Numele lui Dumnezeu mi-a schimbat viaţa!

RELATARE DE SANDY YAZZIE TSOSIE

CÂND mormonii * au ciocănit la uşa noastră, eu şi sora mea am căutat să ne ascundem, chicotind şi împingându-ne una pe alta sub pat. Când, în final, am deschis uşa, le-am spus pe un ton nepoliticos că eram indience navajo tradiţionale şi că nu voiam să ne vorbească despre nici una dintre religiile albilor.

Părinţii noştri erau plecaţi la târg după cumpărături şi trebuiau să se întoarcă seara. Când au sosit acasă, au aflat că fusesem nepoliticoasă cu mormonii, aşa că m-au sfătuit să nu mai fiu niciodată nerespectuoasă cu cineva. Ne-au învăţat să-i tratăm pe oameni cu respect şi amabilitate. Odată a venit la noi acasă un oaspete neaşteptat. Părinţii pregătiseră masa afară şi l-au invitat cu multă ospitalitate pe musafirul nostru să mănânce primul, iar apoi am mâncat şi noi.

Viaţa în rezervaţie

Locuiam la Howell Mesa (Arizona), la aproximativ 15 kilometri nord-vest de Rezervaţia Indienilor Hopi, departe de aglomeraţia oraşelor. Rezervaţia se află în sud-vestul Statelor Unite, unde există un peisaj deşertic impresionant, presărat cu formaţiuni de gresie roşie neobişnuite. Aici se întâlnesc numeroase terase de stânci: platouri înalte şi abrupte. De aici puteam să vedem turma noastră de oi ce păştea la 8 kilometri depărtare. Cât de mult am iubit liniştea acestor meleaguri, ţara mea natală!

În timpul liceului am devenit foarte apropiată de verişoarele mele care susţineau Mişcarea Indienilor Americani (AIM *). Mă simţeam mândră că eram amerindiană şi îmi exprimam în faţa albilor opinia despre anii de opresiune, care, după părerea mea, fuseseră provocaţi de Ministerul Afacerilor Indiene (BIA). Spre deosebire de verişoarele mele, eu nu-mi arătam ura pe faţă. O ţineam ascunsă în inimă. Aceasta m-a făcut să-i urăsc pe toţi cei ce aveau o Biblie.

Credeam că din cauza Bibliei putuseră albii să ne ia pământurile şi drepturile, precum şi libertatea de a ne practica propriile ritualuri sacre. Am mers până acolo încât, pe vremea când eram la internat, am imitat semnătura tatălui meu ca să nu particip la ceremoniile religioase protestante şi catolice când eram obligate să mergem la biserică. Acele instituţii de învăţământ urmăreau să ne asimileze şi să ne determine să ne uităm originea indiană. Nu ni se permitea nici chiar să vorbim în limba noastră.

Aveam un profund respect pentru natură şi pentru tot ceea ce ne înconjoară. În fiecare dimineaţă ne îndreptam cu faţa spre est, ne rosteam rugăciunile şi aduceam mulţumiri presărând polen * de porumb sfânt. Acesta era modul de închinare navajo pe care fusesem învăţată să-l practic şi îl practicam din toată inima şi cu mândrie. Doctrina creştinătăţii de a merge la cer nu mă atrăgea deloc şi nici nu credeam într-un chin în  focul iadului. Dorinţa mea cea mai mare era să trăiesc pe pământ.

Vacanţele le petreceam cu plăcere în sânul familiei mele, relaţiile dintre noi fiind foarte strânse. În fiecare zi trebuia să fac curat în locuinţa noastră navajo, numită hogan, să ţes şi să am grijă de oi. Noi, indienii navajo, ne ocupăm de secole cu păstoritul. De fiecare dată când făceam curat în locuinţa noastră (vezi fotografia de mai jos), remarcam o cărticică roşie care conţinea cartea biblică a Psalmilor şi câteva cărţi din „Noul Testament“. O aruncam de colo-colo, fără să mă gândesc nici un pic la conţinutul şi semnificaţia ei. Dar niciodată nu am dat-o la gunoi.

