Copiii merită să fie doriţi şi iubiţi

„ARĂTAŢI-⁠I unui copil puţină dragoste şi veţi primi înapoi mult mai multă.“ Aceste cuvinte îi aparţin scriitorului şi criticului englez din secolul al XIX-⁠lea John Ruskin. Probabil că majoritatea părinţilor vor fi de acord că merită să-⁠i arăţi iubire unui copil nu numai pentru dragostea ce o vei primi înapoi, ci şi pentru efectul pozitiv pe care îl va avea asupra lui dragostea ce i-o arătaţi, lucru care este mult mai important.

De exemplu, în cartea Love and Its Place in Nature (Iubirea şi locui ei în natură) se spunea că, fără iubire, „copiii ajung să moară“. Iar Ashley Montagu, renumit antropolog de origine britanică, a mers până acolo încât a spus: „Copilul care nu a fost iubit este foarte diferit din punct de vedere biochimic, fiziologic şi psihologic de cel care a fost iubit. Primul chiar se va dezvolta diferit de celălalt“.

Ziarul Toronto Star a publicat rezultatele unui studiu ale cărui concluzii sunt asemănătoare. Iată ce se spunea în ziar: „În cazul copiilor care cresc fără să fie îmbrăţişaţi, mângâiaţi sau dezmierdaţi cu regularitate . . . nivelul hormonilor de stres este anormal de ridicat“. Într-⁠adevăr, dacă copilul este neglijat fizic, „capacitatea de învăţare şi memoria lui pot fi grav afectate, şi aceasta pe termen lung“.

Aceste rezultate scot în evidenţă necesitatea prezenţei fizice a părinţilor. Cum s-⁠ar putea întări altfel legăturile dintre un copil şi părintele lui? Din nefericire însă, chiar şi în ţările bogate există în prezent tendinţa de a încerca să se satisfacă necesităţile copilului departe de părinţii lui. Copiii sunt trimişi la şcoală, sunt trimişi la o şcoală duminicală, sunt trimişi să muncească, sunt trimişi în tabere de vară şi li se dau bani şi sunt trimişi să se recreeze în locuri de agrement. Scoşi din nucleul familiei şi orbitând la distanţă, cum s-⁠ar zice, milioane de copii ajung în mod firesc să se simtă — cel puţin în subconştientul lor — neglijaţi, nedoriţi, neiubiţi, înconjuraţi de lumea ostilă a adulţilor. S-⁠ar putea ca unul dintre motivele pentru care în Berlin există aproximativ 3 000 de copii ai străzii să fie tocmai aceste sentimente pe care le au mulţi copii. Un exemplu tipic este tânărul Micha. El a zis: „Nimeni nu mă mai dorea“. Un băieţel german de 9 ani s-⁠a plâns şi el: „Aş vrea să fiu în locul câinelui nostru“.

Maltratarea copiilor îmbracă multe forme

Neglijarea copilului este o formă de maltratare care trădează lipsă de „afecţiune naturală“, cum o numeşte Biblia (Romani 1:31; 2 Timotei 3:3). Iar acest lucru poate duce la forme de maltratare şi mai grave. De exemplu, începând cu Anul Internaţional al Copilului (1979) s-⁠a acordat o atenţie mai mare problemelor legate de maltratarea fizică şi abuzul sexual asupra copiilor. Bineînţeles că este greu să se întocmească statistici exacte, iar acestea variază dintr-⁠un loc în altul. Însă nu există nici cea mai mică îndoială că rănile afective lăsate de abuzurile sexuale asupra copiilor nu se vindecă uşor, rămânând şi când ei devin adulţi.

Indiferent de formele pe care le îmbracă, maltratarea le transmite copiilor mesajul că nu sunt iubiţi şi nici doriţi. Iar această problemă se pare că se agravează. Potrivit ziarului german Die Welt, „tot mai mulţi copii ajung adulţi handicapaţi social“. Ziarul mai precizează: „Copiilor le lipseşte căldura căminului. Potrivit opiniei lui [Gerd Romeike, directorul unui centru de îndrumare a copiilor din Hamburg], legătura afectivă dintre copii şi părinţi slăbeşte tot mai mult, iar în unele cazuri nici măcar n-⁠a existat vreodată. Aceşti copii se simt neglijaţi, iar dorinţa  lor de a se bucura de siguranţă rămâne neîmplinită“.

Copiii cărora li se refuză dreptul de a fi doriţi şi iubiţi pot ajunge plini de resentimente, descărcându-⁠şi frustrarea asupra celor care i-⁠au neglijat sau chiar asupra societăţii în general. În urmă cu aproape un deceniu, un comunicat dat publicităţii de un grup operativ din Canada a atras atenţia asupra necesităţii de a se lua imediat măsuri, până când nu-⁠şi pierde orice speranţă o întreagă generaţie „care crede că societăţii nici nu-⁠i pasă de ea“.

