Am căpătat o speranţă care mă susţine

RELATARE DE TATIANA VILEISKA

Fericita noastră familie a fost distrusă când mama a fost bătută până la moarte în apartamentul nostru. Patru luni mai târziu, tata s-⁠a sinucis. După aceea, nu am mai vrut să trăiesc. Aşadar, cum de sunt încă în viaţă ca să relatez povestea vieţii mele? Daţi-⁠mi voie să vă explic.

DONEŢK este un oraş situat în estul Ucrainei, înţesat de cuptoare de topit şi de mine de cărbune. Populaţia lui numără peste un milion de locuitori, care vorbesc rusa şi sunt oameni muncitori şi prietenoşi. Unii dintre ei cred în astrologie sau spiritism, iar mulţi folosesc horoscopul pentru a cunoaşte viitorul. Alţii apelează la vrăjitori, sau kolduni, cum sunt numiţi ei în limba rusă. Unii dintre aceşti oameni încearcă să ia legătura cu morţii în speranţa de a găsi alinare la anumite boli sau doar ca amuzament.

Tata era pantofar. Deşi pretindea că era ateu, el era de părere că am fost puşi de cineva aici, pe pământ. El spunea: „Suntem simpli musafiri pe această planetă“. Mama mergea la biserică cu ocazia fiecărui Paşte, pentru că, aşa cum spunea ea, „dacă există un Dumnezeu, dacă într-⁠adevăr există, atunci trebuie să mergem la biserică“. Eu m-⁠am născut în mai 1963. Sora mea mai mare, Lubov, şi fratele meu mai mic, Alexandr, întregeau familia noastră fericită.

„Magia albă este bună“

Piotr *, o rudă îndepărtată, a suferit un accident în timp ce muncea într-⁠o mină de cărbune şi a avut multe leziuni la cap care necesitau un tratament într-⁠o clinică specială. Îngrijorat de sănătatea sa, Piotr a consultat un koldun. Vrăjitorul l-⁠a pus pe Piotr în legătură cu lumea spiritelor. Soţia lui şi părinţii mei i-⁠au spus că vrăjitoria e o prostie, dar el nu era de aceeaşi părere. „Ceea ce practic eu este magie albă“, a spus el. „Magia neagră este rea, dar magia albă este bună.“

Piotr pretindea că avea puteri cu ajutorul cărora putea prezice viitorul şi îi putea proteja pe oameni de rău. Cu toate acestea, soţia lui l-⁠a părăsit. Aşadar, Piotr venea şi stătea cu noi uneori săptămâni întregi. Avea o influenţă îngrozitoare asupra familiei. Mama şi tata au început să aibă certuri mari. În cele din urmă, s-⁠au separat şi au divorţat. Noi, copiii, ne-⁠am mutat împreună cu mama în alt apartament,  iar Piotr, rudenia ei de sânge, s-⁠a mutat cu noi.

Lubov s-⁠a căsătorit şi s-⁠a mutat cu soţul ei în Uganda (Africa). În octombrie 1984, Alexandr a mers în vacanţă, iar eu am plecat pentru o săptămână în oraşul Gorlovka. Când am plecat de acasă, eu şi mama ne-⁠am luat rămas-⁠bun una de la alta în mod obişnuit. Cât de mult aş dori să-⁠i fi spus mai multe mamei sau să fi rămas cu ea acasă! Nu am mai văzut-⁠o niciodată pe mama în viaţă.

„Draga ta mamă a murit“

Când m-⁠am întors din Gorlovka, apartamentul era încuiat, iar de uşă era atârnat un bilet de la poliţie prin care se interzicea intrarea în apartament. M-⁠au trecut toţi fiorii! Am mers la vecini. Olga nu putea vorbi de supărare. Soţul ei, Vladimir, mi-⁠a spus cu amabilitate: „Tania, s-⁠a întâmplat ceva îngrozitor. Draga ta mamă a murit. Piotr a ucis-⁠o. După aceea, el a venit în apartamentul nostru, a telefonat la poliţie şi s-⁠a predat“.

Poliţia a confirmat vestea cutremurătoare şi mi-⁠a dat cheile apartamentului nostru. M-⁠a cuprins ura faţă de Piotr. Într-⁠un moment de furie, am apucat majoritatea lucrurilor sale, inclusiv cărţile lui de magie, le-⁠am aruncat într-⁠o pătură, le-⁠am dus pe un câmp din apropiere şi le-⁠am ars.

