Ţinta atacului sovietic

CU TOATE concesiile pe care i le făcuse Bisericii Ortodoxe Ruse cu scopul de a obţine victoria în cel de-al doilea război mondial, Uniunea Sovietică a continuat să ţină sub control activitatea Bisericii. Prin urmare, după cum se arată şi în cartea The Sword and the Shield, scrisă în 1999, având ca subiect istoria KGB-ului (Comitetul Securităţii Statului Sovietic), „KGB-ul era mult mai preocupat de  activităţile «subversive» ale acelor creştini asupra cărora nu deţinea în mod direct controlul“. Care erau aceste grupări religioase?

Gruparea cu cei mai mulţi membri a fost Biserica Greco-Catolică din Ucraina, actualmente Biserica Catolică Ucraineană. Ea număra aproximativ 4 000 000 de credincioşi. Potrivit cărţii The Sword and the Shield, „8 din cei 10 episcopi au murit pentru credinţa lor în [lagărele de muncă] Gulag, în Siberia, alături de mii de preoţi şi de credincioşi“. KGB-ul şi-a îndreptat atenţia şi asupra bisericilor protestante nerecunoscute oficial, care nu se aflau nici ele sub controlul direct al Statului. Spre sfârşitul anilor ’50, KGB-ul a estimat că toate aceste grupări protestante aveau la un loc aproximativ 100 000 de membri.

KGB-ul îi includea pe Martorii lui Iehova în rândul grupărilor protestante; în 1968 acesta a estimat că în Uniunea Sovietică existau aproximativ 20 000 de Martori ai lui Iehova. Până în 1939, când a început cel de-al doilea război mondial, Martorii fuseseră puţini la număr. Prin urmare, n-au prea fost remarcaţi. Însă situaţia s-a schimbat radical odată cu apariţia, parcă peste noapte, a mii de Martori în Uniunea Sovietică. Cum s-a întâmplat acest lucru?

Începuturile unei creşteri impresionante

În cartea sa Religion in the Soviet Union, publicată în 1961, Walter Kolarz a menţionat doi factori răspunzători de această creştere impresionantă. Unul ar fi că în „teritoriile anexate de Uniunea Sovietică în 1939 şi 1940“ — Letonia, Lituania, Estonia şi Moldova — existau multe „grupuri active de Martori ai lui Iehova“, preciza Kolarz. În plus, Uniunea Sovietică anexase şi regiuni din estul Poloniei şi al Cehoslovaciei, care ajunseseră să facă parte din Ucraina, regiuni în care trăiau peste o mie de Martori. Prin urmare, toţi aceşti Martori au fost, figurativ vorbind, transplantaţi peste noapte în Uniunea Sovietică.

Această creştere, „oricât de incredibil ar putea părea“, s-a datorat şi „lagărelor de concentrare germane“, a scris Kolarz. Naziştii aruncaseră în lagăre mii de Martori, deoarece refuzaseră să-l sprijine pe Hitler şi să susţină războiul lui de agresiune. Kolarz a explicat că prizonierii ruşi aflaţi în aceste lagăre „i-au admirat pe «Martori» pentru curajul şi hotărârea de a nu face compromis şi, probabil, din acest motiv s-au simţit atraşi de teologia lor“. Ca urmare, mulţi tineri ruşi din aceste lagăre s-au întors în Uniunea Sovietică cu o nouă credinţă în Iehova Dumnezeu şi în scopurile sale minunate privitoare la pământ. — Psalmul 37:29; Revelaţia 21:3, 4.

Astfel, în Uniunea Sovietică au apărut, dintr-o dată, mii de Martori. La începutul anului 1946 existau cel puţin 1 600 de Martori, însă, până la sfârşitul aceluiaşi deceniu, numărul lor crescuse la peste 8 000. Această creştere a alarmat KGB-ul, care, cum s-a menţionat mai înainte, era îngrijorat îndeosebi de „activităţile . . . acelor creştini asupra cărora nu deţinea în mod direct controlul“.

Se porneşte atacul

Chiar dacă Martorii din Uniunea Sovietică erau într-un număr relativ mic, activitatea de predicare pe care o îndeplineau cu mult zel a  devenit în scurt timp ţinta atacului autorităţilor sovietice. În Estonia, atacul a pornit în august 1948, când cei cinci Martori care se aflau în fruntea lucrării au fost arestaţi şi trimişi la închisoare. „După puţin timp se părea că KGB-ul voia să-i aresteze pe toţi“, a declarat un Martor estonian pe nume Lembit Toom. Aşa s-a întâmplat în toată Uniunea Sovietică atunci când se descoperea că cineva era Martor.