Tinerii care nu sunt iubiţi şi doriţi se simt, probabil, tentaţi să fugă de acasă pentru a scăpa de probleme, ca în final să ajungă să se confrunte cu altele şi mai mari în oraşe în care criminalitatea, toxicomania şi imoralitatea sunt la ordinea zilei. De fapt, cu mai bine de 20 de ani în urmă, poliţia a estimat că într-⁠o singură zonă metropolitană din Statele Unite trăiau 20 000 de tineri sub 16 ani care fugiseră de acasă. Despre aceştia s-⁠a spus că sunt „rezultatul căminelor destrămate şi al brutalităţilor comise adesea de părinţi alcoolici sau dependenţi de droguri. Fetele ajung pe trotuare, unde îşi folosesc trupul ca să supravieţuiască; bătute de proxeneţi şi lipsite de simţul propriei valori, ele trăiesc cu frica de represaliile ce ar urma în cazul în care ar încerca să iasă din acea afacere murdară“. Din nefericire, această situaţie deplorabilă continuă să existe în pofida celor mai sincere eforturi de a o schimba.

Copiii care cresc în condiţiile descrise mai sus devin adulţi neechilibraţi, care, de cele mai multe ori, nu reuşesc să-⁠şi crească propriii copii aşa cum trebuie. Fiind nedoriţi şi neiubiţi, ei vor avea mai târziu copii exact ca ei — copii care simt că nu sunt doriţi şi iubiţi. Un politician german a exprimat pe scurt această idee astfel: „Copiii cărora nu li s-⁠a arătat iubire devin adulţi plini de ură“.

Bineînţeles că milioane de părinţi se străduiesc să facă tot ce le stă în putinţă pentru a se asigura că copiii lor îşi dau seama că sunt doriţi şi iubiţi. Nu numai că le spun acest lucru, dar le-⁠o şi dovedesc, îngrijindu-⁠i pe copii cu iubire şi acordându-⁠le atenţia pe care toţi copiii o merită. Totuşi, problemele nu dispar — sunt probleme ce depăşesc în mod clar capacitatea părinţilor de a le rezolva. De exemplu, în unele ţări, sistemele politice şi economice umane imperfecte nu reuşesc să le asigure copiilor o îngrijire medicală corespunzătoare, instruirea necesară şi hrană suficientă şi nici nu-⁠i pot ocroti de flagelul muncii copilului şi de condiţiile de trai jalnice. De foarte multe ori, aceste situaţii sunt agravate de lăcomia, corupţia, egoismul şi lipsa de consideraţie a adulţilor.

Kofi Annan, secretarul general al Naţiunilor Unite, a precizat câteva dintre principalele probleme cu care se confruntă copiii în prezent. El a scris: „Milioane de copii îndură în continuare umilinţe îngrozitoare din cauza sărăciei; sute de mii suferă în urma haosului economic şi a conflictelor; zeci de mii sunt mutilaţi în războaie; mult mai mulţi rămân orfani sau mor din cauza HIV/SIDA“.

 Dar nu toate veştile sunt rele! Unele organizaţii ONU, cum ar fi Fondul Naţiunilor Unite pentru Copii (UNICEF) şi Organizaţia Mondială a Sănătăţii, au depus mari eforturi pentru a îmbunătăţi situaţia copiilor. Kofi Annan a declarat: „Faţă de ceea ce se credea cu numai zece ani în urmă că era posibil, se nasc mai mulţi copii sănătoşi şi sunt imunizaţi un număr mai mare de copii; mai mulţi ştiu să scrie şi să citească; mai mulţi au posibilitatea să înveţe, să se joace şi să-⁠şi trăiască pur şi simplu copilăria“. Totuşi, el a avertizat: „Nu e momentul să ne mulţumim doar cu ceea ce s-⁠a realizat“.

Cei care merită o atenţie deosebită

Unii copii merită o atenţie deosebită. La începutul anilor ’60, lumea a fost şocată de rapoartele venite din mai multe ţări care anunţau naşterea a mii de aşa-⁠numiţi copii ai thalidomidei. Când femeile gravide au luat thalidomidă, acest sedativ şi somnifer a avut un efect secundar neaşteptat, care a dus la naşterea unor copii cu membre uscate sau chiar fără membre. Braţele şi picioarele nu erau, de obicei, mai mari decât nişte înotătoare.

După patru decenii, minele antipersonal sunt principalul vinovat de mutilarea copiilor. * Conform unor estimări, pe tot globul există între 60 de milioane şi 110 milioane de mine active. Anual sunt ucise sau mutilate aproximativ 26 000 de persoane, printre care se numără mulţi copii. Începând din 1997, când Jody Williams a primit Premiul Nobel pentru pace datorită campaniei duse de ea pentru interzicerea amplasării minelor antipersonal, acestei probleme i s-⁠a acordat o mare atenţie. Totuşi, continuă să existe terenuri minate. Iată ce a declarat un politician german referitor la eforturile de a elibera lumea de minele antipersonal: „E ca şi cum ai încerca să goleşti o cadă de apă cu o linguriţă, în timp ce robinetul este deschis“.

