N-am încetat să predicăm nici pe timp de război

RELATARE DE LEODEGARIO BARLAAN

În 1942, în timpul celui de-⁠al doilea război mondial, trupele japoneze şi cele americane se luptau cu înverşunare pentru a ocupa Filipinele, ţara mea natală. Mă aflam în satul de munte Tabonan, unde trupele de gherilă filipineze care luptau contra japonezilor m-⁠au arestat. Am fost bătut, acuzat că sunt spion şi ameninţat cu moartea. Permiteţi-⁠mi să vă explic cum am ajuns în această situaţie şi cum am reuşit să scap cu viaţă.

M-AM născut la 24 ianuarie 1914 în oraşul San Carlos, provincia Pangasinan. În anii ’30, tata m-⁠a trimis la şcoală să studiez agronomia. Duminica mergeam să ascult Liturghia, la care preotul obişnuia să vorbească despre evanghelii — evangheliile după Matei, Marcu, Luca şi Ioan. Ca urmare, mi-⁠am dorit să le citesc.

Într-⁠o zi m-⁠am dus la mănăstire să cumpăr un exemplar al celor patru evanghelii cu banii pe care îi câştigasem din vânzarea câtorva legume. N-⁠am primit decât o broşură intitulată The Way to Heaven (Calea spre rai), care nu conţinea nici o evanghelie. Am fost dezamăgit. Mai târziu, în dorinţa de a face rost de evanghelii, m-⁠am dus la Manila. Aici, unchiul meu, care era Martor al lui Iehova, mi-⁠a oferit un exemplar al întregii Biblii.

În Manila am cunoscut mai mulţi Martori şi am fost impresionat de capacitatea lor de a cita versete din Biblie. Ei mi-⁠au dat răspunsuri la multele mele întrebări, răspunsuri care m-⁠au  satisfăcut. Mai târziu, unchiul meu, Ricardo Uson, m-⁠a dus la o întrunire care s-⁠a ţinut la filiala Martorilor lui Iehova. Pe când ne apropiam de locul întrunirii mi-⁠am aprins o ţigară. „Aruncă ţigara“, mi-⁠a zis unchiul meu. „Martorii lui Iehova nu fumează.“ Am aruncat ţigara şi de atunci n-⁠am mai fumat niciodată. La întrunire am făcut cunoştinţă cu Joseph Dos Santos, supraveghetorul filialei, precum şi cu alţi Martori. În prezent, după zeci de ani, încă îmi amintesc de acei minunaţi fraţi creştini.

Doresc să-⁠i slujesc lui Dumnezeu

În octombrie 1937, când urmam cursurile Colegiului de Agronomie din Los Baños, nu mai mergeam duminica la Liturghie. În schimb citeam din Biblie şi din publicaţiile pe care mi le dăduse unchiul. Câţiva Martori ai lui Iehova m-⁠au vizitat în campus şi, în urma discuţiilor purtate cu o Martoră pe nume Elvira Alinsod, mi-⁠am dorit foarte mult să-⁠i slujesc lui Iehova Dumnezeu.

Când le-⁠am făcut cunoscut profesorilor mei că aveam de gând să abandonez şcoala, ei m-⁠au întrebat: „Cine te va întreţine?“ Le-⁠am explicat că eram pe deplin încredinţat că, dacă îi slujesc lui Dumnezeu, el se va îngriji de mine. După ce am abandonat cursurile, m-⁠am dus la filiala Societăţii Watch Tower şi m-⁠am oferit ca voluntar spunând: „Am citit publicaţiile Loyalty (Loialitate), Bogăţie şi Where Are the Dead? (Unde sunt morţii?). Acum doresc să-⁠i slujesc lui Iehova cu timp integral“. Mi s-⁠a spus să merg în provincia Cebu şi să mă alătur celor trei pionieri de acolo (miniştrii cu timp integral ai Martorilor lui Iehova se numesc pionieri).

Încep să predic

La 15 iulie 1938 am sosit pe insula Cebu şi m-⁠am întâlnit pe chei cu Salvador Liwag. A doua zi am început ministerul din casă în casă. Nimeni nu m-⁠a instruit. Pur şi simplu îi prezentam locatarului o fişă de mărturie care explica în ce consta lucrarea noastră. De fapt, nu ştiam decât două cuvinte în cebuană, limba vorbită pe insulă. Aşa a fost prima mea zi în lucrarea de predicare.