Autorităţile sovietice i-au descris pe Martori drept cei mai periculoşi infractori şi i-au prezentat ca o principală ameninţare pentru Statul sovietic ateist. Prin urmare, au fost urmăriţi în toată ţara, au fost arestaţi şi închişi. În cartea The Sword and the Shield se spunea: „Obsesia agenţilor superiori KGB cu privire la iehovişti a ilustrat, probabil, cel mai bine cât de lipsiţi de orice simţ al proporţiilor erau ei când aveau de-a face chiar şi cu cel mai neînsemnat grup dizident“.

În aprilie 1951, această obsesie a fost confirmată în mod clar de atacul bine pus la punct îndreptat împotriva Martorilor. În 1999, cu doar doi ani în urmă, profesorul Serghei Ivanenko, un reputat erudit rus, a scris în cartea sa Cei care nu se despart niciodată de Biblie (în rusă) că, în aprilie 1951, la începutul lunii, „peste 5 000 de familii de Martori ai lui Iehova din republicile sovietice Ucraineană, Bielorusă şi Moldovenească şi din cele baltice au fost trimise în nişte «aşezări permanente» din Siberia, Extremul Orient şi Kazakhstan“.

Merită să ne amintim de ei

Vă daţi seama ce eforturi a necesitat acest atac? Într-o singură zi au fost strânse la un loc, dintr-o regiune foarte întinsă, mii de familii de Martori! Gândiţi-vă ce a însemnat coordonarea a sute, dacă nu chiar mii, de persoane, mai întâi pentru a-i identifica pe Martori, iar apoi pentru a efectua, la adăpostul nopţii, razii simultane la locuinţele acestora. După aceea, Martorii au fost urcaţi în căruţe, camioane şi alte vehicule; au fost duşi în diverse gări, unde au fost mutaţi în vagoane de marfă.

Gândiţi-vă, de asemenea, la suferinţele acestor victime. Vă puteţi imagina cum e să fii obligat să călătoreşti mii de kilometri — timp de trei săptămâni sau chiar mai mult — în vagoane de marfă supraaglomerate, unde nu există condiţii de igienă, ci doar o găleată folosită ca toaletă? Încercaţi să vă imaginaţi şi cum e să fii dat jos în pustietatea din Siberia, ştiind că, pentru a supravieţui, va trebui să duci o viaţă grea, într-un mediu ostil.

Luna aceasta se împlinesc 50 de ani de la exilul Martorilor lui Iehova din aprilie 1951. Pentru ca lumea să afle cum au rămas fideli în ciuda zecilor de ani de persecuţii, cei care au supravieţuit au povestit prin ce au trecut, interviurile lor fiind înregistrate video. Putem înţelege de aici că — aşa cum a fost şi în cazul creştinilor din secolul I — încercările de a-i împiedica pe oameni să i se închine lui Dumnezeu sunt, în cele din urmă, sortite eşecului.

 Roadele exilului

Autorităţile sovietice au înţeles în scurt timp că a-i opri pe Martori să i se închine lui Iehova era mult mai greu decât crezuseră. Cu toate protestele celor care îi supravegheau, Martorii i-au cântat laude lui Iehova în timpul călătoriei lor spre exil, iar pe vagoane au agăţat tăbliţe pe care era scris: „Martori ai lui Iehova“. Un Martor a declarat: „În gările prin care treceam observam alte trenuri care transportau exilaţi şi vedeam tăbliţele de pe vagoane“. Cât de încurajaţi s-au simţit cei care erau deportaţi!

Aşadar, în loc să fie descurajaţi, Martorii trimişi în exil au reflectat acelaşi spirit ca şi apostolii lui Isus. Biblia spune că, după ce au fost bătuţi şi li s-a ordonat să înceteze să mai predice, apostolii ‘au continuat fără încetare să predea şi să anunţe vestea bună despre Cristosul’ (Faptele 5:40–42). Într-adevăr, exilul „n-a însemnat sfârşitul «Martorilor» din Rusia, ci doar începutul unui nou capitol al activităţii lor de prozelitism“, cum s-a exprimat Kolarz în legătură cu acest exil. „Ei au încercat să-şi propage credinţa chiar şi în timpul călătoriei lor, când staţionau în gări.“

După ce au ajuns la destinaţie şi au fost daţi jos din tren în diverse locuri, Martorii şi-au  câştigat o bună reputaţie fiind muncitori ascultători şi harnici. Însă, urmând în acelaşi timp exemplul apostolilor lui Cristos, ei le-au spus, în esenţă, opresorilor lor următoarele: ‘Noi nu putem înceta să vorbim despre Dumnezeul nostru’ (Faptele 4:20). Mulţi au ascultat ceea ce predau Martorii, iar apoi li s-au alăturat, slujindu-i şi ei lui Dumnezeu.