Alexandr a auzit vestea şi a fost cuprins şi el de aceeaşi ură faţă de Piotr. Apoi Alexandr a fost chemat în armată şi a plecat de acasă. Tata s-⁠a mutat în apartament cu mine, iar Lubov s-⁠a întors din Uganda şi a stat cu noi o vreme. Uneori, aveam motive întemeiate să credem că nişte spirite rele ne hărţuiau. Mai mult decât atât, tata avea coşmaruri. Se simţea vinovat de moartea mamei. „Dacă aş fi rămas cu ea, acum ar fi încă în viaţă“, spunea el. Nu după mult timp, tata a căzut într-⁠o depresie gravă. La patru luni de la moartea mamei, el s-⁠a sinucis.

După înmormântarea tatălui nostru, Alexandr a mers din nou în armată, iar Lubov în Uganda. Am încercat să dau un nou curs vieţii mele începând să studiez la Institutul de Construcţii din Makeievka, aflat la numai 30 de minute de casă. Am zugrăvit şi am renovat apartamentul în speranţa de a şterge din amintire unele întâmplări. Totuşi, existau motive să suspectez că eram hărţuiţi de demoni.

„O, Dumnezeule, dacă într-⁠adevăr exişti“

Alexandr şi-⁠a încheiat stagiul militar şi a venit acasă. Dar am început să ne certăm. S-⁠a căsătorit, iar eu m-⁠am mutat timp de câteva luni la Rostov, un oraş rusesc aflat pe coasta Mării Azov, la aproximativ 170 de kilometri de casă. În cele din urmă, m-⁠am hotărât să arunc toate lucrurile care îi aparţinuseră lui Piotr, până la ultimul.

Ajunsesem atât de deprimată, încât am vrut şi eu să mă sinucid. Dar cuvintele mamei continuau să-⁠mi răsune în minte: „Dacă există un Dumnezeu, dacă într-⁠adevăr există“. Într-⁠o noapte, m-⁠am rugat pentru prima dată. „O, Dumnezeule, dacă într-⁠adevăr exişti, te rog arată-⁠mi sensul vieţii.“ După câteva zile, a sosit o scrisoare de la Lubov, care mă invita să o vizitez în Uganda. Aşadar, mi-⁠am amânat planurile de a mă sinucide.

Surprizele din Uganda

Cred că sunt puţine locuri în lume care să se deosebească atât de mult unul de altul ca Ucraina şi Uganda. Am aterizat cu avionul în Entebbe în martie 1989. Când am coborât din avion, mi s-⁠a părut că intru într-⁠un cuptor. Nu mai simţisem niciodată o asemenea căldură! Nu era de mirare, întrucât era prima călătorie pe care o făceam în afara Uniunii Sovietice. Oamenii vorbeau engleza, o limbă pe care nu o înţelegeam.

Am luat un taxi până la Kampala, călătoria durând 45 de minute. Peisajul se deosebea atât de mult de cele cu care eram obişnuită, încât aveam impresia că eram pe altă planetă! Dar zâmbitorul taximetrist era întruchiparea amabilităţii şi, în cele din urmă, a găsit locuinţa lui Lubov şi a soţului ei, Joseph. Ce uşurare!

 Lubov studia Biblia cu Martorii lui Iehova. Nu mai auzisem niciodată de ei, dar Lubov era nerăbdătoare să-⁠mi vorbească despre ei. Ea era peste tot prin casă după mine şi îmi spunea tot ce învăţase, începând de la Geneza până la Revelaţia. Credeţi-⁠mă, era foarte enervant!

Într-⁠o zi, Martorii care studiau cu Lubov au venit în vizită. O Martoră se numea Marianne. Ea nu a încercat imediat să-⁠mi predice, deoarece pe atunci oricum nu înţelegeam prea bine engleza. Dar ochii ei calzi, prietenoşi mi-⁠au dezvăluit că era o persoană sinceră şi fericită. Mi-⁠a arătat o imagine cu Paradisul din broşura „Iată, eu fac toate lucrurile noi!“. „Priveşte această femeie“, mi-⁠a spus ea. „Femeia aceasta eşti tu, iar cealaltă sunt eu. Suntem împreună în Paradis cu toţi ceilalţi oameni. Nu-⁠i aşa că e minunat?“

Veneau pe rând şi alţi Martori din Kampala să-⁠i viziteze pe Lubov şi pe Joseph. Erau atât de prietenoşi, încât am crezut că încercau doar să mă impresioneze. După câteva săptămâni, am asistat la prima întrunire, care a fost celebrarea Cinei Domnului (Luca 22:19). Deşi nu înţelegeam ce se spunea, am rămas din nou impresionată de cât de prietenoşi erau aceşti oameni.