Când începeam să depunem mărturie într-⁠un nou oraş, prima clădire unde mergeam era, de obicei, clădirea administraţiei oraşului. Aici fratele Liwag îi depunea mărturie primarului; Pablo Bautista, comandantului poliţiei; iar Conrado Daclan, judecătorului. Eu vorbeam cu dirigintele de poştă. Apoi mergeam la autogară, la cazarma poliţiei, la magazine şi la şcoli. După aceea îi vizitam pe oameni la ei acasă. Le prezentam auxiliarul pentru studierea Bibliei intitulat Duşmanii. Imitând modul în care depuneau mărturie tovarăşii mei, am învăţat, încetul cu încetul, să vorbesc cebuană şi am început să plasez cărţi. În trei luni am terminat de parcurs toată provincia Cebu, adică 54 de oraşe. Atunci l-⁠am întrebat pe fratele Liwag: „Acum pot să mă botez?“

„Nu încă, frate“, mi-⁠a răspuns. Aşa că ne-⁠am dus pe altă insulă, Bohol, şi am predicat aici timp de o lună şi jumătate, parcurgând încă 36 de oraşe. Din nou l-⁠am întrebat dacă puteam să mă botez. „Nu încă, frate Barlaan“, mi s-⁠a zis. Prin urmare, după ce am terminat insula Bohol, iar apoi şi insula Camiguin, ne-⁠am dus pe marea insulă Mindanao şi am predicat în oraşul Cagayan de Oro.

În această perioadă s-⁠a alăturat grupului nostru Virginio Cruz. El fusese profesor la o şcoală publică şi, ca să devină pionier, a trebuit să renunţe la acest post. Ne-⁠am mutat apoi în alte oraşe, iar în cele din urmă am ajuns la lacul Lanao. În timp ce ne aflam aici am întrebat din nou dacă puteam fi botezat. În sfârşit, la 28 decembrie 1938, după aproape şase luni de pionierat, fratele Cruz m-⁠a botezat în apele lacului Lanao, în oraşul Lumbatan.

Am fost răsplătit pentru că mi-⁠am pus încrederea în Dumnezeu

După aceea m-⁠am alăturat celor trei pionieri din provincia Negros Occidental. Ei erau Fulgencio de Jesus, Esperanza de Jesus şi Natividad Santos, căreia îi spuneam Naty. Am predicat împreună în multe oraşe din această provincie. A trebuit cu adevărat să ne punem toată încrederea în Iehova, întrucât uneori dispuneam de puţini bani. Odată căutam peşte pentru  orezul pe care îl aveam la masă. Pe plajă am întâlnit un bărbat şi l-⁠am întrebat dacă n-⁠avea peşte de vânzare; el dusese însă tot peştele la piaţă. Totuşi mi-⁠a oferit un peşte pe care şi-⁠l oprise pentru el. L-⁠am întrebat cât mă costă. „Stai liniştit“, mi-⁠a zis el. „E al tău.“

I-⁠am mulţumit şi am plecat. Pe drum însă mi-⁠am dat seama că un peşte nu ajungea la patru persoane. Trecând pe lângă un golfuleţ, am văzut pe o piatră, spre uimirea mea, un peşte care era încă ud. Mi-⁠am zis în sinea mea: „Probabil că e mort“. M-⁠am dus să-⁠l iau şi am avut surpriza să constat că era încă viu. L-⁠am prins şi l-⁠am ţinut strâns în mână, amintindu-⁠mi imediat de promisiunea lui Isus: „Continuaţi deci să căutaţi mai întâi regatul şi dreptatea Sa, şi toate aceste alte lucruri vă vor fi adăugate“. — Matei 6:33.

Am predicat în plin război

Când grupul nostru de pionieri a crescut la număr, ajungând la 9 pionieri, ne-⁠am despărţit în două grupuri. Grupul din care făceam eu parte a fost repartizat în Cebu. Era în decembrie 1941, iar cel de-⁠al doilea război mondial era în plină desfăşurare în Filipine. Ne aflam în oraşul Tuburan, iar într-⁠o noapte, pe la miezul nopţii, un locotenent filipinez a intrat în camera noastră. „Băieţi, scularea“, a zis el. „Vă caută soldaţii.“ Eram bănuiţi a fi spioni japonezi şi, ca urmare, am fost interogaţi până dimineaţa.

Apoi am fost duşi la închisoarea din localitate. Forţele armate americane din oraşul Cebu ne-⁠au cerut să le dăm câte un exemplar al cărţilor noastre ca să poată stabili dacă eram sau nu spioni japonezi. Mulţi oameni din oraş ne-⁠au vizitat la închisoare, fiind curioşi să vadă cum arată cei acuzaţi că ar fi spioni japonezi. Unii ne-⁠au pus întrebări, iar noi le-⁠am depus mărturie despre Regatul lui Dumnezeu.

