Tisa: De ce în cimitirele din Marea Britanie?

DE LA CORESPONDENTUL NOSTRU DIN MAREA BRITANIE

„STRĂBUNII noştri îngrijeau cu multă atenţie tisele din cimitire, considerându-⁠le, datorită coroanei lor veşnic verzi, simboluri . . . ale nemuririi sufletului“, a scris în 1656 un preot anglican. Aşa spune tradiţia, dar care e realitatea?

Încă din timpuri străvechi, oamenii au asociat ideea de nemurire cu plantele veşnic verzi. În Ţara Galilor, tradiţia prin care se atribuie tisei un astfel de simbol trimite la credinţele şi obiceiurile druizilor din antichitate. În Britania, cu mult înaintea erei creştine, tisa era plantată în jurul templelor păgâne, fiind ulterior adoptată de Biserică drept „simbol sacru“. Tradiţiile mor greu şi, deşi nonconformiştii nu au urmat această practică, tisele se întâlnesc şi azi în cimitirele britanice.

Dar ce se spune în Biblie despre nemurirea sufletului? Nicăieri în Biblie termenii „nemurire“ sau „nemuritor“ nu sunt puşi în legătură cu noţiunea de „suflet“. În cadrul conferinţei intitulate „O înţelegere teologică a vieţii şi a morţii“, arhiepiscopul anglican de York a arătat contrastul dintre „doctrina simplistă despre un suflet care părăseşte corpul“ şi un adevăr biblic fundamental. „Nu există nimic în corpul nostru care să plece, în vreun fel sau altul, când murim“, a spus el.

Ce fel de arbust este tisa?

În Anglia, tisa [Taxus baccata] este un arbust impunător, veşnic verde, care creşte încet, atingând o înălţime de circa 10 metri. Multe dintre exemplarele mai groase din Marea Britanie sunt, de fapt, doi sau mai mulţi arbuşti care s-⁠au unit, scoarţa însă ştergând complet orice urmă a fuziunii. Despre un exemplar scoţian, care are o circumferinţă de peste 17 metri, se ştie că este format din două tise unite între ele.

Tisa poate să trăiască sute de ani sau, după părerea unor specialişti, chiar mii de ani. Multe dintre tisele bătrâne din Marea Britanie sunt singurele care au supravieţuit dispariţiei satelor medievale, în jurul cărora s-⁠au dezvoltat noi aşezări.

În stadiul de maturitate, seminţele tisei au un înveliş roşu-⁠deschis, moale şi în formă de cupă, numit aril. Dar aceste seminţe, ca, de altfel, şi acele şi scoarţa arbustului, sunt otrăvitoare şi pot provoca moartea vitelor care le mănâncă. Odinioară se credea că, dacă o casă era împodobită cu tisă, în locuinţa respectivă urma să moară un membru al familiei.

Lemnul de tisă este fin granulat, asemănător, întrucâtva, cu lemnul de mahon. Duramenul este roşu-⁠portocaliu, din el putându-⁠se fabrica mobilă rezistentă. Datorită rezistenţei şi elasticităţii sale, în evul mediu tisa era folosită la confecţionarea arcurilor, pe care arcaşii englezi le mânuiau cu multă dibăcie în războaie.

Atât în Marea Britanie, cât şi în unele regiuni ale Normandiei, aflată odinioară sub dominaţie engleză, tisa face parte din peisajul multor cimitire vechi. Un cimitir din Anglia este renumit pentru cele 99 de tise ale sale, acest număr fiind însă o excepţie. De obicei, tisele se plantau câte două, una la poarta cu acoperiş — intrarea funerară în cimitir — şi cealaltă lângă uşa bisericii. Azi, acest drum funerar este uneori delimitat de două şiruri de tise irlandeze tunse, iar în apropierea mormintelor înalte sunt plantate alte tise.

Cu toate acestea, presupusa nemurire a sufletului este o doctrină greacă păgână, care are legătură cu învăţăturile lui Platon. Învierea morţilor la viaţă veşnică pe pământ va fi darul pe care Dumnezeu îl va face omenirii după ce moartea va fi înlăturată. — Ioan 5:28, 29; Revelaţia 21:4.

[Legenda fotografiei de la pagina 31]

O tisă de o mie de ani din cimitirul Sf. Andrei (Totteridge, Hertfordshire)

[Legenda fotografiilor de la pagina 31]

Dreapta: Arili coloraţi — seminţele sunt totuşi otrăvitoare

În extremitatea dreaptă: Tise irlandeze din cimitirul Sf. Laurenţiu, tunse într-⁠o anumită formă (Little Stanmore, Middlesex)