moscova în acea vară.

Funcţionarul din guvern care a primit delegaţia fraţilor i-⁠a ascultat pe fraţi când au prezentat motivele bazate pe Biblie pentru care ne efectuăm lucrarea. Ei au explicat că lucrarea este înfăptuită ca împlinire a profeţiei spuse de Isus, şi anume că „această veste bună a regatului va fi predicată pe tot pământul locuit ca mărturie pentru toate naţiunile“ (Matei 24:14). Cu toate acestea, funcţionarul a spus că Statul nu va legaliza niciodată lucrarea noastră.

Martorii s-⁠au întors acasă şi au mers apoi la Kiev, capitala Ucrainei, pentru a încerca să obţină recunoaşterea legală a lucrării noastre aici, în Ucraina. Din nou autorităţile ne-⁠au respins cererea. Ni s-⁠a spus că Martorii lui Iehova vor fi lăsaţi în pace numai dacă vor sprijini Statul. De asemenea, ni s-⁠a spus că Martorii trebuie să satisfacă serviciul militar şi să participe la alegeri. Fraţii au explicat încă o dată poziţia noastră de neutralitate: deoarece îl imităm pe Stăpânul nostru, Isus Cristos, noi nu trebuie să facem parte din lume. — Ioan 17:14–16.

La scurt timp după aceste încercări, fraţii Pyatokha şi Babijciuk au fost arestaţi, acuzaţi şi condamnaţi la 25 de ani închisoare. Cam prin acea vreme, adică prin 1950, mulţi Martori, printre care şi tatăl meu, au fost arestaţi de autorităţi. Tata a primit 25 de ani închisoare şi a fost trimis în Khabarovsk, situat în extremitatea estică a Uniunii Sovietice, la aproape 7 000 de kilometri depărtare!

Exilaţi în Siberia

Apoi, în aprilie 1951, Statul sovietic a dat o lovitură Martorilor din republicile sale din vest, cunoscute în prezent ca Letonia, Estonia, Lituania, Moldova, Belarus şi Ucraina. În acea lună, aproximativ 7 000 de Martori, printre care şi eu şi mama, au fost trimişi în exil în Siberia. Într-⁠o noapte, soldaţii au venit la noi acasă, ne-⁠au luat şi ne-⁠au dus la gară. Aici am fost închişi în vagoane de vite — aproximativ 50 de persoane într-⁠un vagon —, iar după două săptămâni am fost daţi jos într-⁠un loc numit Zalari, în apropiere de lacul Baikal, în districtul Irkuţk.

Stând în mijlocul zăpezii, în bătaia vântului rece ca gheaţa, înconjuraţi de soldaţi înarmaţi, mă întrebam ce ne mai aştepta. Cum aveam să reuşesc să-⁠i rămân loial lui Iehova aici? Am început să cântăm melodiile Regatului pentru a nu ne mai gândi la frig. Apoi au sosit directorii unor fabrici de stat din zonă. Unii dintre ei aveau nevoie de bărbaţi pentru munci fizice grele, în timp ce alţii aveau nevoie de femei pentru alte munci, cum ar fi îngrijirea animalelor. Eu şi mama am fost duşi pe un şantier unde se construia Hidrocentrala Electrică de la Tagninskaya.

La sosire am văzut mai multe barăci de lemn, aşezate una lângă alta, în şiruri; aici locuiau exilaţii. Am fost pus să lucrez ca şofer pe tractor şi ca electrician; mama lucra la o fermă. Oficial am fost trecuţi în categoria deportaţilor, nu a prizonierilor. Prin urmare, eram liberi să ne deplasăm în zona centralei, însă ne era interzis să vizităm cea mai apropiată aşezare, aflată la aproximativ 50 de kilometri de centrală. Autorităţile au făcut presiuni asupra noastră ca să semnăm o declaraţie în care ne exprimam dorinţa să rămânem aici pentru totdeauna. La cei 19 ani ai mei, mi s-⁠a părut o perioadă extrem de lungă, de aceea am refuzat să semnez. Am rămas însă în acest loc 15 ani.

Acolo, în Siberia, graniţa poloneză nu se mai afla la numai 8 kilometri, ci la peste 6 000 de kilometri depărtare! Noi, Martorii, am făcut tot ce am putut pentru a ne organiza din nou în congregaţii, numind bărbaţi care să conducă activitatea congregaţiilor. La început nu aveam literatură biblică în afară de câteva publicaţii pe care unii Martori reuşiseră să le aducă cu ei din Ucraina. Aceste publicaţii au fost copiate cu mâna şi le dădeam de la unul la altul.

