Fixarea unor obiective te ajută să învingi regresele

WILLIAM (Bill) Meiners şi soţia lui, Rose, locuiesc într-⁠un apartament în apropierea Aeroportului LaGuardia, din New York. Rose, care are în jur de 75 de ani, este o gazdă amabilă, întâmpinându-⁠şi musafirul cu faţa numai zâmbet. Cel care intră în apartamentul lor nu poate să nu remarce cât de plăcută este camera de zi, care reflectă buna dispoziţie a gazdei. Frumosul aranjament floral din apropierea uşii de la intrare şi picturile viu colorate de pe pereţi îţi transmit un sentiment de bucurie şi plăcerea de a trăi.

Lângă camera de zi se află o încăpere luminoasă unde Bill, în vârstă de 77 de ani, stă pe pat, cu spatele rezemat de o saltea reglabilă. Când vede musafirul, ochii lui blânzi se luminează, iar faţa devine toată numai un zâmbet. I-⁠ar plăcea mult de tot să se dea jos din pat, să-⁠i strângă mâna şi să-⁠l îmbrăţişeze, dar nu poate. Cu excepţia braţului stâng, Bill este paralizat de la gât în jos.

Întrucât are probleme de sănătate de la 26 de ani, Bill este întrebat ce anume l-⁠a ajutat să facă faţă bolii timp de mai bine de o jumătate de secol. Bill şi Rose se uită unul la altul amuzaţi. „Nu ştim pe nimeni bolnav!“, spune Rose, râsul ei din inimă umplând camera. Ochii lui Bill strălucesc de plăcere; el râde pe înfundate şi dă din cap aprobator. „Aici nu e nimeni bolnav“, spune el cu o voce guturală, făcând câteva pauze. Rose şi Bill schimbă între ei câteva cuvinte pline de umor şi imediat camera se umple de râsete. În mod evident, dragostea pe care Bill şi Rose au simţit-⁠o unul faţă de celălalt când s-⁠au cunoscut în septembrie 1945 e încă foarte vie. Bill este întrebat din nou: „Dar, acum sincer vorbind, cu ce regrese te-⁠ai confruntat? Şi ce anume te-⁠a ajutat să le faci faţă şi să-⁠ţi păstrezi o concepţie optimistă despre viaţă?“ După câteva rugăminţi amabile, Bill e de acord să ne vorbească despre viaţa lui. În continuare vă prezentăm fragmente din mai multe conversaţii pe care un redactor al revistei Treziţi-⁠vă! le-⁠a purtat cu Bill şi soţia lui.

Încep regresele

În octombrie 1949 — după trei ani de la căsătorie şi trei luni de la naşterea fiicei lor, Vicki —, lui Bill i s-⁠a spus că avea o tumoră canceroasă pe una dintre coardele vocale. Tumora a  fost extirpată. După câteva luni, medicul lui Bill l-⁠a anunţat că tumora a recidivat şi că de data asta i-⁠a cuprins tot laringele. „Mi s-⁠a spus că, dacă nu mi se făcea laringectomie — adică să mi se extirpe întregul laringe —, nu mai aveam de trăit decât doi ani.“

Lui Bill şi Rose li s-⁠a spus care avea să fie rezultatul acestei operaţii. Laringele porneşte de la baza limbii şi ajunge până la intrarea în trahee. În interiorul laringelui sunt două coarde vocale. Când aerul este expirat din plămâni, el trece printre aceste coarde, care vibrează şi produc sunetele vorbirii. Când se extirpă laringele, capătul de sus al traheii se leagă de o deschidere permanentă făcută în gât, în partea din faţă. După operaţie, pacientul respiră prin acea deschidere — dar îşi pierde vocea.

„Când am auzit această explicaţie, m-⁠am înfuriat“, spune Bill. „Aveam o fetiţă, aveam un loc de muncă bun, aşteptam de la viaţă foarte multe, iar acum toate speranţele mele se spulberau.“ Dar, pentru că o laringectomie îi putea salva viaţa, Bill a fost de acord să facă operaţia. „După operaţie nu mai puteam înghiţi“, povesteşte Bill. „Nu mai puteam rosti nici un cuvânt. Eram mut.“ Când Rose l-⁠a vizitat pe Bill, el nu mai putea comunica decât scriind cuvintele într-⁠un carneţel. Au fost nişte zile îngrozitoare. Ca să poată învinge acest regres, ei au trebuit să-⁠şi fixeze alte obiective.

