Eucaliptul: Cât de folositor este el?

DE LA CORESPONDENTUL NOSTRU DIN AUSTRALIA

UNII sunt uriaşi, atingând o înălţime de peste 90 de metri şi numărându-⁠se printre cei mai înalţi arbori din lume. Alţii sunt pitici şi strâmbi, stând parcă ghemuiţi pe solul pârjolit de soare. Frunzele lor sunt o minune a creaţiei, iar florile îţi încântă privirea. Probabil că şi voi aţi folosit ceva de la aceşti arbori.

Câţiva au nume caracteristice, cum ar fi „frasinul alpin“ şi „stejarul tasmanian“, însă cei mai mulţi sunt cunoscuţi, pur şi simplu, ca „arbori de gumă“. Dar adevărata gumă este o substanţă solubilă în apă, formată din hidrocarbonaţi. Întrucât eucaliptul nu secretă această substanţă, denumirea de „arbore de gumă“ este improprie. Numele corect al speciei este Eucalyptus, iar familia din care face parte această specie numără peste 600 de soiuri de origine australiană.

Eucaliptului îi prieşte clima tropicală din Teritoriul de Nord al Australiei, precum şi cea a câmpiilor aride din zonele rurale izolate ale acestui continent. Însă, el creşte la fel de falnic şi în sudul Tasmaniei, unde bat vânturile antarctice, precum şi pe munţii din regiunile de coastă învăluite în ceaţă. Aria largă de răspândire a eucaliptului l-⁠a făcut pe un explorator şi zoolog din secolul al XIX-⁠lea să spună cu nemulţumire: „Cât vezi cu ochii, numai «arbori de gumă»! Străbaţi kilometri întregi şi nu vezi nici o altă formă de vegetaţie“.

În secolul al XIX-⁠lea, aceşti arbori au avut mult de suferit din cauza numărului mare de imigranţi europeni. Arborii de pe o suprafaţă de aproximativ 300 000 km² au fost, practic, smulşi din rădăcini deoarece erau consideraţi o piedică în calea progresului. Dar nu toată lumea desconsideră această valoroasă resursă naturală. În secolul al XIX-⁠lea, eucalipţii au început să cucerească lumea.

Un împărat şi un medic

În anii ’80 ai secolului al XIX-⁠lea, împăratul Menelik II al Abisiniei (în prezent, Etiopia) avea nevoie de copaci care să facă umbră, precum şi de o sursă accesibilă de lemne de foc pentru noua sa capitală, Addis Abeba, situată pe un teren arid. Nici unul dintre arborii autohtoni nu a fost considerat potrivit pentru această regiune lipsită de copaci. De aceea, înţelepţii de la curtea împăratului şi-⁠au îndreptat atenţia spre alte locuri pentru a găsi un arbore care creştea în arşiţa unui soare cel puţin tot atât de dogoritor ca al lor. „Addis Abeba“ înseamnă „Floare nouă“, şi capitala a primit, probabil, acest nume în onoarea eucaliptului, o achiziţie valoroasă care a ajuns să joace un rol esenţial în economia Etiopiei.

Altă persoană care a contribuit la „migrarea“ modernă a eucaliptului a fost dr. Edmundo Navarro de Andrade. Hotărât să refacă pădurile braziliene care se micşorau vertiginos, el a început, în 1910, să importe eucalipţi din Australia, plantând 38 de milioane de puieţi. În prezent, în Brazilia se cultivă peste 2 miliarde de eucalipţi.

Astfel, pe lângă păduri tropicale, Brazilia deţine cea mai mare populaţie de eucalipţi după Australia. Contribuţia lor la dezvoltarea economică a  Braziliei a fost atât de mare, încât dr. Navarro a primit o medalie specială pentru marele serviciu adus ţării prin introducerea acestui bun de mare preţ.

