De la o moarte lentă la o viaţă fericită

RELATARE DE DIAMÁNTI DATSERIS

„Trăiesc având ziua morţii fixată.“ Acest gând nu-⁠mi dădea deloc pace în timp ce stăteam întinsă pe pat în spital, iar în vene îmi picurau încet unităţi de sânge. Timp de peste 20 de ani mi s-⁠a spus că acesta era singurul mijloc de a rămâne în viaţă — dacă asta se putea numi viaţă.

M-AM născut în 1969, în oraşul Ierápetra, pe insula Creta (Grecia). La scurt timp după naşterea mea, părinţii au primit o veste rea. Medicii le-⁠au spus că fetiţa lor avea beta-⁠talasemie, sau anemia Cooley. Beta-⁠talasemia majoră este o boală ereditară a sângelui, întâlnită foarte frecvent în rândul populaţiei originare din Grecia, Italia, Orientul Mijlociu, sudul Asiei sau Africa.

Aşa cum le-⁠au explicat medicii părinţilor mei, când cineva are această maladie, globulele roşii din organism nu produc suficientă hemoglobină, o proteină care transportă oxigenul la celule. Ca urmare, celulele mele nu primesc suficient oxigen. Globulele roşii rămân în fluxul sanguin doar un timp scurt, întrucât ficatul şi splina mea le distruge şi le elimină. Aceste organe au misiunea să distrugă globulele roşii anormale sau pe cele deteriorate.

Părinţilor mei li s-⁠a spus că singurul tratament cunoscut pentru talasemie consta în efectuarea cu regularitate de transfuzii de sânge şi eliminarea în permanenţă a fierului acumulat. Însă, aşa cum au explicat medicii, tratamentul cu transfuzii este însoţit de o acumulare permanentă de fier la inimă şi ficat, ceea ce poate fi fatal. Transfuzia — tratamentul care împiedică moartea bolnavilor în primii lor 10 ani de viaţă — constituie, de obicei, cauza principală a intoxicării cu fier, ceea ce mai târziu pune în mare pericol viaţa bolnavilor. Cei care au ca şi mine talasemie cronică tratată prin transfuzii mor, de obicei, de o boală cardiacă înainte de a împlini 30 de ani.

Cum se trăieşte cu „ziua morţii fixată“

Încă din copilărie, spectrul morţii era mereu prezent. Nu am cuvinte să descriu cât de greu e să trăieşti cu o perspectivă aşa de sumbră. Nu-⁠mi făceam planuri de viitor, nici nu visam la o viaţă normală ca adult. Pentru mine, talasemia era ca o bombă cu ceas care urma să explodeze în orice clipă.

Grija părinţilor pentru starea sănătăţii mele i-⁠a făcut să devină foarte precauţi. Am crescut cu o listă nesfârşită de „nu“ şi alte reguli: „Nu fugi!“, „Nu te entuziasma!“, „Fii atentă!“.

Starea mea a făcut-⁠o pe mama, care era ortodoxă, să devină extrem de religioasă. Ea căuta cu sinceritate ajutor la icoane. Ca starea sănătăţii mele să se îmbunătăţească, mă ducea la mănăstiri îndepărtate, renumite pentru vindecările prin credinţă şi îmi dădea o mulţime de amulete. A cheltuit o grămadă de bani pe aşa ceva, însă fără nici un folos.

Eu credeam în Dumnezeu şi îl iubeam, deşi nu ştiam cum să mă închin lui. Când mă cuprindea disperarea, obişnuiam să mă rog printre lacrimi: „Dumnezeule, dacă într-⁠adevăr exişti şi mă iubeşti, te rog, ajută-⁠mă!“

Caut cu disperare mângâiere

Pe măsură ce creşteam, starea sănătăţii mele se înrăutăţea rapid, în mare parte din cauza excesului  de fier din sânge. Tratamentul meu consta şi în folosirea unui dispozitiv cu ajutorul căruia se reducea cantitatea de fier din sânge. În fiecare noapte trebuia să-⁠mi introduc în abdomen, sub piele, un ac prin care toată noaptea în corpul meu se scurgea un chelator. În fiecare noapte suportam acelaşi ritual chinuitor. De multe ori în aceste nopţi nedormite îmi doream să mor. Mi se părea că Dumnezeu ignora strigătele mele după ajutor.