Altă categorie de copii care necesită o atenţie deosebită sunt copiii fără părinţi. Scopul lui Iehova Dumnezeu, Creatorul omului, referitor la copii a fost ca ei să crească bucurându-⁠se de atenţia plină de iubire atât a mamei, cât şi a tatălui. Un copil are nevoie de atenţia ambilor părinţi şi merită să o primească.

Orfelinatele şi agenţiile de adopţii încearcă să se ocupe de necesităţile copiilor care nu au nici un părinte. Din nefericire însă, chiar unii dintre copiii dezavantajaţi care au cel mai mult nevoie să fie adoptaţi sunt de cele mai multe ori ignoraţi — e vorba de copiii bolnavi, cei cu tulburări de învăţare, cei care sunt invalizi sau cei ai căror părinţi sunt străini.

Au fost înfiinţate organizaţii care încurajează persoanele individuale să contribuie cu bani în mod regulat şi, astfel, să „adopte“ un copil care trăieşte într-⁠o ţară mai puţin bogată. Banii donaţi sunt folosiţi pentru educarea copilului sau pentru a-⁠i furniza lucrurile strict necesare vieţii. Dacă doresc, cei care „adoptă“ un copil pot trimite şi primi chiar fotografii şi scrisori pentru a crea o legătură mai strânsă cu copilul. Deşi este o măsură utilă, ea nu s-⁠a dovedit a fi soluţia ideală.

Alt exemplu interesant legat de ceea ce s-⁠a făcut pentru a-⁠i ajuta pe copiii fără părinţi îl constituie  o organizaţie care în 1999 a sărbătorit o jumătate de secol de activitate.

SOS Satul Copiilor

În 1949, Hermann Gmeiner a înfiinţat la Imst (Austria) o organizaţie pe care el a numit-⁠o SOS Satul Copiilor. De la acest început mic, organizaţia sa a crescut şi a ajuns să cuprindă aproape 1500 de sate şi instituţii similare în 131 de ţări din Africa, America, Asia şi Europa.

Gmeiner şi-⁠a bazat proiectul pe patru principii directoare — mamă, fraţi, locuinţă şi sat. O „mamă“ constituie baza pentru o „familie“ formată din cinci sau şase — sau chiar mai mulţi — copii. Ea locuieşte cu ei şi încearcă să le arate iubire şi atenţie, aşa cum se aşteaptă de la o mamă adevărată. Copiii rămân împreună în aceeaşi „familie“, cu aceeaşi „mamă“ până când soseşte momentul să plece de „acasă“. „Familia“ este formată din copii de vârste diferite. Având „fraţi“ şi „surori“ mai mici şi mai mari, copiii învaţă să-⁠şi poarte de grijă unii altora, ceea ce îi ajută să nu devină egocentrici. Se depun eforturi pentru integrarea copiilor într-⁠o „familie“ la o vârstă cât mai fragedă. Fraţii şi surorile de corp rămân împreună în aceeaşi „familie“.

Satele sunt alcătuite din aproximativ 15 „familii“, fiecare familie având propria casă. Toţi copiii sunt învăţaţi să o ajute pe „mama“ lor la treburile gospodăreşti de pe lângă casă. Deşi s-⁠ar putea să lipsească tatăl, se iau măsuri pentru a se asigura un sprijin bărbătesc care să dea sfaturi părinteşti şi să administreze disciplina necesară. Copiii merg la şcolile din localitate. Fiecare „familie“ primeşte o alocaţie lunară fixă pentru a-⁠şi acoperi cheltuielile. Alimentele şi îmbrăcămintea sunt cumpărate din oraş. Obiectivul este acela de a-⁠i învăţa pe copii ce înseamnă viaţa obişnuită de familie, cu toate problemele şi bucuriile ei, ceea ce îi va ajuta, în măsura în care este posibil, să ducă o viaţă normală. Copiii sunt pregătiţi astfel să-⁠şi întemeieze singuri o familie când vor deveni adulţi.

Se caută încă soluţia ideală

Agenţiile de adopţii, orfelinatele, SOS Satele Copiilor, UNICEF şi alte organizaţii sau grupuri similare servesc unui scop util, străduindu-⁠se să le ofere sprijin copiilor dezavantajaţi. Însă nici una dintre ele nu poate nega faptul că există oameni dezavantajaţi. Oricât de mult şi-⁠ar dori, ele nu pot să-⁠i dea un picior sau o mână sănătoasă unui copil infirm, nu pot să-⁠i dezvolte facultăţile psihice unui copil handicapat mintal, nu pot să reunească familia unui copil ai cărui părinţi s-⁠au separat sau au divorţat şi nici nu pot să-⁠l pună pe un copil în braţele unui părinte iubitor care a murit.

Oricât ar încerca, oamenii nu pot să ofere soluţia ideală la problemele copiilor. Însă problemele lor vor fi, cu siguranţă, soluţionate! Poate chiar mai curând decât v-⁠aţi aştepta. Dar cum anume?

[Notă de subsol]

[Legenda fotografiilor de la paginile 8, 9]

Un copil are nevoie de iubirea ambilor părinţi şi merită să o primească