„Arborele vieţii“

Unii eucalipţi, cum ar fi cei de tip arbust, extrag tot ce se poate din solul uscat şi crăpat, stocând în rădăcini mari cantităţi de apă. Aborigenii şi primii exploratori au supravieţuit în regiunile izolate şi aride ale Australiei graţie acestor „butelii cu apă“ subterane. Părţi mari din rădăcinile de la suprafaţă erau scoase din pământ şi rupte în bucăţi mai mici. Când la capătul unei astfel de secţiuni este suflat aer, iese din ea un suc de culoare maro-⁠deschis. Se estimează că dintr-⁠o rădăcină lungă de 9 metri se poate extrage aproximativ un litru şi jumătate de lichid care, deşi nu are un gust plăcut, contribuie la salvarea de vieţi omeneşti.

Altor membri ai familiei eucalipţilor le merge foarte bine în regiunile mlăştinoase, de unde absorb multă apă. În trecut, italienii au profitat de această caracteristică a eucalipţilor „setoşi“ pentru a asana mlaştinile infestate cu ţânţari din Insulele Ponziane. Aceste regiuni au devenit un teren arabil foarte valoros.

Peste 50 de ţări din Africa, America, Asia şi Europa folosesc eucaliptul pentru valoarea lui economică şi estetică. Fabricanţii de mobilă preţuiesc lemnul lui roşu-⁠intens şi galben-⁠brun. Un specialist a spus: „Eucalipţii produc unul dintre cele mai grele, mai dure şi mai rezistente tipuri de lemn cunoscute. Calitatea lemnului şi viteza de creştere . . .  fac din această specie de arbori cea mai preţioasă sursă de lemn de esenţă tare din lume“.

Varietăţile de arbori cu lemn rezistent la apă sunt folosite la construirea ambarcaţiunilor, a digurilor, a stâlpilor de telegraf, a îngrăditurilor şi a materialelor de pavaj. În plus, frumoasele flori ale varietăţilor cunoscute sub numele de „cutia galbenă“ (Eucalyptus melliodora) şi eucaliptul răşinos produc nectar, din care albinele fac o miere delicioasă. În ultimii ani, Australia a exportat o cantitate de 4 500 000 de tone de lemn de eucalipt, care i-⁠a adus un profit anual de 250 de milioane de dolari.

 Kino, ulei şi tanin

Din scoarţa şi din lemnul eucaliptului, se prelinge o substanţă de culoarea sângelui şi asemănătoare gumei, numită kino. Unele tipuri de kino sunt folosite pentru a proteja lemnul de viermele-⁠de-⁠corăbii. Kino este, de asemenea, folosit la producerea unui medicament cu acţiune antihemoragică. Scoarţa altor specii de eucalipţi secretă tanin, folosit la tăbăcirea pieilor şi la fabricarea coloranţilor textili.

Frunzele eucaliptului sunt o minune a creaţiei şi un depozit de ulei foarte valoros. Ele stau aplecate asemenea degetelor unei mâini vlăguite, cu vârfurile îndreptate spre baza trunchiului. Datorită acestei forme a frunzelor, coroana arborelui acţionează ca o pâlnie uriaşă. Fiecare picătură preţioasă de apă este reţinută pe suprafaţa frunzelor, iar de pe vârfurile rigide ale acestora ea cade pe rădăcini, care o aşteaptă cu nerăbdare.

Printr-⁠un proces de expunere la aburi şi de distilare, din frunze se extrage un ulei cu o aromă puternică şi înviorătoare. El este folosit pe scară largă la fabricarea parfumurilor, a săpunurilor, a medicamentelor, a produselor de cofetărie, a detergenţilor şi a altor produse. În natură, uleiul secretat de frunze se răspândeşte în aer sub forma unor picături fine care refractă lumina solară, învăluind astfel pădurea de eucalipţi într-⁠o lumină albăstruie caracteristică. Munţilor Albaştri, care străjuiesc oraşul Sydney la vest, li s-⁠a dat acest nume neobişnuit datorită acestui fenomen.