Căsătoria — iluzii şi deziluzii

După ce am absolvit liceul, mi-am propus să urmez cursurile unei şcoli comerciale din New Mexico. Totuşi, înainte de a pleca în Albuquerque, l-am cunoscut pe cel care avea să-mi fie soţ. M-am întors în rezervaţia indienilor navajo, căreia îi spunem Rez, ca să ne căsătorim. Părinţii mei erau căsătoriţi de mulţi ani, aşa că voiam să calc pe urmele lor, căsătorindu-mă şi eu. Îmi plăcea să fiu gospodină şi îndrăgeam viaţa noastră de familie, îndeosebi după ce s-a născut fiul nostru, Lionel. Eu şi soţul meu eram foarte fericiţi — până într-o zi, când am aflat ceva ce mi-a sfâşiat inima!

Soţul meu avea o altă femeie. Infidelitatea lui a dus la ruinarea căsniciei noastre. Eram distrusă pe plan emoţional şi am început să-l urăsc cumplit. Voiam răzbunare! Dar, pe parcursul procesului de divorţ, cu toate bătăliile pentru încredinţarea fiului nostru şi pentru pensia alimentară, am căzut pur şi simplu într-o stare de deprimare. Mă simţeam inutilă şi fără nici o speranţă. Alergam kilometri întregi ca să uit de necaz. Izbucneam repede în plâns şi nu aveam poftă de mâncare. Mă simţeam pustie.

La câtva timp am început o relaţie cu un bărbat, care trecuse prin probleme conjugale asemănătoare. Amândoi eram profund răniţi. Mi-a arătat empatie şi mi-a oferit sprijinul moral de care aveam nevoie. I-am împărtăşit cele mai intime gânduri şi simţăminte legate de viaţă. Mă asculta, dându-mi de înţeles că îi păsa. Am făcut planuri să ne căsătorim.

Apoi am aflat că şi el îmi era infidel. Deşi a fost cumplit de greu şi de dureros, l-am alungat din viaţa mea. M-am simţit respinsă şi foarte deprimată. Am devenit nespus de mânioasă şi răzbunătoare şi am nutrit gânduri sinucigaşe. De două ori am încercat să-mi pun capăt zilelor. Voiam să mor.

Primele mele cunoştinţe vagi despre un Dumnezeu adevărat

Am vărsat multe lacrimi rugându-mă unui Dumnezeu pe care nu-l cunoşteam. Înclinam totuşi să cred că există o Fiinţă Supremă care a creat extraordinarul univers. Eram fascinată de frumoasele apusuri de soare şi mă gândeam cât de minunat este că Cineva ne-a permis să ne bucurăm de aceste minunăţii. Iubirea mea faţă de acea persoană pe care nu o cunoşteam creştea zi de zi. Am început să-i spun: „Doamne,  dacă într-adevăr exişti, ajută-mă, îndrumă-mă şi fă-mă din nou fericită“.

În tot acest timp, membrii familiei mele, în special tata, erau îngrijoraţi. Părinţii mei au adus un vraci să mă tămăduiască. Tata spunea că un vraci bun nu cere niciodată bani şi pune în practică tot ceea ce spune. Pentru a le face pe plac părinţilor mei, am luat parte de câteva ori la ceremoniile religioase Calea Binecuvântării Navajo.

Am petrecut zile întregi închisă în hogan, având cu mine doar un radio. Am ascultat cu aversiune cuvintele unui preot, care-i condamna pe toţi cei ce nu îl acceptau pe Isus în inima lor. Eram atât de dezgustată! Nu mai puteam să suport nici religia albilor, nici religia mea! M-am hotărât să-l caut pe Dumnezeu în felul meu.