Mut şi fără loc de muncă

Laringectomia l-⁠a lăsat pe Bill nu numai mut, ci şi fără loc de muncă. El lucrase într-⁠un atelier mecanic, iar acum, când nu mai putea respira decât prin deschiderea din gât, praful şi fumul îi puteau pune în pericol plămânii. Trebuia să-⁠şi găsească alt loc de muncă. Deşi nu putea vorbi, el s-⁠a înscris la nişte cursuri de ceasornicărie. „Semăna cu ceea ce făcusem înainte“, spune Bill. „Ştiam cum se asamblează componentele unei maşini, iar când faci ceasuri e acelaşi lucru, asamblezi piese. Singura diferenţă era că piesele componente nu cântăreau vreo 20 de kilograme!“ Imediat după ce a terminat cursurile, a găsit de lucru ca ceasornicar. Un obiectiv fusese atins.

Între timp, Bill a început să meargă şi la un curs de vorbire esofagiană. În vorbirea esofagiană, sunetul e produs nu de coardele vocale, ci de vibraţiile din esofag, tubul prin care trec alimentele din gât în stomac. Pentru început, bolnavul învaţă să înghită aer şi să îl împingă cu forţa în esofag. Apoi, el râgâie aerul într-⁠un mod controlat. Pe măsură ce iese, aerul face ca pereţii esofagului să vibreze. Aceste vibraţii produc un sunet gutural, care poate fi articulat cu ajutorul gurii şi al buzelor, astfel bolnavul reuşind să vorbească.

„Înainte râgâiam doar când mâncam prea mult“, spune Bill zâmbind, „dar acum trebuia să învăţ să râgâi încontinuu. La început nu reuşeam să spun decât un cuvânt o dată. Vorbeam cam aşa: «[Inspiră, înghite, râgâie] Ce [inspiră, înghite, râgâie] mai [inspiră, înghite, râgâie] faci?» Nu era uşor. Apoi, profesorul mi-⁠a spus să beau multă bere de ghimbir, deoarece acidul avea să mă ajute să râgâi. Prin urmare, ori de câte ori Rose mergea să se plimbe cu Vicki, eu beam şi râgâiam, beam şi râgâiam, de nenumărate ori. Am făcut mari eforturi!“

Deşi aproximativ 60% dintre toţi cei care fac laringectomie nu reuşesc să stăpânească vorbirea esofagiană, Bill a făcut progrese în acest sens. Fără să ştie, Vicki, pe atunci în vârstă de aproape doi ani, l-⁠a îmboldit să facă progrese. Iată ce spune Bill: „Vicki îmi vorbea şi se uita la mine, aşteptând un răspuns. Dar eu nu puteam rosti nici un cuvânt. Ea vorbea mai departe,  dar din nou nici un răspuns din partea mea. Supărată, Vicki se întorcea spre soţia mea şi spunea: «Fă-⁠l pe tati să-⁠mi vorbească!» Cuvintele ei m-⁠au străpuns ca un cuţit şi m-⁠au făcut să fiu hotărât să vorbesc din nou“. Spre bucuria lui Vicki, a lui Rose şi a altora, Bill a reuşit să vorbească din nou. Fusese atins încă un obiectiv.

Altă lovitură

Spre sfârşitul anului 1951, Bill şi Rose au fost puşi în faţa unei alte decizii grele. Medicii, temându-⁠se că din nou va apărea o tumoră canceroasă, l-⁠au sfătuit pe Bill să facă radioterapie. Bill a fost de acord. Când tratamentul a fost încheiat, el era nerăbdător să-⁠şi reia viaţa. Nici prin gând nu-⁠i trecea că starea sănătăţii lui urma să primească în scurt timp altă lovitură!