Casa unor animale pretenţioase la mâncare

Unul dintre cei mai cunoscuţi locuitori ai pădurilor de eucalipţi este simpaticul ghemotoc de blană cunoscut sub numele de koala. Acestui animal erbivor pretenţios la mâncare îi place să se hrănească cu vârfurile frunzelor a circa 12 varietăţi de eucalipt. Această alimentaţie bazată în exclusivitate pe frunze de eucalipt le-⁠ar putea fi fatală celor mai multe animale, dar nu şi ursuleţului koala. De ce?

Koala are un aparat digestiv special, prevăzut cu un apendice lung de 1 până la 2 m, mult mai lung decât cel al omului, care are o lungime de numai 8–⁠15 cm. Datorită apendicelui său unic, koala poate extrage din frunzele cu care se hrăneşte toate proteinele, hidrocarbonaţii şi grăsimile de care are nevoie.

Un animal australian mai puţin cunoscut, care se hrăneşte, ca şi koala, cu frunze de eucalipt, este marele oposum zburător (Petauroides volans). Acest marsupial cu blană, de mărimea unei pisici domestice, are o coadă stufoasă, lungă de aproximativ 40 cm, şi câte o membrană situată pe laturile corpului, între membrele anterioare şi cele posterioare. Cu ajutorul acestor aripi cărnoase, oposumul sare de pe o creangă, planează pe o distanţă de până la 100 de metri, executând în zbor întoarceri de 90 de grade, şi apoi, se prinde bine cu ghearele de o altă creangă.

Focurile de tufăriş şi refacerea pădurii

Focurile de tufăriş, cum sunt cunoscute în Australia, ameninţă pădurile de eucalipţi. Totuşi, eucalipţii sunt în aşa fel concepuţi, încât să supravieţuiască incendiilor. Cum?

Sub scoarţa arborelui, pe trunchi şi crengi, se află mugurii dorminzi. Când, din cauza flăcărilor, arborele rămâne dezgolit de frunze şi de scoarţă, mugurii încep să crească. Ei îmbracă trunchiul înnegrit cu o manta verde de frunze proaspete. În acest fel, arborele-⁠mamă reuşeşte să supravieţuiască. În plus, seminţele lui, care zac în stare dormindă pe sol, profită de o ocazie favorabilă de a germina, dând astfel naştere unei noi plante.

Un arbore ce merită preţuire

V-⁠aţi alinat cumva durerea de gât cu un medicament care conţinea extract de eucalipt sau aţi savurat dulciuri făcute cu miere de eucalipt? Aţi mers cu o barcă din lemn de eucalipt, aţi stat într-⁠o casă construită din lemn de eucalipt sau v-⁠aţi încălzit la un foc de lemne de eucalipt? Foarte probabil că, într-⁠un fel sau altul, aţi beneficiat de pe urma acestui arbore deosebit. Prin urmare, data viitoare când veţi vedea pe viu acest ghemotoc de blană numit koala sau îl veţi admira într-⁠o fotografie, gândiţi-⁠vă la modul minunat în care este conceput acest arbore, casa ursuleţului koala.

Într-⁠adevăr, rezistentul eucalipt este un arbore multifuncţional.

[Legenda fotografiei de la paginile 16, 17]

 Eucalipţii se numără printre cei mai înalţi arbori din lume

[Legenda fotografiei de la pagina 17]

Albinele folosesc nectarul eucaliptului pentru a face o miere delicioasă

[Legenda fotografiei de la pagina 18]

Eucalipţii „produc unul dintre cele mai grele, mai dure şi mai rezistente tipuri de lemn cunoscute“

[Legenda fotografiilor de la pagina 18]

Koala (stânga) şi oposumii zburători (sus) se hrănesc cu frunze de eucalipt

[Provenienţa fotografiei]

© Alan Root/Okapia/PR

[Provenienţa fotografiei de la pagina 16]

Geoff Law/The Wilderness Society

[Provenienţa fotografiei de la pagina 17]

Prin amabilitatea Mount Annan Botanic Gardens