După ce am stat cinci zile în închisoare, comandantul poliţiei a primit o telegramă de la cartierul general al armatei americane prin care i se cerea să-⁠i elibereze pe Martorii lui Iehova. Totuşi, el ne-⁠a ordonat să nu mai predicăm pentru că era război. Noi i-⁠am explicat că nu puteam să nu mai predicăm, deoarece primisem poruncă de la Dumnezeu să facem această lucrare (Faptele 5:28, 29). Comandantul s-⁠a înfuriat şi a zis: „Dacă continuaţi să predicaţi, îi voi lăsa pe oameni să vă ucidă“.

În zilele care au urmat, comandantul poliţiei a încercat să ne aresteze din nou. În cele din urmă, un pluton de soldaţi americani ne-⁠a oprit, iar un locotenent pe nume Soriano a întrebat-⁠o pe sora Santos: „N-⁠aveţi de gând să terminaţi cu predicarea?“

„Nu“, a răspuns ea.

„Dar dacă aţi fi puşi în faţa unui pluton de execuţie?“, a întrebat el.

„Asta n-⁠ar schimba cu nimic decizia noastră“, a explicat ea.

La auzul acestor cuvinte, am fost urcaţi toţi într-⁠un camion şi ne-⁠am îndreptat spre oraşul Cebu, unde am fost duşi înaintea colonelului Edmund. Locotenentul Soriano ne-⁠a prezentat spunând: „Sunt Martori ai lui Iehova. Sunt spioni japonezi!“

 „Martori ai lui Iehova?“, a întrebat colonelul. „I-⁠am cunoscut foarte bine pe Martorii lui Iehova în America. Nu sunt spioni! Sunt neutri.“ Apoi s-⁠a întors spre noi şi ne-⁠a zis: „Pentru că sunteţi neutri, nu veţi fi eliberaţi“. Mai târziu, după ce am fost ţinuţi un timp închişi într-⁠un depozit, colonelul Edmund a stat din nou de vorbă cu noi şi ne-⁠a întrebat: „Tot neutri sunteţi?“

„Da, domnule, suntem neutri“, am răspuns noi.

„Atunci nu veţi fi eliberaţi, a zis el, pentru că, dacă vă eliberăm, veţi continua să predicaţi, iar cei pe care îi convertiţi vor deveni neutri. Şi, dacă toţi devin neutri, atunci nimeni nu mai luptă.“

Liberi să predicăm din nou

Mai târziu am fost transferaţi la închisoarea din oraşul Cebu. La 10 aprilie 1942, japonezii au ocupat oraşul. Peste tot explodau bombe şi un mare incendiu a izbucnit în apropiere! Gardianul a zărit-⁠o pe sora Santos, a cărei celulă se afla aproape de intrarea în închisoare. „O, Doamne! Martorii lui Iehova sunt încă înăuntru!“, a strigat el. „Deschideţi uşile şi daţi-⁠le drumul!“ I-⁠am mulţumit lui Iehova că ne-⁠a ocrotit.

N-⁠am stat pe gânduri şi ne-⁠am îndreptat spre munţi, în speranţa că vom găsi alţi Martori. Am întâlnit un Martor în oraşul Compostela. Cu câtva timp înainte, el se afla în fruntea lucrării de predicare, dar acum se hotărâse să nu mai predice şi să se mute în oraşul Cebu, unde să se apuce de afaceri, vânzând diverse produse. Noi însă ne hotărâsem să continuăm să predicăm despre Regatul lui Dumnezeu, indiferent ce s-⁠ar fi întâmplat.

Aveam multe exemplare ale broşurii Comfort All That Mourn (Consolare pentru cei îndureraţi) şi am lucrat din greu ca să le plasăm. Însă mulţi încercau să ne sperie, spunându-⁠ne că, dacă o să ne vadă japonezii, o să ne taie capul. La scurt timp s-⁠a organizat o mişcare de gherilă antijaponeză, iar acel frate care încetase să predice şi mersese în oraşul Cebu să se apuce de afaceri a fost arestat. Ne-⁠am întristat când am aflat că fusese acuzat că ar fi spion japonez şi apoi executat.

