Potrivit Bibliei

Este greşit să plângem moartea cuiva?

„PE LÂNGĂ ACEASTA, FRAŢILOR, NU VREM SĂ FIŢI ÎN IGNORANŢĂ CU PRIVIRE LA CEI CARE DORM ÎN MOARTE, CA SĂ NU VĂ ÎNTRISTAŢI CUM FAC ŞI CEILALŢI CARE NU AU SPERANŢĂ.“ — 1 TESALONICENI 4:13.

BIBLIA oferă o speranţă pentru cei ce au murit. Învierile înfăptuite de Isus, precum şi învăţăturile sale, îndreaptă atenţia spre un timp când morţii vor fi readuşi la viaţă (Matei 22:23–33; Marcu 5:35, 36, 41, 42; Luca 7:12–16). Cum ar trebui să ne influenţeze această speranţă? Cuvintele apostolului Pavel citate mai sus arată că ea poate fi o sursă de mângâiere când ne moare o persoană dragă.

Dacă aţi pierdut în moarte pe cineva drag, fără îndoială aţi simţit durerea sufletească pe care o aduce cu sine o astfel de tragedie. Theresa, al cărei soţ în vârstă de 42 de ani a decedat la scurt timp după ce a fost supus unei intervenţii chirurgicale pe cord, a spus: „A fost o mare lovitură! La început am simţit o teamă puternică, apoi o durere sfâşietoare, care, odată cu trecerea timpului, a devenit din ce în ce mai mare. Plângeam foarte mult“. Indică aceste reacţii o lipsă de încredere în promisiunea lui Iehova de a învia morţii? Arată cuvintele lui Pavel că e greşit să plângem moartea unei persoane?

Exemple biblice de persoane care au plâns moartea cuiva

La aceste întrebări putem găsi răspunsul examinând câteva exemple biblice de persoane care au plâns moartea cuiva. În numeroase relatări se observă că moartea unui membru apropiat al familiei este urmată de o perioadă de jale (Geneza 27:41; 50:7–10; Psalmul 35:14). Sentimentele trăite în această perioadă sunt adesea foarte intense.

Să vedem cum au plâns moartea unei persoane dragi unii oameni ai credinţei. Avraam, de pildă, credea cu tărie că Dumnezeu putea să învie morţii (Evrei 11:19). Deşi avea această convingere, el „a venit să-şi petreacă doliul [s-o jelească, NW] şi s-o plângă pe Sara“, soţia lui, la moartea acesteia (Geneza 23:1, 2). Când fiii lui Iacov au minţit spunându-i acestuia că Iosif, fiul său iubit, murise, „Iacov şi-a rupt hainele . . . şi a plâns mult timp pe fiul său“ (Geneza 37:34, 35). De aceea, mulţi ani mai târziu, gândul că fiul său era mort încă îl apăsa greu pe Iacov (Geneza 42:36–38). Şi în cazul regelui David, durerea pricinuită de moartea celor doi fii ai săi Amnon şi Absalom a fost evidentă şi intensă. Deşi atât Amnon, cât şi Absalom le-au cauzat suferinţă lui David şi membrilor familiei sale, ei erau totuşi fiii săi, iar moartea lor i-a produs multă durere. — 2 Samuel 13:28–39; 18:33.

 Uneori, întreaga naţiune Israel a fost cuprinsă de jale, ca în cazul morţii lui Moise. În Deuteronomul 34:8 ni se spune că israeliţii l-au plâns pe Moise 30 de zile.

Dar să ne gândim şi la exemplul lui Isus Cristos. Prietenul său apropiat Lazăr murise. Văzând cât de mult plângeau surorile lui Lazăr, Marta şi Maria, precum şi prietenii lor, Isus „a gemut în spirit şi s-a tulburat“. Deşi ştia că peste câteva momente avea să-l readucă la viaţă pe prietenul său, el „a izbucnit în lacrimi“. Întrucât ţinea la prietenele lui dragi Marta şi Maria, el a fost profund mişcat văzându-le suferinţa cumplită cauzată de moartea fratelui lor. — Ioan 11:33–36.

Avraam, Iacov, David şi Isus au avut cu toţii o mare credinţă în Iehova şi în promisiunile sale. Cu toate acestea, ei au fost cuprinşi de mâhnire. A fost oare un semn de slăbiciune faptul că au plâns pierderea unei persoane dragi? A fost durerea lor un indiciu al lipsei de credinţă în înviere? Categoric, nu! Plângerea morţii unei persoane dragi este o reacţie normală.

De ce plângem moartea cuiva

Moartea omului nu a făcut niciodată parte din scopul lui Dumnezeu. Scopul originar al lui Iehova, făcut cunoscut lui Adam şi Evei, a fost ca pământul să fie transformat într-un frumos paradis populat de o familie umană fericită şi iubitoare. Moartea ar fi survenit numai dacă prima pereche de oameni ar fi ales să nu asculte de Iehova (Geneza 1:28; 2:17). Din nefericire, Adam şi Eva s-au dovedit neascultători şi, din această cauză, „moartea s-a extins la toţi oamenii“ (Romani 5:12; 6:23). Astfel, moartea este un duşman crud, care nu ar fi trebuit să apară niciodată. — 1 Corinteni 15:26.

Este normal deci ca acest eveniment nefiresc, moartea unei persoane apropiate, să le producă o profundă durere sufletească celor în cauză. Moartea creează un gol enorm în viaţa lor. Theresa, văduva menţionată anterior, a spus următoarele despre soţul ei: „Sunt sigură că îl voi revedea la înviere, dar îi simt enorm de mult lipsa. De fapt, asta îmi produce suferinţa“. Moartea unui părinte ne poate face conştienţi de vremelnicia propriei noastre existenţe. Îndeosebi moartea unei persoane tinere ne produce durere, fiind într-adevăr o tragedie ca viaţa să nu fie trăită pe deplin. — Isaia 38:10.

Da, moartea este ceva anormal. Durerea pe care o produce e firească, iar Iehova nu consideră plângerea morţii cuiva drept o lipsă de credinţă în înviere. După cum reiese din exemplul lui Avraam, al lui Iacov, al lui David, al naţiunii Israel şi al lui Isus, faptul de a ne exterioriza durerea ce ne sfâşie inima nu indică o carenţă spirituală. *

Deşi suntem creştini, suferim, desigur, când ne moare cineva drag; totuşi noi nu ne întristăm asemenea ‘celorlalţi care nu au speranţă’ (1 Tesaloniceni 4:13). Noi nu suntem copleşiţi de o durere exagerată, deoarece cunoaştem cu exactitate care este starea morţilor. Noi ştim că ei nu suferă, ci se află într-o stare asemănătoare unui somn liniştit şi adânc (Eclesiastul 9:5; Marcu 5:39; Ioan 11:11–14). De asemenea, avem deplina convingere că Isus, „învierea şi viaţa“, va acţiona potrivit promisiunii sale, aducându-i înapoi pe „toţi cei din mormintele de amintire“. — Ioan 5:28, 29; 11:24, 25.

Aşadar, dacă suferiţi din cauza morţii unei persoane dragi, faptul de a şti că Iehova vă înţelege durerea vă va aduce mângâiere. Fie ca acest lucru şi speranţa în înviere să vă aline durerea, ajutându-vă să suportaţi pierderea suferită.

[Notă de subsol]