Viaţa mea de artist

RELATARE DE SHIZUKO KAWABATA

„Martorii lui Iehova, minunaţii oameni care declară vestea bună pe tot pământul“ a fost titlul unuia dintre tablourile mele expuse la o expoziţie de artă de la Versailles (Franţa) în 1999.

CU MAI puţin de o săptămână înainte de deschiderea expoziţiei, Martorii lui Iehova din Franţa distribuiseră în întreaga ţară 12 milioane de tracte ce atrăgeau atenţia asupra modului nedrept în care erau trataţi de guvern. Pentru tabloul meu care îi lăuda pe Martori mi s-a acordat un premiu special. Ulterior, persoana care mi-a înmânat premiul a spus: „Dumneavoastră aveţi curaj, dar şi eu am curaj. De aceea vă acord dumneavoastră premiul special“.

Numeroşi pictori încearcă să exprime anumite sentimente şi senzaţii în picturile lor. Aceasta încerc şi eu să fac. Pictez ceea ce simt, iar tablourile mele sunt vesele, reflectând bucuria şi fericirea mea. În copilărie am descoperit bucuria de a-mi exprima creativitatea prin pictură.

De ce m-am apucat să pictez

M-am născut în 1920 într-o familie bogată din Morioka (Japonia). Eu şi sora mea mai  mare aveam profesori particulari care ne dădeau lecţii de pian, de koto (ţiteră japoneză) şi de canto şi ne învăţau dansuri japoneze, arta aranjării florilor, regulile ceremoniei ceaiului şi aşa mai departe. Nu-mi plăcea nimic din toate acestea. De multe ori când veneau profesorii fugeam şi mă ascundeam. Servitorii trebuiau să mă caute şi să mă aducă înapoi cu forţa.

Ceea ce detestam era rigiditatea lecţiilor. Nişte necunoscuţi hotărau cum să dansez, cum să aranjez florile şi cum să servesc ceaiul. Mă simţeam încorsetată, neexistând nici o modalitate de a-mi folosi imaginaţia şi de a-mi fixa obiective personale. Totuşi, când pictam, nimeni nu se uita peste umărul meu. Nimeni nu-mi spunea ce să fac. Aceasta era libertatea după care tânjeam.

Întrucât nu aveam profesor de pictură, puteam să creez şi să improvizez fără ca cineva să mă critice. Treptat am prins mai mult curaj. La aproape 12 ani am început să iau cravatele de mătase ale tatălui meu şi să pictez direct pe ele. La puţin timp după aceea, la şcoală ni s-a dat să facem articole de îmbrăcăminte. Profesoara a rămas uimită când a văzut că tăiasem jumătate din partea din faţă a rochiei şi o înlocuisem cu o bucată de material alb. Totuşi, ca şi tata, nu mi-a zis nimic.

Vise şi realitate

Pe vremea când eram la şcoala elementară spuneam că, atunci când voi fi mare, mă voi face pictoriţă. Visul vieţii mele nu s-a schimbat, motiv pentru care am vrut să merg la o facultate pentru a studia arta. Părinţii mei însă nu au fost de acord. Ei spuneau că în Japonia nimeni nu va lua de soţie o fată care a absolvit artele. Aşadar, am urmat o şcoală pentru cultivarea deprinderilor casnice.

Îmi plăceau cărţile de poezii şi de proză scrise de autori străini şi citeam foarte mult. Totuşi, pe atunci, acestea erau considerate literatură periculoasă. Chiar şi deţinerea unei astfel de cărţi era considerată periculoasă. La şcoală studiasem cinci ani franceza cu o profesoară de origine franceză, dar, odată cu schimbarea situaţiei politice din Japonia, până şi interesul faţă de limbile străine era privit cu suspiciune. Nu ni se acorda libertate de exprimare.

În 1943, în toiul celui de-al doilea război mondial, m-am simţit flatată când mi s-a spus că un bărbat mă alesese tocmai pe mine de soţie după ce examinase fotografiile a 40 de tinere aflate la vârsta măritişului. Ulterior am auzit că mama lui şi o prietenă a ei veniseră în zona în care locuiam noi ca să mă vadă pe furiş. Apoi, familia lor a adresat familiei noastre o propunere oficială de căsătorie, iar eu am fost convinsă să accept propunerea. Pe bărbatul respectiv l-am întâlnit o singură dată înainte de căsătoria noastră.

