Marabuul — pasărea judecată greşit

DE LA CORESPONDENTUL NOSTRU DIN KENYA

 „Nicăieri . . . nu există o pasăre prevestitoare de mai mult rău ca marabuul.“ — The World’s Wild Places — Africa’s Rift Valley.

DINTRE numeroasele păsări care trăiesc în Africa, puţine au căzut pradă criticilor aspre ca pasărea marabu. În general, ea este descrisă drept o pasăre agresivă şi urâtă, care face numai rău. După cum vedeţi, marabuul nu prea stă bine la capitolul relaţii publice.

Sunteţi fascinaţi de păsările care au o înfăţişare elegantă şi cântă melodios? Ei bine, despre marabu nu se poate spune nici una, nici alta. Având capul şi gâtul roz, lipsite de pene, pasărea are o înfăţişare jalnică, chiar sumbră. La gâtul adulţilor atârnă un sac roşiatic gonflabil, care seamănă cu o cravată rotundă şi groasă. Majoritatea oamenilor sunt de părere că sacul respectiv nu îi conferă frumuseţe acestei necuvântătoare. Totuşi, dr. Leon Benun, directorul Secţiei de Ornitologie a Muzeelor Naţionale din Kenya, a spus: „Dacă pentru noi sacul este urât, nu înseamnă că şi pentru marabu este urât“. Chiar şi aşa, până acum nimeni nu cunoaşte funcţia biologică a acestui sac.

Obiceiurile de hrănire ale păsării nu îi determină nici ele pe observatori să o îndrăgească mai mult. Unul dintre motive este acela că pasărea se hrăneşte cu mortăciuni. Se ştie că, atunci când nu găseşte stârvuri, ea ucide alte păsări ca să-⁠şi astâmpere nestăvilita-⁠i poftă de mâncare. Nu e de mirare că multor oameni nu le place deloc de ea.

Cu toate acestea, în pofida înfăţişării şi a obiceiurilor lui urâte, marabuul are numeroase calităţi admirabile. Vă invităm să vă familiarizaţi mai bine cu această pasăre rău famată.

Un gigant printre păsări

Marabuul este, fără discuţie, pasărea cea mai mare din familia berzelor. Masculul matur poate atinge o înălţime de 1,50 metri şi o greutate de peste 8 kilograme. Femelele sunt doar cu puţin mai mici. Ciocul puternic, în formă de clin, al păsării marabu poate atinge o lungime de peste 30 de centimetri, fiindu-⁠i de mare folos în scoaterea bucăţilor de carne din stârvuri.

Deşi e aşa de mare, această barză este o zburătoare iscusită. Având anvergura aripilor de peste 2,5 metri, marabuul poate plana la fel de bine ca zburătoarele cele mai abile. Când zboară, îşi bagă capul puţin între umeri şi îşi întinde picioarele lungi înapoi, fiind întruchiparea eleganţei. Pasărea se foloseşte cu multă iscusinţă de curenţii de aer cald, sau termici, şi poate zbura la înălţimi atât de mari, încât uneori aproape că nu poate fi zărită de la sol! Marabuul a fost observat planând la o înălţime de 4 000 de metri!

Părinţi responsabili

Demnă de admirat este cu precădere conştiinciozitatea cu care marabuul se achită de responsabilităţile părinteşti. Într-⁠adevăr, pentru marabu, faptul de a fi părinte este o sarcină istovitoare, care începe cu construirea cuibului. După ce alege un loc potrivit, masculul, căruia i se alătură mai târziu şi o femelă, începe munca de construire. Cuibul, uneori construit la o înălţime de 40 de metri, nu e ceva foarte deosebit. Structura lungă de un  metru seamănă cu o platformă deschisă, alcătuită din beţe, rămurele şi frunze uscate aşezate dezordonat. De fapt, uneori, o pasăre aflată în perioada de împerechere moşteneşte un cuib vechi, pe care îl renovează adăugând rămurele şi alte materiale. Despre unele colonii de marabu se ştie că îşi păstrează cuiburile 50 de ani.

Când noul cuib este încă în faza de construcţie, masculul începe să-⁠şi caute o parteneră. Contrar obiceiului multor specii de păsări, masculul aşteaptă să fie abordat de femelă. Vor veni mai multe pretendente în speranţa că vor intra în graţiile masculului, dar refuzurile sunt ceva obişnuit. Cu toate acestea, perseverenţa este mereu răsplătită, iar, în final, va fi acceptată una dintre femele. În timpul ritualului de împerechere, când sacii de la gâtul lor se umflă în întregime, ambii parteneri vor scoate anumite sunete pentru a le alunga pe păsările nepoftite. Aceste sunete se aseamănă cu nişte mugete, vaiete şi fluierături, ele fiind, după cât se cunoaşte, singurele sunete scoase de păsările marabu, cu excepţia clămpănitului produs uneori de ciocurile lor uriaşe. Astfel ia naştere o legătură puternică, consolidată de obişnuitul salut făcut ori de câte ori unul dintre parteneri se întoarce la cuib după ce a lipsit un anumit timp. Când salută, marabuul dă din cap şi clămpăne din cioc îndelung.