Acuzaţi că suntem spioni

În tot acest timp, noi am continuat să predicăm în munţi. Într-⁠o zi am auzit că în apropiere locuia o femeie interesată, dar, pentru a ajunge la ea, trebuia să trecem prin mai multe avanposturi ale trupelor de gherilă. Am ajuns în satul Mangabon, unde locuia această femeie, însă un grup de soldaţi de aici ne-⁠au văzut şi au strigat la noi: „Ce căutaţi aici?“

„Suntem Martori ai lui Iehova“, am răspuns eu. „Doriţi să auziţi mesajul nostru, mesaj înregistrat pe un disc de fonograf?“ Ei au răspuns afirmativ, iar eu le-⁠am pus discul The Value of Knowledge (Valoarea cunoştinţei). Apoi ne-⁠au  percheziţionat şi am fost interogaţi, după care am fost duşi la cartierul general al trupelor de gherilă din satul Tabonan. Ne-⁠am rugat lui Iehova să ne ocrotească, deoarece se ştia foarte bine că aproape toţi cei care erau aduşi aici erau executaţi.

Am fost ţinuţi sub pază şi maltrataţi. Aşa am ajuns în situaţia despre care v-⁠am vorbit la început, când am fost bătut, iar locotenentul s-⁠a uitat la mine şi mi-⁠a zis: „Eşti spion!“ Am fost supuşi unui tratament brutal pentru un timp, dar, în loc să fim executaţi, am fost condamnaţi la muncă silnică.

Unul dintre pionierii închişi la Tabonan era chiar fratele meu Bernabe. În fiecare dimineaţă, deţinuţilor li se cerea să cânte „God Bless America“ (Dumnezeu să binecuvânteze America) şi „God Bless the Philippines“ (Dumnezeu să binecuvânteze Filipinele). Martorii cântau în schimb „Cine este de partea Domnului?“. Într-⁠o zi, ofiţerul de serviciu a strigat: „Cine nu cântă «Dumnezeu să binecuvânteze America» va fi spânzurat în acel acacia!“ Dar, în ciuda acestor ameninţări, nici unul dintre noi nu a fost ucis. După un timp am fost transferaţi în alte lagăre. În cele din urmă, am primit documentele în vederea eliberării pentru iulie 1943. Fusesem închis 8 luni şi 10 zile.

Am predicat o viaţă întreagă

Din dorinţa de a ne întâlni cu persoanele interesate cărora le predicasem înainte, am parcurs 60 de kilometri până în oraşul Toledo. Aici au început să se ţină cu regularitate întruniri, iar multe persoane au fost, în cele din urmă, botezate. În sfârşit, în 1945, războiul s-⁠a încheiat! După doi ani, la aproape nouă ani de la botez, am putut să asist la primul congres din viaţa mea, care s-⁠a ţinut pe Hipodromul Santa Ana din Manila. Au fost prezente aproximativ 4 200 de persoane, care au putut audia cuvântarea publică „Bucuria tuturor oamenilor“.

Înainte de izbucnirea războiului, în Filipine erau aproximativ 380 de Martori, dar, până în 1947, numărul crescuse la aproximativ 2 700! De atunci am continuat să mă bucur de numeroase privilegii în serviciul lui Iehova. Din 1948 până în 1950 am slujit ca supraveghetor itinerant în regiunea Surigao. În 1951 m-⁠am căsătorit cu Natividad Santos, care predicase plină de curaj alături de grupul nostru în timpul războiului. După ce ne-⁠am căsătorit am slujit în lucrarea itinerantă din 1954 până în 1972, parcurgând toată insula Mindanao.

În 1972 am început să slujim ca pionieri speciali pentru a putea fi aproape de părinţii noştri înaintaţi în vârstă şi a le oferi ajutorul necesar. Chiar dacă amândoi avem peste 80 de ani, continuăm pionieratul; la un loc avem peste 120 de ani în ministerul cu timp integral. De câtă bucurie am avut parte văzând cum în Filipine numărul celor care proclamă vestea bună despre Regatul lui Dumnezeu a crescut la peste 130 000! Dorinţa noastră este să-⁠i ajutăm pe mulţi alţii să înţeleagă că Regatul lui Dumnezeu este singura speranţă ca pe pământ să existe adevărata pace şi fericire.

[Text generic pe pagina 22]

Eram bănuiţi a fi spioni japonezi şi, ca urmare, am fost interogaţi până dimineaţa

[Legenda fotografiei de la pagina 23]

În 1963, alături de prietenii noştri de pe insula Bohol. Soţia mea şi cu mine suntem a patra, respectiv a cincea persoană, numărând de la dreapta

[Legenda fotografiei de la pagina 24]

Cu soţia mea, în prezent

[Provenienţa fotografiei de la pagina 20]

Fotografia din fundal: foto U.S. Signal Corps