Când aveam 16 ani, am început să mă asociez cu un grup de tineri pentru care se părea că nu mai exista nimic altceva decât muzica heavy metal. Căutând cu disperare mângâiere, am constatat că acea muzică ce glorifica brutalitatea, violenţa crudă şi satanismul era un mijloc de scăpare. La urma urmei, întrucât răul era peste tot în jurul meu, eram de acord cu ideea că o putere şi mai rea controla întreg universul. Dar nu peste mult timp drogurile şi satanismul au avut urmări. Poliţia era mereu pe urmele tovarăşilor mei.

Nenumăratele transfuzii pe care le făcusem lăsaseră urme pe trupul meu. Din cauza excesului de fier aveam cearcăne negre la ochi, iar pielea îmi devenise gălbuie. Îmbrăcămintea mea — haine negre şi jachetă de piele, plină de ţinte şi cranii, toate fiind elemente caracteristice grupului cu care mă asociam — nu mă avantaja deloc în ce priveşte înfăţişarea. Din fericire, nu m-⁠am drogat niciodată.

Întrucât am continuat să ascult muzică heavy metal, care scotea în evidenţă moartea, drogurile, demonii, spiritismul şi sângele, am simţit cum Satan mă prinsese în mreje. Noaptea eram deprimată şi de multe ori plângeam. În această perioadă când eram foarte deprimată, în viaţa mea a început să strălucească o rază de speranţă.

Viaţa mea se schimbă radical

Când aveam 20 de ani, într-⁠o zi o prietenă mi-⁠a dat o carte pe care o primise de la Martorii lui Iehova. Se intitula Biblia — Cuvântul lui Dumnezeu sau al oamenilor? * Prietena mea nu era prea interesată de carte, însă pe mine m-⁠a impresionat când am răsfoit-⁠o. Aici se arăta clar că principiile biblice pot îmbunătăţi viaţa oamenilor. Am rămas uimită şi când am aflat că primii creştini au fost persecutaţi şi că au fost dispuşi să-⁠şi sacrifice viaţa pentru convingerile lor. Când am terminat de citit cartea, am simţit dorinţa să le vorbesc şi altora despre aceste lucruri. În acea vreme l-⁠am cunoscut pe Manolis, un bărbat care ştia câte ceva despre Iehova şi mesajul Bibliei deoarece avea rude Martore ale lui Iehova. El m-⁠a dus acolo unde se întruneau Martorii lui Iehova din oraş, iar în vara anului 1990 am început să studiez Biblia cu ei.

Pe parcursul studiului biblic am aflat că Creatorul nostru se interesează cu adevărat de noi şi că nu el e vinovat de bolile şi suferinţa de care mulţi avem parte (1 Petru 5:7). Am aflat că Satan a introdus păcatul şi moartea în lume şi că Iehova va pune în curând capăt lucrărilor lui Satan, distrugând acest vechi sistem şi înlocuindu-⁠l cu o lume nouă, perfectă (Evrei 2:14). Trăind în condiţii paradiziace, oamenii temători de Dumnezeu vor fi restabiliţi la perfecţiune. Atunci, nimeni nu va mai zice: „Sunt bolnav!“ — Isaia 33:24.

În acelaşi timp am învăţat că Biblia spune să ne ‘abţinem de la sânge’ (Faptele 15:20, 29; Geneza 9:4). Întrucât conştiinţa mea a început să fie modelată şi instruită de principiile şi normele înalte ale Bibliei, m-⁠am simţit îndemnată să  iau o decizie personală în legătură cu transfuziile de sânge. Am decis să nu mai accept transfuzii de sânge.

