De la agonie la anestezie

ÎNAINTE de anii 1840, pacienţii nu intrau în sala de operaţii neliniştiţi, ci îngroziţi. De ce? Deoarece nu exista anestezie. În cartea sa „We Have Conquered Pain“ („Am învins durerea“), Dennis Fradin afirmă: „Se ştia despre chirurgi că intrau în sala de operaţii cu câte o sticlă de whisky în fiecare mână: una pentru pacient, iar cealaltă pentru medic ca să poată suporta strigătele pacientului“.

Îmbătarea sau drogarea pacientului

Medicii, dentiştii şi pacienţii erau în stare să facă aproape orice ca să reducă durerea din timpul operaţiei. Medicii chinezi şi indieni foloseau marijuana şi haşiş. În diverse părţi ale pământului se foloseau des atât opiul, cât şi alcoolul. Dioscorides, un medic grec din antichitate, prima persoană despre care se ştie că a folosit cuvântul „anestezie“, a atribuit proprietăţi anestezice unor poţiuni din mandragoră şi vin. Mai târziu, unii medici chiar s-⁠au folosit de hipnotism.

Totuşi, uşurarea durerii era nesatisfăcătoare. Prin urmare, chirurgii şi dentiştii lucrau cât mai repede posibil. De fapt, ei erau cotaţi în funcţie de viteza cu care lucrau. Însă chiar şi cel mai rapid medic putea provoca suferinţe enorme. Din cauza acestui lucru, de obicei oamenii preferau să sufere de tot felul de afecţiuni, de la tumori până la carierea tuturor dinţilor, decât să înfrunte agonia unei intervenţii chirurgicale sau a unei extracţii dentare.

Vitriol dulce şi gaz ilariant

În 1275, medicul spaniol Ramón Llull, în timp ce făcea experimente cu substanţe chimice, a obţinut un lichid volatil, inflamabil, pe care l-⁠a numit vitriol dulce. În secolul al XVI-⁠lea, un medic de origine elveţiană cunoscut sub numele de Paracelsus le-⁠a dat unor pui de găină să inhaleze vitriol dulce şi a observat că aceştia nu numai că au adormit, dar nici nu au mai simţit vreo durere. Asemenea lui Llull, nici Paracelsus nu a testat substanţa pe oameni. În 1730, chimistul german Frobenius a dat acestei substanţe numele pe care îl are şi în prezent, şi anume eter, care în limba greacă înseamnă „ceresc“. Dar aveau să treacă 112 ani până când proprietăţile anestezice ale eterului să fie pe deplin înţelese.

Între timp, în 1772, omul de ştiinţă englez Joseph Priestley a descoperit protoxidul de azot. La început, oamenii au crezut că era un gaz mortal, chiar şi administrat în doze mici. Totuşi, în 1799, chimistul şi inventatorul britanic Humphry Davy s-⁠a hotărât să afle adevărul  făcând un experiment pe sine. Spre uimirea lui, el a descoperit că protoxidul de azot l-⁠a făcut să râdă, fapt pentru care l-⁠a numit gaz ilariant. Davy a scris despre posibilele proprietăţi anestezice ale protoxidului de azot, dar, la vremea aceea, nimeni nu a mai continuat cercetările.

Petreceri cu eter şi gaz ilariant

Bufoneriile lui Davy în timp ce se afla sub influenţa gazului ilariant, de care a fost dependent o bucată de vreme, au ajuns renumite. La scurt timp după aceea, inhalarea gazului ca amuzament a început să aibă priză la public. Ca parte din program, chiar şi comedianţii ambulanţi cereau voluntari din public care să urce pe scenă şi să inhaleze protoxid de azot. Gazul risipea orice jenă şi, în scurt timp, bufoneriile spontane ale voluntarilor făceau publicul să râdă în hohote.