‘Citeşte-⁠o din scoarţă-⁠n scoarţă’

Marianne mi-⁠a dat o Biblie în rusă, prima Biblie pe care am avut-⁠o vreodată. „Citeşte Biblia din scoarţă-⁠n scoarţă“, m-⁠a rugat ea. „Chiar dacă nu vei înţelege totul, continuă să o citeşti!“

Am fost profund mişcată de darul Mariannei şi m-⁠am hotărât să-⁠i urmez sfatul. „La urma urmei, m-⁠am gândit eu, de ce să mai ai o Biblie dacă nu te sinchiseşti să o citeşti?“

Când m-⁠am întors în Ucraina, mi-⁠am luat şi Biblia cu mine. În următoarele luni, am lucrat în Moscova (Rusia), iar în timpul liber citeam din Biblie. Nouă luni mai târziu, când m-⁠am întors în Uganda, citisem jumătate din ea. Odată ajunsă în Kampala, Marianne mi-⁠a arătat în Biblie o minunată speranţă de viitor. Un paradis! O înviere! Să-⁠i văd din nou pe mama şi pe tata! Mi-⁠am dat seama că ceea ce învăţam era răspunsul la rugăciunea pe care o făcusem în Doneţk. — Faptele 24:15; Revelaţia 21:3–5.

Când am studiat subiectul despre spiritele rele, am ascultat cu respiraţia tăiată. Biblia confirma ceea ce bănuisem eu de mult. Nu există magie bună, sau inofensivă. Toate tipurile de magie te pot expune unor mari pericole. Nu aveam nevoie de o dovadă mai concludentă decât ceea ce se petrecuse în propria noastră familie. Când am ars lucrurile lui Piotr, am făcut, fără să-⁠mi dau seama, ceea ce trebuia să fac. Şi creştinii din secolul I şi-⁠au ars obiectele folosite în magie când au început să-⁠i slujească lui Iehova. — Deuteronomul 18:9–12; Faptele 19:19.

Cu cât înţelegeam mai bine Biblia, cu atât eram mai sigură că găsisem adevărul. M-⁠am lăsat de fumat, iar în decembrie 1990 m-⁠am botezat ca simbol al dedicării mele lui Iehova. Lubov s-a botezat doar cu trei luni înaintea mea, iar Joseph în 1993.

Din nou la Doneţk

În 1991, m-⁠am întors la Doneţk. Exact în acelaşi an, Martorii lui Iehova din Ucraina au fost recunoscuţi din punct de vedere juridic, fapt care însemna că ne puteam întruni în mod liber şi că puteam predica în mod deschis. Începeam conversaţii pe stradă cu oricine avea timp liber. La scurt timp ne-⁠am dat seama că, chiar şi într-⁠o ţară în care numeroşi oameni pretindeau că sunt atei, mulţi erau curioşi cu privire la Regatul lui Dumnezeu.

La începutul anilor ’90, literatura biblică era insuficientă, prin urmare aveam o bibliotecă ambulantă pe străzile oraşului Doneţk. Pentru a expune exemplare ale cărţilor şi ale broşurilor noastre, am înfiinţat un stand în piaţa principală a oraşului. Nu după mult timp, oamenii curioşi se opreau ca să ne pună întrebări. Cei care doreau literatură biblică o luau cu împrumut, iar noi le ofeream un studiu biblic la domiciliu.

În 1992 am devenit pionieră, ministru cu timp integral al Martorilor lui Iehova, iar în  septembrie 1993 am fost invitată să lucrez alături de o echipă de traducători la filiala din Selters (Germania) a Societăţii Watch Tower. În septembrie 1998 am fost transferaţi în Polonia, aşteptând încheierea construcţiei noilor clădiri ale filialei din Lvov (Ucraina).

Creşterea pe care o cunoaşte poporul lui Iehova în Ucraina este uimitoare. Dacă în 1991 în Doneţk era o singură congregaţie alcătuită din 110 Martori ai lui Iehova, acum sunt 24 de congregaţii cu peste 3 000 de Martori! Când am vizitat oraşul Doneţk în 1997 mi-am revăzut cu bucurie unii prieteni, însă am trecut şi printr-⁠o întâmplare care m-⁠a tulburat.

„Piotr te caută“

În timpul şederii mele la Doneţk, Iulia, o Martoră care cunoştea familia noastră, m-⁠a şocat când mi-⁠a spus: „Piotr te caută. Vrea să-⁠ţi vorbească“.

