O permanentă căutare de soluţii

CHIAR de la crearea ei, Organizaţia Naţiunilor Unite a arătat interes faţă de copii şi de problemele lor. La sfârşitul anului 1946, ea a înfiinţat Fondul Internaţional al Naţiunilor Unite pentru Ajutorarea Copiilor (UNICEF) ca o măsură provizorie pentru ajutorarea copiilor aflaţi în regiunile devastate de război.

În 1953, acest fond de ajutorare a fost transformat într-⁠o organizaţie cu caracter permanent. Deşi în prezent este cunoscut oficial ca Fondul Naţiunilor Unite pentru Copii, el a păstrat acronimul iniţial, UNICEF. Aşadar, timp de mai bine de o jumătate de secol, UNICEF le-⁠a oferit copiilor din întreaga lume alimente, îmbrăcăminte şi asistenţă sanitară şi a încercat să se îngrijească de necesităţile copiilor în general.

Necesităţilor copiilor li s-⁠a acordat o mai mare importanţă în 1959, când Naţiunile Unite au adoptat Declaraţia Drepturilor Copilului (vezi chenarul de la pagina 5). Cu acest document s-⁠a sperat să se trezească interesul faţă de problemele copiilor şi să se facă ceva pentru a le soluţiona, încurajându-⁠se sprijinul oferit de mase în general, fie pe plan financiar, fie în alt mod.

Însă, „după 20 de ani, aceste «drepturi» — mai ales cele privind alimentaţia, sănătatea şi bunăstarea materială — sunt încă în mare parte nişte obiective neatinse pentru mulţi dintre cei 1,5 miliarde de copii ai lumii“, se arată într-⁠un almanah din 1980 (Collier’s 1980 Year Book). Prin urmare, ca o recunoaştere a faptului că problemele copiilor trebuie soluţionate şi în armonie cu obiectivele sale declarate, Organizaţia Naţiunilor Unite a proclamat anul 1979 drept Anul Internaţional al Copilului. Grupuri guvernamentale, civice, religioase şi caritabile din întreaga lume au răspuns imediat apelului de a căuta soluţii.

N-⁠a fost decât o „glumă crudă“?

Din nefericire, aşa cum reiese dintr-⁠un comunicat UNICEF, copiii din ţările în curs de dezvoltare nu au dus-⁠o bine pe parcursul Anului Internaţional al  Copilului. La sfârşitul acelui an, aproximativ 200 de milioane de copii erau încă subnutriţi, iar, dintre cei 15 milioane de copii sub 5 ani care au murit, jumătate au decedat probabil din cauza malnutriţiei. În acel an, dintre cei 100 de copii care s-⁠au născut la fiecare minut în ţările în curs de dezvoltare, 15 aveau să moară înainte de a împlini un an. Mai puţin de 40% aveau să termine şcoala elementară. Comentând acest comunicat UNICEF, un editorial apărut în ziarul Indian Express a deplâns faptul că Anul Copilului s-⁠a dovedit a fi o „glumă crudă“.

Unele persoane au prevăzut acest eşec. De exemplu, chiar la începutul acelui an, Fabrizio Dentice a scris în revista L’Espresso următoarele: „Pentru a rezolva situaţia trebuie altceva, nu Anul Copilului“. Revista preciza: „Stilul de viaţă din prezent ne face ceea ce suntem, iar acest lucru trebuie schimbat“.

În septembrie 1990, la sediul ONU s-⁠a ţinut un summit internaţional ca o dovadă că se caută în continuare soluţii la problemele copiilor. A fost una dintre cele mai mari întruniri din istorie la care au participat conducătorii lumii. La summit au fost prezenţi 70 de conducători de stat. Această întrunire a fost o completare la Convenţia privind Drepturile Copilului, care a fost adoptată la 20 noiembrie 1989 şi a intrat în vigoare la 2 septembrie 1990. Până la sfârşitul acelei luni, acordul fusese ratificat deja de 39 de state.