După ce ne-am căsătorit, trăiam în fiecare zi sub ameninţarea bombardamentelor aeriene. În cele din urmă, casa noastră a fost distrusă de flăcări împreună cu restul oraşului. Supravieţuitorii s-au refugiat în munţi, dar chiar şi acolo auzeam sirenele şi vedeam avioanele de luptă. Era îngrozitor. Toţi sufereau. După terminarea războiului au urmat zece ani de calvar.

Cu noi şi cei trei copii ai noştri mai locuiau soacra mea şi şase dintre fraţii şi surorile soţului meu. Deşi aveam servitori, cu toţii trebuia să muncim la câmp ca să avem ce mânca. Eram nespus de tristă şi nu mai ştiam ce însemna bucuria. Îmi era teamă că, dacă îmi exprimam simţămintele, aveam să fiu greşit înţeleasă. Totuşi, treptat, am constatat că puteam să-mi exprim simţămintele prin intermediul picturii.

Sunt recunoscută ca pictor

Înainte de a obţine rezultate semnificative, chiar şi o persoană cu talent artistic trebuie să  depună foarte multe eforturi în acest sens. Mi-am cumpărat cărţi de pictură şi am studiat cu numeroşi pictori de seamă din Japonia. Nici unul dintre ei nu mi-a recomandat să-mi schimb stilul pe care mi-l dezvoltasem deja din copilărie.

Criticii de artă au început să remarce lucrările mele, totuşi pictam din plăcere, nu pentru a-mi etala picturile. Cu timpul însă am început să mă întreb ce gândeau oamenii despre picturile mele. Aşadar, în 1955 mi-am deschis prima expoziţie, în Ginza (Tokyo), care s-a intitulat „Luptă în tăcere, vorbe nerostite, jurnalul meu“ şi a fost o transpunere în imagini pictate a vieţii mele de zi cu zi. Expoziţia a fost un succes.

Fac cunoştinţă cu Martorii

În 1958, familia mea s-a mutat la Tokyo pentru că eu şi soţul meu voiam ca toţi copiii noştri să meargă la şcoli bune şi să beneficieze de cea mai bună instruire posibilă. Viaţa mea gravita în jurul picturii. Devenise un obicei să petrec circa cinci ore pe zi pictând. Seara obişnuiam să ies cu prietenii mei pictori, iar soţul meu cu prietenii lui. Nu aveam nici cea mai vagă idee despre modul cum să ne creştem copiii.

Din cauza serviciului său, soţul meu petrecea mult timp departe de familie, aşa că responsabilitatea de a-i creşte pe copii mi-a revenit mie. Nu mă vedeam în stare de aşa ceva. Când eram copil, frecventasem o şcoală a unei misiuni catolice şi m-am întrebat dacă pe copiii noştri avea să-i ajute vreun anumit fel de instruire biblică. Vizavi de casa noastră din Omori (Tokyo) era o biserică luterană şi le-am propus copiilor să mergem acolo, dar niciodată n-am mai ajuns la biserică.

Chiar a doua zi după aceea — era pe la începutul anului 1959 —, în timp ce ne pregăteam să mergem la biserică, la noi la uşă a venit o Martoră a lui Iehova. I-am adunat repede pe copii şi ne-am aşezat cu toţii ca să o ascultăm. Martora ne-a explicat din Biblie că trăim în timpuri cruciale şi că Dumnezeu va elibera în scurtă vreme pământul de răutate. Am comandat patru Biblii şi literatură biblică, după care am acceptat fără nici o reţinere oferta ei de a veni săptămânal ca să ne înveţe. Am întrebat-o cât avea să fie taxa lunară şi am rămas surprinsă când am aflat că Martorii lui Iehova nu acceptă bani pentru activitatea lor de predare. Ce deosebire enormă în comparaţie cu toţi profesorii particulari pe care îi cunoscusem!

Fiicele mele au acceptat imediat adevărurile biblice şi chiar am început un studiu în grup, pe care îl ţineam cu regularitate la noi acasă în fiecare săptămână. După câteva lecţii însă, am început să mă simt neliniştită. Ceea ce învăţam mă tulbura foarte mult, aşa că uneori încercam să mă ascund sau să plec când se apropia ora pentru studiul meu biblic.

Problema era că îmi dădeam seama că tot ceea ce spunea Biblia era corect şi că trebuia să mă conformez îndrumărilor ei. Totuşi, în acelaşi timp doream cu ardoare să devin o pictoriţă bună şi credeam că, pentru a fi creativă, trebuia să am în continuare o gândire independentă. Zbuciumul meu sufletesc s-a răsfrânt negativ asupra lucrărilor mele. Picturile mele erau expuse în locurile mai dosnice ale expoziţiilor.