În timpul izolării mele, am remarcat din nou cărticica aceea roşie. Am descoperit că era o parte din Biblie. Citind Psalmii, am aflat despre suferinţele şi deprimarea regelui David şi m-am simţit mângâiată (Psalmii 38:1–22; 51:1–19). Cu toate acestea, eram prea mândră ca să mă mai gândesc la cele citite. Sub nici o formă nu voiam să accept religia albilor.

Deşi eram deprimată, am reuşit să mă îngrijesc destul de bine de fiul meu. El devenise sursa mea de încurajare. Am început să urmăresc la televizor emisiuni cu caracter religios în care se spuneau rugăciuni. Am pus mâna pe telefon şi am format în disperare numărul 800, în speranţa că voi primi ajutor. Când mi s-a spus că trebuia să promit că voi dona 50 sau 100 de dolari, am trântit receptorul în furcă!

Procedurile de divorţ m-au deprimat, îndeosebi când l-am văzut pe soţul meu cum minţea în faţa judecătorului tribului. Lupta pentru încredinţarea fiului nostru a făcut ca procesul de divorţ să dureze mult. Dar am câştigat. Fără să spună nimic, tata m-a susţinut plin de iubire în timpul proceselor. Vedea cât eram de îndurerată.

Prima întâlnire cu Martorii

Mă hotărâsem să înfrunt fiecare zi în parte. Într-o zi am văzut o familie de indieni navajo vorbindu-le vecinilor mei. Nu am rezistat să nu trag cu urechea. Vizitatorii luau parte la un fel de lucrare din casă-n casă. Au venit şi la mine. Sandra, o navajo, mi-a spus că e Martoră a lui Iehova. Numele Iehova mi-a atras atenţia mai mult ca orice. I-am spus: „Cine este Iehova? Trebuie să fie vorba despre o religie nouă. De ce la biserică nu mi s-a spus care e numele lui Dumnezeu?“

Sandra mi-a deschis cu amabilitate Biblia ei la Psalmul 83:18, unde se spune: „Ca să ştie că Tu, al cărui nume este Iehova, numai Tu eşti Cel-Prea-Înalt peste tot pământul!“ [NW]. Mi-a explicat că Dumnezeu are un nume propriu şi că Fiul său, Isus Cristos, a fost un martor pentru Iehova. Sandra s-a oferit să mă înveţe mai multe despre Iehova şi Isus şi mi-a lăsat cartea Adevărul care conduce la viaţă eternă *. Încântată, am spus: „Da. Mi-ar plăcea să văd ce spune această nouă religie!“

Am citit cartea din scoarţă-n scoarţă chiar în noaptea aceea. Informaţiile erau noi, diferite de cele pe care le ştiam. Se spunea că viaţa are un scop, şi tocmai de acest lucru aveam nevoie pentru a-mi redobândi dorinţa de a trăi. Am început să studiez Biblia şi, spre marea mea încântare, multe dintre întrebările mele primeau răspuns din Biblie. Credeam tot ceea ce învăţam. Totul avea logică. Acesta era, fără îndoială, adevărul!

Am început să-l învăţ pe Lionel adevărul biblic când avea şase ani. Obişnuiam să ne rugăm împreună. Ne încurajam reciproc, mângâiaţi de gândul că Iehova ne purta de grijă şi că nu trebuia decât să ne încredem în el. Uneori nu aveam putere să trec peste probleme. Totuşi, când Lionel mă cuprindea cu braţele lui mici şi îmi spunea cu încredere mângâietoarele cuvinte: „Nu plânge, mami, Iehova o să aibă grijă de noi“, lucrurile păreau altfel. Toate acestea au fost o mângâiere pentru mine şi mi-au întărit hotărârea de a continua să studiez Biblia. Mă rugam neîncetat pentru îndrumare.