În seara aceea, acasă am plâns şi m-⁠am rugat lui Iehova. Ce voia Piotr de la mine? Ştiam că făcuse câţiva ani de închisoare pentru crima comisă. Îl uram pentru ce făcuse şi simţeam că nu merita să înveţe despre lumea nouă a lui Iehova. M-⁠am rugat câteva zile la rând referitor la acest lucru, iar apoi mi-⁠am dat seama că nu eu eram cea care decidea cine e vrednic să primească viaţa veşnică. Mi-⁠am amintit de promisiunea pe care i-⁠a făcut-⁠o Isus Cristos criminalului ce atârna alături de el pe un stâlp, şi anume că criminalul avea să fie cu el în Paradis. — Luca 23:42, 43.

Cu aceste cuvinte în minte, m-⁠am hotărât să mă întâlnesc cu Piotr şi să-⁠i depun mărturie despre Regatul mesianic şi noul sistem de lucruri al lui Dumnezeu. Însoţită de doi fraţi creştini, am mers la adresa pe care mi-⁠a dat-⁠o Iulia. Acolo, pentru prima dată de la moartea mamei, mă aflam faţă-⁠n faţă cu Piotr.

Atmosfera era tensionată. I-⁠am explicat lui Piotr că devenisem Martoră a lui Iehova şi că Biblia mă ajutase să înţeleg de ce în acest sistem trebuie să ne confruntăm cu toţii cu probleme, uneori chiar să trecem prin tragedii. De asemenea, i-⁠am spus lui Piotr cât de îngrozitor a fost pentru noi să ne pierdem mama, iar apoi tatăl.

 Piotr mi-⁠a explicat că o voce îi spusese să o ucidă pe mama, iar apoi a descris cu lux de amănunte ce se întâmplase în ziua aceea. În timp ce ascultam povestea înfiorătoare, dezgustul meu era amestecat cu milă, pentru că părea speriat, ca un animal hăituit. După ce a terminat de vorbit, am încercat să-⁠i arăt câteva dintre promisiunile minunate pe care le conţine Biblia. El zicea că crede în Isus, aşa că l-⁠am întrebat:

— Ai o Biblie?

— Nu încă. Dar mi-⁠am comandat una, a răspuns el.

— Probabil, ştii deja că, potrivit Bibliei, numele personal al adevăratului Dumnezeu este Iehova. — Psalmul 83:18.

Când a auzit acest nume, Piotr s-⁠a cutremurat. „Nu mai îmi menţiona acest nume“, a spus el. „Nu-⁠l pot suporta.“ Nu am ajuns absolut nicăieri în încercarea de a-⁠i vorbi lui Piotr despre minunatele promisiuni ale lui Dumnezeu.

Am plecat cu un singur gând, care-⁠mi era clar în minte: Dacă nu l-⁠aş fi cunoscut pe Iehova, aş fi putut fi ucisă ca mama, m-⁠aş fi putut sinucide ca tata sau aş fi putut fi manipulată să fac lucruri oribile, asemenea lui Piotr. Cât de recunoscătoare sunt că am ajuns să-⁠l cunosc pe Dumnezeul adevărat, Iehova!

Privesc spre viitor, nu spre trecut

Aceste întâmplări chinuitoare m-⁠au marcat pe plan afectiv. Chiar şi în prezent, amintirile îmi produc durere şi mă tulbură. Dar procesul de vindecare a început când am ajuns să-⁠l cunosc pe Iehova şi scopurile sale. Datorită adevărului biblic, am învăţat să mă concentrez nu asupra trecutului, ci asupra viitorului. Şi ce viitor minunat îi aşteaptă pe slujitorii lui Iehova!

În acest viitor va avea loc învierea morţilor pe un pământ paradiziac. Ce bucurie voi simţi când îmi voi întâmpina părinţii înviaţi! Tata avea, de fapt, dreptate când spunea: „Suntem simpli musafiri pe această planetă“. Iar înclinaţia mamei de a crede că Dumnezeu există într-⁠adevăr era, cu certitudine, corectă. Dorinţa mea cea mai mare este să le pot preda părinţilor mei adevărurile biblice când vor fi înviaţi în noul sistem de lucruri al lui Dumnezeu.

[Notă de subsol]

[Text generic pe pagina 24]

Pentru prima dată de la moartea mamei, mă aflam faţă-⁠n faţă cu ucigaşul ei

[Legenda fotografiei de la pagina 23]

Îmbrăţişată de Marianne şi Heinz Wertholz, misionarii care au studiat cu mine în Uganda

[Legenda fotografiei de la pagina 23]

Botezul meu în Kampala

[Legenda fotografiei de la pagina 24]

În Polonia, ca membră a echipei ucrainene de traducere