La Paris

M-am gândit că o vizită la Paris mă va ajuta să-mi îmbunătăţesc lucrările. Aşadar, în 1960 am plecat la Paris, întrucât se organiza o importantă expoziţie de artă, la care era prezentată pentru prima dată în Franţa arta japoneză. Eram singura femeie din Japonia care participa cu lucrări la expoziţie. La Paris, condiţiile de trai, îmbrăcămintea, mentalitatea, culorile — absolut totul — m-au impresionat, fiind diferite de ceea ce cunoşteam eu. Expoziţia a durat patru zile şi, spre marea mea surprindere, cu această ocazie au fost prezenţi şi conducătorii ţării. Am fost surprinsă şi de faptul că femeile erau fascinate de chimonourile mele. M-am hotărât să stau mai mult.

Neştiind cum să fac ca să primesc bani din Japonia, am început să-mi vând chimonourile. Astfel am reuşit să petrec următoarele trei luni  studiind lucrări expuse în galerii de artă. Deseori îmi veneau în minte cuvintele pictorului al cărui tablou fusese expus lângă al meu la expoziţie. El a spus: „Eu am pictat strălucirea soarelui. Este firesc ca în tabloul dumneavoastră să predomine întunericul şi negrul, deoarece sunteţi influenţată de filozofii orientali“.

O pereche căsătorită de la filiala din Paris a Martorilor lui Iehova m-a vizitat la apartamentul în care locuiam. După câteva vizite am acceptat în cele din urmă să însoţesc cuplul la o întrunire creştină. Când am ajuns, am rămas uimită de cele văzute. O doamnă purta o superbă pălărie roşie cu boruri mari. Alta purta o rochie de un verde strălucitor. Hainele reflectau stil şi bun-gust, aşa că părerea mea despre Martori s-a schimbat radical.

Programul a fost şi el impresionant. Când am văzut că şi în Japonia, şi aici întrunirile se desfăşurau în acelaşi mod şi se predau aceleaşi învăţături, mi-am dat seama că această grupare şi activităţile ei erau ceva cu totul deosebit. Am fost profund mişcată şi mi-am dat seama că mă asociam cu oameni îndrumaţi de Dumnezeu.

Iau anumite decizii

Când m-am întors în Japonia, am început să studiez Biblia cu seriozitate. Am descoperit că îndrumarea din partea Creatorului nostru ne oferă mai multă libertate decât îmi imaginasem. Plin de iubire, el ne-a înzestrat cu personalităţi diferite, precum şi cu talente diferite şi cu libertatea de a le cultiva. Aşadar, am ajuns să înţeleg că a deveni Martoră a lui Iehova nu însemna a renunţa la iubirea pentru artă.

Eu şi fiicele mele am făcut progrese în privinţa studiului biblic. Una dintre fiicele mele şi-a simbolizat dedicarea lui Iehova prin botezul în apă în 1961, iar cealaltă în 1962. Până în prezent, amândouă au rămas slujitoare fidele ale lui Dumnezeu. Eu însă continuam să am reţineri. În 1965, Lloyd Barry, care pe atunci supraveghea lucrarea de predicare din Japonia a Martorilor lui Iehova, m-a încurajat spunându-mi: „Gândeşte-te doar ce tablouri minunate vor picta în Paradis oamenii perfecţi!“ Anul următor m-am botezat!

Influenţa asupra lucrărilor mele

Privind în urmă, îmi dau seama cum schimbările din viaţa şi personalitatea mea mi-au influenţat lucrările. Tablourile mele de dinainte erau întunecate şi mohorâte, reflectând durerea, suferinţa şi lipsa de speranţă pe care le simţeam. Apoi însă am învăţat din Biblie despre Creatorul nostru, despre calităţile sale minunate, despre fericirea pe care o simţi aducându-i laude şi despre normele corecte după care să ne trăim viaţa. Odată cu schimbarea simţămintelor mele mi s-au schimbat şi picturile.

Acum petrec mult timp împărtăşindu-le altora mesajul Bibliei şi fac acest lucru cu regularitate. Faptul de a le vorbi oamenilor despre calităţile lui Dumnezeu, precum şi despre minunatul său scop de a transforma pământul într-un paradis sub domnia Fiului său, Isus Cristos, îmi aduce multă bucurie şi mulţumire. Această activitate bazată pe Biblie mă inspiră şi nu trebuie decât să iau pensula şi să transpun în culori sentimentele mele. De-a lungul anilor, pe măsură ce bucuria pe care o simţeam s-a intensificat, picturile mele au devenit mai luminoase.