Cam în aceeaşi perioadă, folosirea eterului cu scopul de a amuza publicul câştiga teren. Într-⁠o zi însă, un medic american tânăr, pe nume Crawford Long, a observat că prietenii lui nu simţeau durere când se răneau în timp ce mergeau de colo-⁠colo împleticindu-⁠se sub influenţa eterului. Imediat el s-⁠a gândit la avantajul folosirii acestei substanţe în chirurgie. Un participant la una dintre aceste „petreceri cu eter“, un student pe nume James Venable, care avea două tumori pe care dorea să le extirpe, era persoana potrivită în acea situaţie. Însă, de teama durerii din timpul operaţiei, Venable continua să amâne intervenţia. Prin urmare, Long i-⁠a propus o operaţie efectuată sub influenţa eterului. Venable a fost de acord, iar la 30 martie 1842 a fost operat fără să simtă nici cea mai mică durere. Totuşi, Long nu şi-⁠a anunţat descoperirea până în anul 1849.

Şi dentiştii descoperă anestezia

În decembrie 1844, un dentist american pe nume Horace Wells a asistat la un spectacol dat de o trupă ambulantă, pe parcursul căruia un oarecare Gardner Colton a demonstrat efectele protoxidului de azot. Wells s-⁠a oferit să încerce gazul, dar a rămas suficient de conştient ca să observe că alt participant s-⁠a lovit cu picioarele de o bancă făcută dintr-⁠un material dur şi nu a simţit nici o durere, deşi sângera. În acea seară, Wells a luat hotărârea de a încerca protoxidul de azot în practica stomatologică, dar numai după ce a testat substanţa mai întâi pe el. Apoi i-⁠a cerut lui Colton să-⁠i furnizeze gazul, iar lui John Riggs, un coleg dentist, să-⁠i extragă o măsea de minte care-⁠l supăra. Extracţia a fost un adevărat succes.

Wells s-⁠a hotărât să-⁠şi facă publică descoperirea demonstrând-⁠o în faţa colegilor lui. Totuşi, în timpul demonstraţiei a fost foarte emoţionat şi a administrat prea puţin gaz, iar, când pacientului i s-⁠a extras dintele, acesta a strigat. Imediat, cei ce asistau la demonstraţie au început să-⁠l ia peste picior pe Wells. Însă ei ar fi trebuit să-⁠l întrebe pe pacient ce a simţit, pentru că, mai târziu, acesta i-⁠a mărturisit lui Wells că, deşi a strigat, durerea a fost foarte slabă.

La 30 septembrie 1846, William Morton, alt dentist american, i-⁠a efectuat o extracţie dentară  fără dureri unui pacient care a fost dispus să inhaleze eter, acelaşi compus folosit de Long în 1842. Morton a pregătit eterul, asistat de remarcabilul chimist Charles Thomas Jackson. Spre deosebire de Long, Morton a organizat o demonstraţie publică a proprietăţilor anestezice ale eterului pe un pacient căruia i se făcea o intervenţie chirurgicală. Morton a anesteziat pacientul la 16 octombrie 1846 în Boston (Massachusetts). Apoi, chirurgul, şi anume dr. Warren, a efectuat operaţia, care a constat în înlăturarea unei excrescenţe din partea inferioară a maxilarului pacientului. Intervenţia a avut un succes extraordinar. Nu după mult timp, vestea s-⁠a răspândit cu iuţeala fulgerului în lungul şi-⁠n latul Statelor Unite şi al Europei.

Alte descoperiri

În urma acestor descoperiri promiţătoare, experimentele cu tot felul de substanţe gazoase au continuat. În 1847 a fost folosit cu succes cloroformul, descoperit în 1831. În unele locuri, în scurt timp acesta a ajuns să fie preferat ca anestezic. Nu după mult timp, cloroformul le era administrat femeilor în timpul naşterii, printre care s-⁠a numărat şi Regina Victoria a Angliei, în aprilie 1853.