Trecuse aproape un an. Apoi, într-⁠o bună zi, lui Bill au început să-⁠i amorţească degetele. După aceea nu a mai putut să urce scările. La puţin timp a căzut în timp ce mergea şi nu s-⁠a mai putut ridica în picioare. Analizele au dezvăluit că tratamentul cu radiaţii (care, în acea vreme, nu era la fel de precis ca şi azi) urmat de Bill i-⁠a atins măduva spinării. I s-⁠a spus că starea sănătăţii avea să se înrăutăţească. Un medic chiar i-⁠a zis că şansele lui de supravieţuire erau „zero“. Bill şi Rose erau distruşi.

Dar, chiar şi aşa, în încercarea de a învinge acest regres, Bill s-⁠a internat şase luni pentru fizioterapie. Deşi terapia nu a schimbat evoluţia bolii, şederea în spital i-⁠a schimbat însă cursul vieţii — o schimbare care l-⁠a ajutat în cele din urmă să-⁠l cunoască pe Iehova. Cum s-⁠a întâmplat acest lucru?

Întărit în urma înţelegerii cauzei regreselor

Timp de şase luni, Bill a stat într-⁠un salon al unui spital evreiesc alături de 19 bărbaţi paralizaţi — toţi evrei ortodocşi. În fiecare după-⁠amiază, aceşti bărbaţi discutau din Biblie. Bill, care era baptist şi mergea la biserică, stătea şi asculta. Dar, până la externare, el auzise destul de multe lucruri pentru a ajunge la concluzia că Dumnezeul Atotputernic este o singură persoană şi că doctrina Trinităţii este în contradicţie cu Biblia. Ca urmare, Bill nu s-⁠a mai dus niciodată la biserică. Cu toate acestea, el simţea nevoia unei îndrumări pe plan spiritual pentru a face faţă regreselor din viaţa sa. „Am continuat să-⁠i cer ajutor lui Dumnezeu, iar rugăciunile mele au fost ascultate“, spune Bill.

Într-⁠o sâmbătă din anul 1953, Roy Douglas, un bărbat în vârstă care locuise în apropiere şi auzise despre necazul lui Bill, i-⁠a făcut o vizită. Roy, care era Martor al lui Iehova, l-⁠a întrebat pe Bill dacă nu voia să studieze Biblia cu el, iar Bill a fost de acord. Cele citite de Bill din Biblie şi din cartea „Dumnezeu să fie găsit adevărat“ * i-⁠au deschis ochii. El i-⁠a împărtăşit lui Rose ceea ce învăţase, iar soţia lui a început să participe şi ea la studiu. Rose îşi aminteşte: „La biserică ni se spusese că boala era o pedeapsă de la Dumnezeu, dar, studiind Biblia, am văzut că acest lucru nu era adevărat. Ne-⁠am simţit atât de uşuraţi!“ Bill adaugă: „După ce am aflat din Biblie care este cauza tuturor problemelor, inclusiv a bolii mele, şi am înţeles că ne aşteaptă un viitor mai bun, am reuşit să acceptăm situaţia în care mă aflam“. În 1954, Bill şi Rose au atins alt  obiectiv. Amândoi au fost botezaţi ca Martori ai lui Iehova.

Alte schimbări

Între timp, paralizia lui Bill a avansat atât de mult, încât n-⁠a mai putut să-⁠şi păstreze locul de muncă. Pentru a avea cele necesare vieţii, Bill şi Rose au inversat rolurile: Bill a rămas acasă cu Vicki, iar Rose a început să lucreze la întreprinderea de ceasuri — loc de muncă pe care şi l-⁠a păstrat 35 de ani!

„Am avut parte de multe bucurii îngrijindu-⁠mă de fiica noastră“, povesteşte Bill. „Şi micuţei Vicki îi plăcea mult să stăm împreună. Cu mândrie, ea le spunea tuturor celor pe care îi întâlnea: «Eu îl îngrijesc pe tati!» Apoi, când a mers la şcoală, am ajutat-⁠o să-⁠şi facă temele şi, de multe ori, ne jucam diverse jocuri. În plus, am avut excelenta ocazie de a-⁠i acorda instruire din Biblie.“

Altă sursă de bucurii pentru Bill şi familia sa era asistarea la întrunirile creştine de la Sala Regatului. De acasă până la Sala Regatului, lui Bill îi trebuia o oră, deoarece mergea şchiopătând, însă nu lipsea de la întruniri. Mai târziu, după ce s-⁠au mutat în alt cartier, Bill şi Rose au cumpărat o maşină micuţă, iar Rose ducea întreaga familie cu maşina la sală. Chiar dacă Bill nu putea vorbi decât foarte puţin, el s-⁠a înscris la Şcoala de Minister Teocratic. Iată ce explică Bill: „Îmi scriam cuvântarea, iar un alt frate o susţinea. După ce auzea cuvântarea, supraveghetorul şcolii îmi dădea sfaturi referitor la conţinutul ei“.