 Picturile mele au teme biblice

Primesc din toată lumea invitaţii de a-mi expune picturile: din Sydney, Viena, Londra, New York. Totuşi, europenii sunt cei care îmi admiră cel mai mult picturile. Specialiştii Academiei Regale de Pictură şi Sculptură de la Louvre (Paris) au întrebat: „Cum se face că o persoană de origine japoneză este atât de impresionată de Biblie şi de creştinism, încât picturile ei exprimă o bucurie nemaiîntâlnită în arta religioasă, care datează de secole?“

Psalmistul David şi-a exprimat simţămintele prin intermediul muzicii şi şi-a folosit talentul muzical pentru a-i învăţa pe alţii despre minunăţiile create de Dumnezeu. Obiectivul meu este acelaşi. Vreau să-i aduc laude lui Iehova. Doresc din toată inima ca oamenii să simtă în tablourile mele acea bucurie pe care o ai când îl cunoşti pe Iehova şi minunatele sale calităţi. Un critic de artă a spus despre titlurile tablourilor mele: „Artista evită cu măiestrie să-şi folosească propriile cuvinte, ea lăsând cu obiectivitate să vorbească Biblia“. Mă bucură faptul că oamenii observă în picturile mele influenţa puternică a Bibliei.

În 1995, Consiliul Mondial al Artiştilor, o organizaţie internaţională cu sediul la Tokyo, mi-a acordat primul loc printre primii zece pictori ai lumii. Consiliul a declarat despre picturile mele: „Titlurile lucrărilor artistei sunt citate din Biblie . . . Toate picturile ei înfăţişează Biblia, însă chiar în asta constă viaţa unei artiste care umblă cu Dumnezeu“.

Cuvintele de mai sus se referă la faptul că, deseori, în tablourile mele pictez o Biblie deschisă. În ultimul timp, în picturile mele apar paginile Bibliei. Prin urmare, ochii privitorului sunt atraşi de titlul ales de mine, precum şi de cuvintele din Biblie, iar apoi de modul în care sunt transpuse acestea în culori.

În 1999, câteva dintre picturile mele au fost expuse la Bangkok (Thailanda). Una dintre ele se intitula „Cât de minunat a făcut Iehova Dumnezeu pământul, dându-l oamenilor ca locuinţă“, iar alta, „Rugăciune a regelui David: «Iehova, fă ca inima acestui popor să fie una cu tine»“. Împreună cu câţiva pictori am fost invitată la palatul regelui Thailandei. Regele a vrut să discute cu mine despre picturile mele şi mi-a pus multe întrebări. Am reuşit să vorbesc cu el mult timp, inclusiv despre convingerile mele biblice, după care i-am făcut cadou un tablou.

De 35 de ani fac parte dintr-un comitet de evaluare a lucrărilor altor pictori. Lucrările care îmi plac sunt cele care exprimă sentimente. Pentru mine, o pictură este bună dacă mă impresionează plăcut, făcându-mă să simt pace lăuntrică. Sunt o mare admiratoare a ilustraţiilor din publicaţiile Martorilor lui Iehova, care au menirea de a prezenta cu fidelitate mesajul Bibliei.

Binecuvântări ca slujitoare a lui Dumnezeu

Ca pictoriţă, mă bucur de ocazii unice de a depune mărturie despre Iehova Dumnezeu şi despre măreţele sale scopuri referitoare la pământ. Când spun asta mă refer şi la interviurile acordate unor reviste şi unor posturi de televiziune. De fapt, indiferent unde merg sau cu cine vorbesc, încerc să-i fac pe oameni să înţeleagă că arta mea se bazează pe credinţa, bucuria şi fericirea de a-i sluji lui Iehova Dumnezeu.

Sunt sigură că, dacă aş renunţa la credinţa mea, nu aş mai putea picta ca acum. Dar, pentru că sunt Martoră a lui Iehova, iar adevărul din Cuvântul lui Dumnezeu îmi umple inima de bucurie şi fericire, pot să pictez.

[Legenda fotografiei de la pagina 21]

Când am fost la Paris

[Legenda fotografiei de la pagina 22]

Azi, cu cele două fiice ale mele