S-a întâmplat exact aşa cum a explicat Kolarz: „Guvernul sovietic n-ar fi putut face un lucru mai bun pentru răspândirea credinţei lor decât să-i deporteze. Scoşi din izolarea în care se aflau în satele lor [din republicile sovietice din vest], «Martorii» au fost duşi într-o lume mai mare, chiar dacă aceasta nu era decât îngrozitoarea lume a lagărelor de concentrare şi de muncă forţată“.

Eforturi de a împiedica creşterea

Cu timpul, autorităţile sovietice au încercat şi alte metode de a-i suprima pe Martorii lui Iehova. Întrucât persecuţia cruntă nu a dat rezultatele scontate, s-a trecut la un program de propagandă mincinoasă bine pus la punct. S-au încercat o mulţime de metode: cărţi, filme, programe radiofonice — precum şi infiltrarea în congregaţii a unor agenţi KGB bine pregătiţi.

Denaturările răspândite pe scară largă i-au făcut pe mulţi oameni să-i privească în mod greşit pe Martori, cu frică şi neîncredere. Acest lucru reiese şi dintr-un articol publicat în ediţia canadiană a revistei Reader’s Digest din august 1982. Articolul a fost scris de Vladimir Bukovschi, un rus care a reuşit să emigreze în Anglia în 1976. Iată ce a scris el: „Într-o seară, pe când eram la Londra, am zărit întâmplător pe o clădire o tăbliţă pe care scria: MARTORII LUI IEHOVA . . . N-am putut citi mai departe; eram năucit, aproape că intrasem în panică“.

Vladimir a explicat de ce l-a cuprins frica în mod inutil: „Aceştia sunt sectanţii pe care autorităţile din ţara noastră îi folosesc ca un fel de baubau, ca să-i sperie pe copii . . . În URSS întâlneai «Martori» în carne şi oase numai în închisori şi lagăre de concentrare. Însă aici mă aflam în faţa unei clădiri, a unei tăbliţe. Avea oare cineva curajul să intre şi să bea o ceaşcă de ceai cu ei?“, întreba el. Accentuând motivul pentru care era alarmat, Vladimir încheia astfel: „În ţara noastră, «Martorii» sunt urmăriţi cu aceeaşi furie cu care sunt urmăriţi mafioţii în ţara lor şi sunt învăluiţi în acelaşi mister“.

Totuşi, în pofida persecuţiilor crunte şi a propagandei mincinoase, Martorii au perseverat şi au crescut la număr. Unele cărţi sovietice, cum este şi Adevărul despre Martorii lui Iehova, publicată în limba rusă în 1978, cu un tiraj de 100 000 de exemplare, lăsau să se înţeleagă că trebuia să se intensifice propaganda împotriva Martorilor. Autorul acestei cărţi, V. V. Konik, care a descris modul în care continuau Martorii să predice în pofida restricţiilor severe impuse lucrării lor, dădea următorul sfat: „Cercetătorii sovietici pe probleme religioase ar trebui să înveţe metode mai eficiente pentru a înfrunta învăţăturile Martorilor lui Iehova“.

De ce au fost ţinta atacului?

Simplu spus, Martorii lui Iehova au fost principala ţintă a atacului sovietic deoarece au urmat exemplul primilor continuatori ai lui  Isus. În secolul I, apostolilor li s-a ordonat ‘să nu mai continue să predea pe baza numelui lui Isus’. Cei care i-au acuzat s-au plâns însă mai târziu: „Iată, voi aţi umplut Ierusalimul cu învăţătura voastră“. Apostolii nu au negat faptul că au continuat să predice chiar dacă li se interzisese acest lucru, însă au răspuns cu mult respect: „Trebuie să ascultăm mai degrabă de Dumnezeu ca stăpânitor decât de oameni“. — Faptele 5:27–29.

Martorii lui Iehova din prezent iau şi ei în serios porunca dată de Isus continuatorilor săi ‘de a predica poporului şi de a depune mărturie în mod temeinic’ (Faptele 10:42). În cartea sa The Kremlin’s Human Dilemma, Maurice Hindus a explicat că Martorii ajunseseră „o povară foarte grea pentru Moscova şi [erau] mereu în conflict cu miliţia sovietică“ deoarece aveau „un zel de nestăpânit pentru evanghelizare“. El a spus în continuare: „Nu pot fi opriţi. Suprimaţi într-un loc, apar brusc într-altul“.