„Convenţia a devenit rapid documentul privind drepturile omului acceptat de cele mai multe state, ceea ce a dat pe tot globul un nou avânt [rezolvării problemelor] copiilor“, remarca recent UNICEF. De fapt, până în noiembrie 1999, Convenţia a fost adoptată de 191 de state. UNICEF se lăuda: „În deceniul care a urmat adoptării Convenţiei privind Drepturile Copilului, în domeniul dobândirii şi al ocrotirii drepturilor copiilor s-⁠au înregistrat mai multe progrese decât în oricare altă perioadă din istorie“.

În pofida acestui progres, preşedintele german Johannes Rau s-⁠a simţit îndemnat să precizeze: „E trist că în zilele noastre mai trebuie să ni se aducă aminte că şi copiii au drepturi“. Sau să ni se aducă aminte că au în continuare probleme serioase! Recunoscând în noiembrie 1999 că „au mai rămas multe de făcut“, UNICEF a explicat:  „La nivel mondial mor anual aproximativ 12 milioane de copii sub 5 ani, în majoritatea cazurilor moartea lor putând fi prevenită cu uşurinţă. În jur de 130 de milioane de copii din ţările în curs de dezvoltare nu frecventează şcoala elementară . . . Aproximativ 160 de milioane de copii suferă de malnutriţie, unii de o formă gravă, alţii de una mai uşoară. . . . Mulţi copii nedoriţi trăiesc chinuiţi în orfelinate sau alte instituţii de acest gen, fără să li se acorde îngrijire medicală adecvată şi fără să beneficieze de vreo instruire. Aceşti copii sunt, adeseori, victimele abuzurilor fizice. Se estimează că circa 250 de milioane de copii sunt puşi să efectueze un anume tip de muncă“. S-⁠a mai precizat că 600 de milioane de copii trăiesc în sărăcie lucie, iar, până la sfârşitul anului 2000, 13 milioane de copii îşi vor pierde cel puţin un părinte din cauza bolii SIDA.

Se pare că conducătorii politici nu găsesc soluţii satisfăcătoare la aceste probleme. Însă problemele cu care se confruntă copiii nu se limitează la ţările în curs de dezvoltare. În ţările occidentale, mulţi copii suferă de alt gen de privaţiuni.

[Text generic pe pagina 4]

„E trist că în zilele noastre mai trebuie să ni se aducă aminte că şi copiii au drepturi“

[Chenarul/Fotografia de la pagina 5]

Declaraţia Naţiunilor Unite privind Drepturile Copilului:

● Dreptul la un nume şi la o cetăţenie.

● Dreptul la afecţiune, dragoste şi înţelegere şi la securitate materială.

● Dreptul la alimentaţie, locuinţă şi servicii medicale adecvate.

● Dreptul la îngrijire specială dacă este handicapat, indiferent că e handicapat fizic, mintal sau social.

● Dreptul de a fi printre cei dintâi care primesc protecţie şi asistenţă în toate împrejurările.

● Dreptul de a fi ocrotit împotriva tuturor formelor de neglijenţă, cruzime şi exploatare.

● Dreptul de a avea condiţii depline pentru joc şi recreaţie şi de a primi o educaţie, care va fi gratuită şi obligatorie şi care îi va da posibilitatea să-⁠şi dezvolte aptitudinile individuale şi să devină un membru util societăţii.

● Dreptul de a-⁠şi dezvolta capacităţile în mod deplin în condiţii de libertate şi demnitate.

● Dreptul de a fi crescut într-⁠un spirit de înţelegere, toleranţă, prietenie între popoare, pace şi fraternitate universală.

● Dreptul de a se bucura de aceste drepturi indiferent de rasă, culoare, sex, religie, opinie politică sau alt fel de opinie, origine naţională sau socială, proprietate, naştere sau altă situaţie personală sau familială.

[Provenienţa]

Rezumat bazat pe lucrarea Everyman’s United Nations

[Provenienţa fotografiilor de la pagina 3]

FOTO ONU 148038/Jean Pierre Laffont

Foto ONU

[Provenienţa fotografiilor de la pagina 4]

Fotografiile de la paginile 4 şi 5 Giacomo Pirozzi/Panos Pictures