Mai mulţi fraţi din congregaţie l-⁠au ajutat pe Bill să participe cu regularitate la lucrarea de predicare. Şi, fără să-⁠i surprindă pe cei care i-⁠au remarcat devoţiunea, Bill a fost numit mai târziu slujitor ministerial în cadrul congregaţiei. Apoi, când picioarele l-⁠au lăsat, iar paralizia a avansat şi mai mult, el a ajuns să fie obligat să stea acasă şi, în cele din urmă, a fost ţintuit la pat. Putea el oare să învingă acest regres?

O destindere plină de satisfacţii

„Deoarece stăteam în casă toată ziua, am căutat un amuzament“, spune Bill. „Înainte de a paraliza îmi plăcea să fac fotografii. Aşa că m-⁠am gândit să încerc să pictez, chiar dacă nu mai pictasem niciodată în viaţă. În plus, eu sunt dreptaci, dar toată mâna dreaptă şi două degete de la mâna stângă îmi erau paralizate. În orice caz, Rose a cumpărat o grămadă de cărţi despre tehnicile folosite în pictură. Le-⁠am studiat şi m-⁠am apucat să pictez cu mâna stângă. O mulţime dintre picturile mele au ajuns în foc, însă, în cele din urmă, am început să învăţ.“

Superba colecţie de picturi în acuarelă care împodobeşte acum pereţii apartamentului lui Bill şi Rose demonstrează că Bill a reuşit, depăşind orice aşteptări. „Cu aproximativ 5 ani în urmă, mâna stângă a început să-⁠mi tremure atât de tare, încât a trebuit să pun pensula jos pentru totdeauna. Însă acest hobby mi-⁠a adus mari satisfacţii timp de mulţi ani“, spune Bill în continuare.

A mai rămas un obiectiv

Bill povesteşte: „Au trecut mai bine de 50 de ani de când am început să am probleme de sănătate. Citirea Bibliei constituie şi azi o sursă de mângâiere pentru mine, mai ales Psalmii şi cartea lui Iov. Îmi place să citesc şi publicaţiile Societăţii. De asemenea, mă simt foarte încurajat când membrii congregaţiei noastre şi supraveghetorii itineranţi ne vizitează şi ne relatează experienţe ziditoare. În plus, pot să ascult programul întrunirilor noastre cu ajutorul unei legături telefonice cu Sala Regatului. Primesc chiar casete video cu programul congreselor.

Sunt recunoscător că am fost binecuvântat cu o soţie iubitoare. De-⁠a lungul anilor, ea a fost prietena mea apropiată. De asemenea, fiica noastră, care în prezent îi slujeşte lui Iehova alături de familia ei, continuă să-⁠mi aducă multe bucurii. Îi mulţumesc în mod deosebit lui Iehova pentru că m-⁠a ajutat să rămân aproape de el. În prezent, întrucât vigoarea trupului şi vocea îmi slăbesc tot mai mult, mă gândesc deseori la cuvintele apostolului Pavel: «Noi nu renunţăm, ci, chiar dacă omul care suntem în exterior se degradează, omul care suntem în interior cu siguranţă se reînnoieşte din zi în zi» (2 Corinteni 4:16). Într-⁠adevăr, obiectivul care mi-⁠a rămas de atins este să stau treaz spiritualiceşte atâta timp cât voi mai trăi“.

[Notă de subsol]

[Text generic pe pagina 12]

„După operaţie nu mai puteam înghiţi. Nu mai puteam rosti nici un cuvânt. Eram mut“

[Legenda fotografiei de la pagina 13]

Bill şi Rose, în prezent