„Din câte ştiu, scria istoricul rus Serghei Ivanenko, organizaţia Martorilor lui Iehova a fost singura organizaţie religioasă din URSS care a înregistrat o creştere numerică în pofida interdicţiei şi a persecuţiilor.“ Bineînţeles, şi alte religii au continuat să existe, printre care şi cea mai cunoscută dintre toate, Biserica Ortodoxă Rusă. E interesant să aflăm cum au reuşit şi Biserica, şi Martorii să supravieţuiască atacului sovietic.

[Chenarul de la pagina 6]

‘Cel mai crunt persecutaţi’

O enciclopedie din 1964 afirma că Martorii lui Iehova au fost „deosebit de activi în ce priveşte prozelitismul“ şi că au devenit „comunitatea religioasă cel mai crunt persecutată din Uniunea Sovietică“. — A Concise Encyclopaedia of Russia.

[Chenarul/Fotografia de la pagina 7]

UNUL DINTRE MIILE DE EXILAŢI — Fiodor Kalin povesteşte cum a fost deportată familia sa

Familia noastră locuia în satul Vilşaniţa, din vestul Ucrainei. În zorii zilei de 8 aprilie 1951 am fost treziţi de câţiva ofiţeri care aveau cu ei câini şi care ne-au spus că, în baza unui decret dat de guvernul de la Moscova, trebuia să fim trimişi în Siberia. Dacă semnam însă un document prin care declaram că nu mai eram Martori ai lui Iehova, puteam rămâne acasă. Toţi cei şapte membri ai familiei noastre, adică părinţii şi fraţii mei, erau hotărâţi să rămână Martori. Pe atunci eu aveam 19 ani.

Unul dintre ofiţeri a zis: „Luaţi-vă cu voi nişte fasole, porumb, făină, murături şi varză. Altfel n-aveţi cu ce vă hrăni copiii!“ Ni s-a permis chiar să tăiem câţiva pui şi un porc şi să luăm carnea cu noi. Au fost aduse două căruţe trase de cai; am încărcat în ele toate lucrurile noastre şi am fost duşi în oraşul Hriplin. Aici am fost înghesuiţi într-un vagon de marfă cam vreo 40–50 de Martori, iar uşa a fost încuiată.

În vagon am găsit câteva scânduri pe care să dormim — nu erau însă suficiente pentru toţi —, o sobă cu ceva cărbuni şi lemne. Am gătit pe această sobă în vasele pe care le luasem cu noi. În schimb nu exista nici o toaletă — foloseam pur şi simplu o găleată. Mai târziu, am făcut o gaură în podea, am fixat găleata în acea gaură şi am atârnat nişte pături în jurul ei pentru a avea parte de puţină intimitate.

Stăteam înghesuiţi în acel vagon de marfă în timp ce ne îndreptam încet spre o destinaţie necunoscută, aflată la mii de kilometri depărtare. La început am fost puţin descurajaţi. Dar, când ne-am apucat să cântăm cu toţii melodiile Regatului — cu atâta înflăcărare, încât abia dacă mai puteam vorbi după ce cântam —, ne-am simţit bucuroşi. Comandantul tot deschidea uşa şi ne spunea să încetăm, dar noi nu ne opream până când nu terminam cântarea. Când trenul se oprea în gările de pe traseu, mulţi oameni aflau că Martorii lui Iehova erau deportaţi. În cele din urmă, după 17 sau 18 zile de călătorie în acel vagon de marfă, am fost daţi jos în Siberia, în apropiere de lacul Baikal.

[Legenda fotografiei]

Eu sunt pe rândul din spate, în dreapta, în picioare

[Chenarul/Fotografia de la pagina 8]

ARMAGHEDON — Un film sovietic de propagandă

În încercarea de a-i discredita pe Martorii lui Iehova, sovieticii au realizat filmul Armaghedon. Subiectul fictiv al filmului era o poveste de dragoste dintre un soldat din armata sovietică şi o fată care fusese ademenită să intre în rândurile Martorilor. În finalul filmului, sora mai mică a fetei moare într-un accident cauzat de un supraveghetor Martor, care e prezentat drept o unealtă a serviciilor de spionaj americane.

Comentând pe marginea filmului, care i-a mişcat profund pe spectatori, ziarul ucrainean Flamura roşie din 14 mai 1963 spunea următoarele: „Propaganda ateistă sub această formă e foarte eficientă şi convingătoare, putând fi folosită şi în alte sate din ţară unde sunt prezentate filme asemănătoare“.

[Legenda fotografiei de la pagina 6]

Mii de Martori au fost duşi în Siberia în vagoane de marfă