Nu peste mult timp am început să ţinem întruniri. Întrucât mulţi dintre noi locuiau în barăci, ţineam întruniri aproape în fiecare seară. Congregaţia noastră era formată din aproximativ 50 de persoane, iar eu am fost numit să conduc Şcoala de Minister Teocratic. Existau puţini bărbaţi în congregaţie, aşa că şi femeile ţineau teme, procedură care în anul 1958 a fost introdusă în congregaţiile Martorilor lui Iehova din întreaga lume. Toţi îşi luau în serios temele repartizate, considerând această şcoală un mijloc de a-⁠l lăuda pe Iehova şi de a-⁠i încuraja pe ceilalţi din congregaţie.

Ministerul nostru este binecuvântat

Întrucât în barăci locuiau cu noi şi persoane care nu erau Martore, aproape zilnic purtam cu ele discuţii despre credinţa noastră, chiar dacă ne era interzis cu stricteţe acest lucru. După ce prim-⁠ministrul sovietic Iosif Stalin a murit în 1953, situaţia s-⁠a îmbunătăţit. Ni se permitea să vorbim mai pe faţă cu alţii despre convingerile noastre bazate pe Biblie. Din corespondenţa cu prietenii noştri din Ucraina aflam unde erau alţi Martori în regiunea noastră şi luam legătura cu ei. Acest lucru ne-⁠a dat posibilitatea să organizăm congregaţiile noastre în circumscripţii.

În 1954 m-⁠am căsătorit cu Olga, şi ea o exilată din Ucraina. De-⁠a lungul anilor, ea m-⁠a ajutat mult în serviciul adus lui Iehova. Stepan, cel care a fost ucis la graniţa dintre Ucraina şi Polonia în 1947, era fratele Olgăi. Mai târziu, eu şi Olga am avut o fetiţă, căreia i-⁠am pus numele Valentina.

În ministerul nostru creştin din Siberia, eu şi Olga am avut parte de multe binecuvântări. De exemplu, aici l-⁠am cunoscut pe George, pastorul unui grup baptist. Îl vizitam cu regularitate şi studiam din revistele Turnul de veghere pe care le aveam la dispoziţie. Nu peste mult timp, George a început să-⁠şi dea seama că ceea ce predicau slujitorii lui Iehova din Biblie era adevărul. Am studiat cu mai mulţi prieteni baptişti ai săi. Ce emoţionant a fost când George şi câţiva prieteni ai săi s-⁠au botezat şi au devenit fraţii noştri spirituali!

În 1956, am fost numit supraveghetor itinerant şi trebuia să vizitez în fiecare săptămână câte o congregaţie din regiune. Munceam toată ziua, după care porneam cu motoreta mea să vizitez congregaţia respectivă. A doua zi, dimineaţa devreme, mă întorceam şi mă duceam la muncă. Mykhailo Serdinschi, care fusese numit să mă ajute în lucrarea itinerantă, şi-⁠a pierdut viaţa într-⁠un accident rutier în 1958. A murit într-⁠o miercuri, dar am amânat înmormântarea până duminică, astfel încât să poată fi prezenţi cât mai mulţi Martori.

Ne-⁠am adunat un mare grup, iar, când am pornit pe jos spre cimitir, cei de la securitate ne-⁠au urmărit. A ţine o cuvântare despre speranţa noastră bazată pe Biblie referitoare la înviere însemna a risca să fii arestat. Însă eu am simţit că trebuia să vorbesc despre Mykhailo şi despre minunatele lui perspective de viitor. Deşi am folosit Biblia, cei de la securitate nu m-⁠au arestat. Probabil că au considerat că nu aveau nimic de câştigat; în orice caz mă cunoşteau foarte bine, fiind un „musafir“ obişnuit la sediul lor, unde m-⁠au interogat de multe ori.

Trădaţi de un informator

În 1959, securitatea a arestat 12 Martori care se aflau în fruntea lucrării de predicare. Alţi câţiva au fost chemaţi la sediul securităţii pentru interogatoriu, printre aceştia aflându-⁠mă şi eu. Când mi-⁠a venit rândul la interogatoriu, am rămas şocat auzindu-⁠i pe securişti menţionând detalii confidenţiale despre lucrarea noastră. De unde ştiau ei toate acestea? Evident, exista un informator, cineva care ştia o mulţime de lucruri despre noi şi care lucra pentru Stat de mai multă vreme.