Din nefericire, istoria anesteziei generale a fost oarecum pătată. A izbucnit o dispută aprinsă referitoare la persoana căreia să i se atribuie meritul de a fi descoperit anestezia (bineînţeles, nu compuşii chimici în sine), şi anume lui Long, lui Wells, lui Morton sau lui Jackson, remarcabilul chimist care l-⁠a asistat pe Morton. Nu s-⁠a ajuns niciodată la un consens, dar, cu calmul caracteristic minţii de pe urmă, mulţi recunosc contribuţia tuturor celor patru bărbaţi.

Între timp, s-⁠au făcut progrese în anestezia locală, numită deseori anestezie regională. Sunt folosite anestezice care le permit pacienţilor să rămână lucizi în timp ce o anumită parte a corpului este anesteziată, sau insensibilizată. În zilele noastre, chirurgii dentişti folosesc în mod obişnuit anestezice locale când efectuează lucrări la dinţi şi gingii, iar medicii le folosesc pentru operaţii minore sau reparatorii în urma unor traumatisme. Anesteziştii obişnuiesc să le administreze anestezice locale femeilor care nasc.

De-⁠a lungul timpului, anesteziologia a devenit o disciplină medicală de sine stătătoare. Anesteziologii din timpurile noastre participă la pregătirea pacienţilor pentru intervenţia chirurgicală. Ei anesteziază folosindu-⁠se de aparatură sofisticată şi de anestezice complexe, alcătuite din diferiţi agenţi chimici combinaţi cu oxigen. De fapt, s-⁠ar putea ca mulţi pacienţi nici să nu ştie că medicul lor a folosit gaze anestezice, deoarece acestea sunt deseori administrate numai după efectuarea pe cale intravenoasă a primei anestezii. Anesteziologul are un rol important şi în alinarea durerii postoperatorii.

Aşadar, dacă într-⁠o bună zi va trebui să vi se efectueze o intervenţie chirurgicală, nu vă neliniştiţi prea tare. Imaginaţi-⁠vă că staţi întins pe o masă de operaţii primitivă, în urmă cu două secole. Se deschide uşa, iar chirurgul intră aducând şi două sticle de whisky. Imediat, aparatura sofisticată a anesteziologului modern nu va mai părea atât de ameninţătoare, nu-⁠i aşa?

[Chenarul de la pagina 22]

ACUPUNCTURA: Terapie orientală de alinare a durerii

Acupunctura este o străveche terapie chinezească despre care se spune că alină durerea. Cei ce o practică introduc nişte ace în anumite puncte ale corpului, deseori departe de zona tratată. Odată introduse, acele pot fi învârtite sau conectate la o sursă de curent electric de joasă tensiune. În Encyclopædia Britannica se spune că, „de regulă, în China [acupunctura] este folosită ca anestezic în timpul intervenţiei chirurgicale. Vizitatorii occidentali au asistat la operaţii complicate (şi, în mod normal, foarte dureroase), efectuate pe pacienţi pe deplin conştienţi, anesteziaţi local doar prin acupunctură“.

Acupunctura trebuie practicată numai de un terapeut iscusit, care are instruirea medicală necesară. Potrivit lucrării Encyclopedia Americana, „s-⁠au produs accidente grave când acele folosite în acupunctură au pătruns în inimă sau în plămâni, iar dacă sunt folosite ace nesterilizate există riscul contractării hepatitei, al infectării şi al altor complicaţii de acest gen“. Bineînţeles, anestezia generală prezintă şi ea anumite riscuri, ca de altfel şi intervenţiile chirurgicale în sine, indiferent de tipul anesteziei folosite.

[Legenda fotografiei de la pagina 23]

Anesteziologia a devenit o disciplină medicală

[Provenienţa fotografiei]

Cu amabilitatea Secţiilor de Anestezie şi de Medicină şi Chirurgie fără Transfuzii, de la Spitalul Bridgeport - CT

[Provenienţa ilustraţiei de la pagina 21]

Paginile 2 şi 21: Reproducere din cartea Medicine and the Artist (Ars Medica) cu permisiunea Philadelphia Museum of Art/Carl Zigrosser/Dover Publications, Inc.