Timp de peste 20 de ani am fost făcută să cred că singura modalitate de a rămâne în viaţă era să mi se facă cu regularitate transfuzii de sânge. Aveam oare să-⁠mi semnez condamnarea la moarte dacă respectam porunca biblică? Cum aveau să considere părinţii refuzul meu de a mai primi sânge? Aveau să încerce oare medicii şi alte cadre medicale din spital să facă presiuni asupra mea?

Iau decizii importante

Într-⁠o rugăciune fierbinte mi-⁠am aruncat toate îngrijorările asupra lui Iehova (Psalmul 55:22). De asemenea, am decis să caut alte tratamente la boala mea. După multe cercetări, am descoperit că puteam înlocui transfuziile de sânge cu un regim ales cu grijă, bogat în fier şi vitamine. Mai presus de toate, eram hotărâtă să respect legea lui Dumnezeu aşa cum este ea exprimată în Biblie.

E lesne de înţeles că părinţii mei au fost foarte supăraţi. De când am fost mică ei au făcut tot ce au putut ca să mă ţină în viaţă, iar acum eu veneam şi le spuneam că nu mai vreau transfuzii de sânge! În cele din urmă însă, au zis că îmi vor respecta decizia.

Apoi le-⁠am explicat cadrelor medicale din spital care era poziţia mea religioasă, informându-⁠le şi despre faptul că eram hotărâtă să urmez metode alternative la transfuzia de sânge. Deşi n-⁠au fost de acord, medicii mi-⁠au respectat dorinţa.

În perioada în care făcusem transfuzii de sânge mă împrietenisem cu alţi tineri care aveau şi ei talasemie. Acum ei erau nedumeriţi de poziţia pe care o adoptasem. O fată mi-⁠a spus pe un ton sarcastic că în curând voi fi „scoasă afară pe targă“ — o expresie grecească prin care voia să spună că aveam să mor. Din nefericire, ea s-⁠a numărat mai târziu printre cinci bolnavi care au murit din cauza unei transfuzii cu sânge contaminat!

Din august 1991 n-⁠am mai făcut nici o transfuzie de sânge. Contrar tuturor previziunilor, sunt în viaţă şi mă simt destul de bine. Urmând un regim bogat în substanţe nutritive, vitamine şi fier, am reuşit să-⁠mi menţin o sănătate destul de bună, în pofida complicaţiilor apărute din când în când, precum şi a limitelor impuse de talasemie.

Dar, mai presus de orice, am un scop în viaţă, iar viaţa mea s-⁠a îmbogăţit datorită relaţiilor strânse pe care le-⁠am legat cu Creatorul meu, Iehova Dumnezeu. În iulie 1992, mi-⁠am simbolizat dedicarea lui Iehova prin botezul în apă. Manolis, prietenul meu drag care m-⁠a pus în legătură cu congregaţia creştină a Martorilor lui Iehova ce s-⁠a dovedit a fi un sprijin esenţial pentru mine, s-⁠a botezat în aceeaşi zi. După aproape 18 luni ne-⁠am căsătorit. Mai târziu am avut bucuria să le văd pe mama şi pe sora mea mai mică botezându-⁠se ca slujitoare ale lui Iehova. Tatăl meu şi-⁠a schimbat părerea despre Martorii lui Iehova şi asistă, uneori, la întrunirile congregaţiei.

Am învăţat că, deşi moartea e un duşman, ea nu e un duşman de care trebuie să ne temem (Psalmul 23:4). Fie că trăim, fie că murim, e pentru Iehova. Viaţa noastră e în mâinile sale (Romani 14:8). Îi voi fi mereu recunoscătoare pentru că m-⁠a salvat de la o viaţă în care singura perspectivă era o moarte lentă. Într-⁠adevăr, el m-⁠a îndrumat spre speranţa unei vieţi eterne! — Revelaţia 21:1–⁠4.

[Notă de subsol]

[Legenda fotografiei de la pagina 21]

Căutam cu disperare mângâiere

[Legenda fotografiei de la pagina 22]

Cu soţul meu, Manolis