Perechea de păsări termină cuibul împreună. Clocirea ouălor este o sarcină pe care cei doi parteneri o împart între ei. După o perioadă de incubaţie de o lună, din cele două sau trei ouă albe ca varul ies nişte puişori roz, acoperiţi ici-⁠colo cu puf, de care se vor îngriji ambii părinţi. Puii de marabu primesc o îngrijire extraordinară. Apoi începe un program riguros de hrănire, constând în hrană foarte nutritivă, cum ar fi peştele. În zonele mlăştinoase, des vizitate de păsările marabu, părinţii reuşesc să procure destule broscuţe, un alt fel de mâncare ce nu lipseşte din meniul acestor păsări. Puişorii se hrănesc strângând din cuib mâncarea regurgitată de părinţi. Puii cresc încet şi numai după ce împlinesc patru luni încep să-⁠şi poarte singuri de grijă, atunci putând şi să zboare din cuib.

Munca de sanitari

Deşi marabuul este deseori dispreţuit din cauză că se hrăneşte cu mortăciuni, el îndeplineşte, de fapt, un serviciu foarte util. Animalele de pradă lasă pe câmpiile Africii o mulţime de leşuri care intră în putrefacţie. Dacă nu s-⁠ar face nimic cu ele, acestea ar putea deveni cu uşurinţă un focar de boli, punând în pericol atât viaţa oamenilor, cât şi viaţa animalelor sălbatice. Marabuul însă este cel care îndeplineşte această sarcină utilă de îndepărtare a stârvurilor. Împreună cu vulturii, şi ei tot păsări de pradă cu o nestăvilită poftă de mâncare, păsările marabu survolează câmpiile în căutarea unui animal ucis şi abandonat. Când găsesc unul, aşteaptă ca vulturii, care  sunt mai robuşti, să vină şi să deschidă leşul cu puternicele lor ciocuri curbate. La un moment potrivit, un marabu, cu ciocul lui lung, gata pentru a fi folosit ca un bisturiu, se năpusteşte asupra leşului, înşfacă o bucată de carne şi se retrage de-⁠o parte, aşteptând să i se ivească o altă ocazie. După ce vulturii mănâncă pe săturate, e rândul păsărilor marabu să se lupte pentru orice bucăţică de carne rămasă. Ele mănâncă aproape orice le intră pe gât, cu excepţia oaselor. Bucăţile de carne de 600 de grame sunt înghiţite cu mare uşurinţă.

În ultimii ani, marabuul îşi îndeplineşte munca de sanitar şi dincolo de graniţele habitatului său natural. Aproape că nu îi mai e teamă de oameni, fiind acum un vizitator obişnuit al grămezilor de gunoaie din oraşe şi sate. Rezultatul? Un mediu mai curat. Marabuul caută chiar bucăţele de carne rămase prin apele reziduale care provin de la abatoare. Următorul exemplu arată cât de rezistentă poate fi această pasăre. În timp ce scormonea prin gunoaiele din jurul unui abator situat în vestul Kenyei, un marabu a înghiţit un cuţit folosit de măcelari. După câteva zile, cuţitul, curat şi strălucitor, a fost găsit cam în acelaşi loc, iar pasărea marabu care îl regurgitase îşi continua obişnuita-⁠i activitate fără nici un semn că ar fi fost rănită.

Viitorul păsării marabu

Deşi, pe zi ce trece, ruda lui cea mai apropiată, marea barză guşată din Asia, este întâlnită tot mai rar, marabuul african e în culmea prosperităţii. Nu se ştie până acum dacă ar avea vreun duşman în mediul lui natural. În trecut, cel mai crud duşman al lui era omul. Berzele mari erau împuşcate, iar penele moi de la spate erau jumulite şi folosite pentru împodobirea pălăriilor de damă. „E aproape de necrezut“, se spune în cartea Storks, Ibises and Spoonbills of the World, „că aceste pene frumoase şi delicate, care împodobesc evantaie sau alte lucruri mult îndrăgite de femei, provin de la acest necrofag uriaş, uscăţiv şi cu o înfăţişare respingătoare“. Din fericire, pentru păsările marabu, această distrugere necontrolată a fost stăvilită odată cu trecerea timpului, iar numărul lor este din nou în creştere. Fără îndoială, scurta noastră prezentare dezvăluie cu claritate că marabuul nu merită să fie dispreţuit şi ponegrit. Eficienţa şi conştiinciozitatea cu care curăţă mediul înconjurător ne aduc mari foloase. Deşi nu este cea mai frumoasă pasăre, ea îi aduce totuşi glorie Creatorului său în felul ei umil. — Psalmul 148:7, 10.

[Legenda fotografiei de la pagina 16]

Ciocul puternic, în formă de clin, al păsării marabu poate atinge o lungime de peste 30 de centimetri

[Legenda fotografiei de la paginile 16, 17]

Marabuul are anvergura aripilor de peste 2,5 metri

[Provenienţa fotografiei]

© Joe McDonald

[Legenda fotografiei de la pagina 17]

Puii de marabu primesc o îngrijire extraordinară

[Provenienţa fotografiei]

© M.P. Kahl/VIREO

[Legenda fotografiei de la pagina 18]

Funcţia biologică a sacului de la gâtul păsării marabu încă nu se cunoaşte

[Legenda fotografiei de la pagina 19]

Cuibul este uneori construit la o înălţime de 40 de metri