Efectul întrunirilor creştine

Aprecierea noastră faţă de Iehova ne-a impulsionat să parcurgem 240 de kilometri dus-întors pentru a asista la întrunirile Martorilor lui  Iehova ţinute în Tuba City. Vara mergeam la întruniri de două ori pe săptămână, iar, în lunile de iarnă, din cauza vremii neprielnice mergeam în fiecare duminică, toată ziua. Odată, când maşina noastră a rămas în pană, am mers până la Sala Regatului făcând autostopul. Aceste călătorii lungi erau obositoare, totuşi cuvintele lui Lionel că nu ar trebui să lipsim niciodată de la vreo întrunire decât dacă am muri m-au făcut să înţeleg cât de important este să nu subapreciem instruirea spirituală primită de la Iehova.

La întruniri, ochii mi se umpleau de lacrimi când intonam cântările Regatului care vorbeau despre viaţa veşnică, lipsită de suferinţele actuale. Martorii lui Iehova m-au consolat, m-au încurajat şi şi-au manifestat ospitalitatea faţă de mine şi fiul meu invitându-ne la ei acasă pentru a lua împreună masa ori o gustare şi pentru a participa la studiul lor biblic ţinut în familie. Ei s-au interesat de noi şi ne-au ascultat. Îndeosebi bătrânii de congregaţie au fost plini de empatie şi ne-au întărit convingerea că lui Iehova Dumnezeu îi păsa de noi. Eram fericită că aveam prieteni adevăraţi. Ei erau înviorători şi chiar plângeau împreună cu mine când simţeam că nu puteam să merg mai departe. — Matei 11:28–30.

Două decizii majore

Chiar când îmi găsisem mulţumirea sufletească datorită sprijinului lui Iehova, prietenul meu s-a întors la mine ca să ne împăcăm. Încă îl iubeam şi nu puteam să-i refuz rugămintea. Am hotărât să ne căsătorim. Mă gândeam că adevărul avea să-l schimbe. Aceasta a fost cea mai mare greşeală din viaţa mea! Nu eram deloc fericită. Conştiinţa mă mustra îngrozitor. Spre marea mea disperare, el nu a vrut să accepte adevărul.

I-am mărturisit aceste lucruri unui bătrân de congregaţie. El mi-a adus argumente din Scripturi şi ne-am rugat împreună ca să iau o decizie bună. Am tras concluzia că Iehova niciodată nu avea să mă rănească sau să-mi cauzeze suferinţă, dar că oamenii imperfecţi fac acest lucru, indiferent cât de mult îi iubim. De fapt, am învăţat că aşa-numita căsătorie nelegitimă nu oferă nici un fel de siguranţă. Am luat o decizie. A fost cumplit de greu şi de dureros să pun capăt acestei relaţii. Deşi aveam să sufăr pe plan financiar, trebuia să mă încred în Iehova din toată inima.

Îl iubeam pe Iehova şi eram hotărâtă să-i slujesc. Aşadar, mi-am dedicat viaţa lui Iehova Dumnezeu, iar la 19 mai 1984 mi-am simbolizat dedicarea prin botezul în apă. Fiul meu, Lionel, este şi el Martor al lui Iehova botezat. Am fost foarte persecutaţi de familia mea şi de fostul meu soţ, dar nu am încetat să ne bizuim pe Iehova. Şi nu am fost dezamăgiţi. După 11 ani, familia mea s-a liniştit şi a acceptat noul nostru mod de viaţă.

Îi iubesc foarte mult pe cei din familie şi tot ce îmi doresc este să înveţe despre Iehova, pentru ca şi ei să fie fericiţi. Tata, care credea că mă pierduse în ghearele depresiei şi ale sinuciderii, mi-a luat mereu apărarea plin de curaj. Era mulţumit să mă vadă din nou fericită. Am constatat că, pentru a mă putea vindeca, era foarte important să mă rog lui Iehova, să fiu prezentă la întrunirile congregaţiei şi să pun în aplicare Cuvântul lui Dumnezeu.