Toţi cei 12 fraţi arestaţi fuseseră puşi în celule alăturate şi au căzut de acord să nu mai scoată nici un cuvânt în faţa autorităţilor. Aşa informatorul trebuia să apară personal la proces ca să depună mărturie împotriva lor. Deşi n-⁠am fost acuzat, m-⁠am dus la tribunal să văd ce avea să se întâmple. Judecătorul punea întrebări, dar nici unul dintre cei 12 nu răspundea la ele. La un moment dat, un Martor pe nume Konstantin Polişuk, pe care îl ştiam de mulţi ani, a depus mărturie împotriva celor 12. Procesul s-⁠a încheiat, unii dintre Martori fiind condamnaţi la închisoare. După ce am ieşit din clădirea tribunalului, pe stradă l-⁠am întâlnit întâmplător pe Polişuk.

„De ce ne trădezi?“, l-⁠am întrebat eu.

„Pentru că nu mai cred“, mi-⁠a răspuns.

„Ce nu mai crezi?“, l-⁠am întrebat.

„Pur şi simplu, nu mai pot să cred ce spune Biblia“, a răspuns el.

Polişuk ar fi putut să mă trădeze şi pe mine, dar în mărturia lui nu a menţionat numele meu. Aşa că l-⁠am întrebat de ce n-⁠o făcuse.

„Nu vreau să mergi la închisoare“, a explicat el. „Încă mă mai simt vinovat pentru Stepan, fratele soţiei tale. Eu am fost cel care l-⁠am trimis să treacă graniţa în noaptea în care a fost ucis. Sincer, îmi pare rău pentru ce s-⁠a întâmplat!“

Cuvintele lui m-⁠au răvăşit. Cât de pervertită devenise conştiinţa sa! Avea remuşcări pentru moartea lui Stepan şi totuşi îi trădase acum pe slujitorii lui Iehova. A fost ultima dată când l-⁠am văzut pe Polişuk. A murit după câteva luni. Am fost adânc rănit pe plan afectiv văzând cum cineva în care am avut încredere ani de zile i-⁠a trădat pe fraţii noştri. Însă de aici am învăţat o lecţie valoroasă: Polişuk nu a rămas loial pentru că n-⁠a mai citit din Biblie şi a încetat să mai creadă ce se spune în ea.

Cu siguranţă că nu trebuie să uităm această lecţie: Dacă vrem să-⁠i rămânem loiali lui Iehova, trebuie să studiem cu regularitate Sfintele Scripturi. Iată ce se spune în Biblie: „Păzeşte-⁠ţi inima . . ., căci din ea ies izvoarele vieţii“. În plus, apostolul Pavel le-⁠a spus creştinilor să fie atenţi. De ce? „Ca nu cumva să se dezvolte în vreunul dintre voi o inimă rea, lipsită de credinţă, prin îndepărtarea de Dumnezeul cel viu.“ — Proverbele 4:23; Evrei 3:12.

Înapoi în Ucraina

În 1966, când exilul nostru în Siberia s-⁠a sfârşit, eu şi Olga ne-⁠am întors în Ucraina şi am locuit în Sokal, un orăşel aflat la aproximativ 80 de kilometri de Lvov. Aici am avut multe de făcut, deoarece în Sokal şi în Cervonograd şi Sosnivka, orăşelele învecinate, nu erau decât 34 de Martori. În prezent, în această regiune există 11 congregaţii!

Olga a murit fidelă în 1993. După trei ani m-⁠am căsătorit cu Lidya, iar de atunci ea mi-⁠a fost de mare ajutor. În plus, fiica mea, Valentina, şi familia ei sunt slujitori zeloşi ai lui Iehova, ceea ce pentru mine este o sursă de încurajare. Totuşi, ceea ce îmi aduce în continuare cea mai mare bucurie este faptul că i-⁠am rămas loial lui Iehova, un Dumnezeu care acţionează cu loialitate. — 2 Samuel 22:26.

Alexei Davidiuk a murit loial lui Iehova la 18 februarie 2000, în timp ce acest articol era pregătit pentru a fi publicat.

[Legenda fotografiei de la pagina 24]

Congregaţia noastră când se întrunea în barăcile din estul Siberiei, în 1952

[Legenda fotografiei de la pagina 27]

Cursanţii Şcolii de Minister Teocratic, în 1953

[Legenda fotografiei de la pagina 27]

Funeraliile lui Mykhailo Serdinschi, în 1958

[Legenda fotografiei de la pagina 28]

Împreună cu soţia mea Lidya