Speranţă de viitor

Aştept cu nerăbdare timpul când toate urmele suferinţei, ale imperfecţiunii, ale minciunii şi ale urii vor fi complet şterse. Îmi imaginez pământul nostru navajo veşnic verde, cu piersici  şi caişi, cum era odinioară. Îmi imaginez bucuria tuturor triburilor când vor lua parte la transformarea într-un frumos paradis a pământurilor lor aride, ce vor fi atunci udate de râuri şi ploi. Îmi imaginez cum va fi când vom împărţi pământul cu vecinii noştri hopi şi cu alte triburi, fără să mai fim rivali aşa cum am fost în ultima perioadă a istoriei. În prezent văd cum Cuvântul lui Dumnezeu uneşte toate rasele şi triburile. În viitor voi vedea familii şi prieteni întâlnindu-se cu cei dragi ai lor care au murit şi care vor fi înviat. Va fi un timp de mare bucurie ştiind că avem în faţă viaţa veşnică. Nu pot să-mi imaginez că ar putea exista cineva care să nu vrea să înveţe despre această minunată perspectivă.

Creştere teocratică pe meleagurile indienilor navajo

A fost emoţionant să văd cum s-a făcut o Sală a Regatului în Tuba City şi cum s-au format patru congregaţii în rezervaţiile indienilor navajo şi hopi *: Chinle, Kayenta, Tuba City şi Keams Canyon. În 1983, când m-am înscris pentru prima dată la Şcoala de Minister Teocratic, mi se părea doar un vis ca, într-o zi, această şcoală să se ţină în limba navajo. Acum acest vis a devenit realitate. Din 1998, şcoala se ţine şi în limba navajo.

Faptul de a le face cunoscut altora că Dumnezeu are un nume propriu mi-a adus nenumărate binecuvântări. Nu am cuvinte să-mi exprim bucuria pe care o simt pentru că pot să citesc şi să le împărtăşesc şi altora în limba noastră maternă cuvinte care întăresc credinţa şi care se găsesc în broşurile Nihookáá’gi Hooláágóó liná Bahózhoóodoo! (Bucură-te pentru totdeauna de viaţă pe pământ!), Ha’át’fíísh éí God Nihá yee Hool’a’? (Ce pretinde Dumnezeu de la noi?) şi, cea mai recentă, Ni Éí God Bik’is Dííleelgo Át’é! (Poţi să fii prieten cu Dumnezeu!). Îi sunt recunoscătoare clasei sclavului fidel şi prevăzător pentru că se află în fruntea acestei lucrări de instruire biblică, astfel încât oameni din toate naţiunile şi triburile şi de toate limbile pot să tragă foloase, inclusiv populaţia navajo, diné. — Matei 24:45–47.

Lucrez cu normă întreagă ca să-mi câştig existenţa, dar fac cu regularitate pionierat auxiliar. Apreciez statutul meu actual, de persoană necăsătorită, şi doresc să-i slujesc lui Iehova fără distragere. Sunt bucuroasă să le spun celor din tribul meu şi altora, mai ales celor disperaţi, că Iehova „este aproape de cei cu inima zdrobită şi mântuieşte pe cei cu duhul înfrânt“. — Psalmul 34:18.

Acum nu mai consider că Biblia este o carte folosită doar în religia albilor. Cuvântul lui Dumnezeu, Biblia, este pentru toţi cei ce doresc să afle ce spune ea şi să pună în practică cuvintele ei. Când veţi fi vizitaţi de Martorii lui Iehova, permiteţi-le să vă arate cum puteţi fi cu adevărat fericiţi. Ei vă aduc vestea bună despre numele lui Dumnezeu, Iehova, nume care mi-a schimbat viaţa! „Aoo,’ Diyin God bízhi’ Jiihóvah wolyé“ („Da, numele lui Dumnezeu este Iehova“).

[Note de subsol]

[Legenda fotografiei de la pagina 21]

Un „hogan“ navajo tipic

[Legenda fotografiei de la pagina 21]

Cu fiul meu, Lionel

[Legenda fotografiei de la pagina 23]

Împreună cu nişte prieteni ruşi, la congresul internaţional din Moscova, ţinut în 1993

[Legenda fotografiei de la pagina 24]

Cu familia mea spirituală din Congregaţia Kayenta (Arizona)