O problemă mondială

„Suicidul este o serioasă problemă de sănătate publică.“ — David Satcher, ministrul american al sănătăţii, în 1999.

PRIN aceste cuvinte, pentru prima dată în istorie, un ministru american al sănătăţii a făcut din problema sinuciderii un subiect de discuţie şi de mare îngrijorare. În prezent, în SUA, numărul persoanelor care se sinucid este mai mare decât numărul persoanelor ucise. Nu e de mirare că Senatul American a declarat că prevenirea sinuciderilor este o prioritate naţională.

Totuşi, în Statele Unite, rata sinuciderilor, care în 1997 era de 11,4 la 100 000 de locuitori, este mai mică decât rata mondială, de 16 la 100 000 de locuitori, dată publicităţii în 2000 de Organizaţia Mondială a Sănătăţii. În ultimii 45 de ani, rata mondială a sinuciderilor a crescut cu 60%. În prezent, într-un singur an, circa un milion de oameni din întreaga lume îşi pun capăt vieţii, ceea ce înseamnă că la aproximativ 40 de secunde are loc o sinucidere!

Statisticile însă nu pot dezvălui în întregime tragica problemă. În multe situaţii, membrii familiei neagă că a fost vorba de o sinucidere. Cu toate acestea, se estimează că unui suicid finalizat îi corespund între 10 şi 25 de tentative de suicid. Potrivit unui sondaj, 27% dintre elevii de liceu din Statele Unite au recunoscut că în decursul anului precedent se gândiseră serios la sinucidere, iar 8% dintre membrii grupului supus sondajului au spus că ei încercaseră să se sinucidă. Alte studii au dezvăluit că între 5 şi 15% dintre adulţi s-au gândit la un moment dat să se sinucidă.

Deosebiri culturale

Modul în care oamenii consideră suicidul diferă foarte mult. Unii îl consideră o crimă, alţii un gest de laşitate, iar alţii o modalitate onorabilă de a-şi cere iertare pentru o greşeală gravă. Unii chiar sunt de părere că sinuciderea este un mod nobil de a susţine o cauză. De ce există atât de multe puncte de vedere? Cultura joacă un rol foarte important. De fapt, în lucrarea The Harvard Mental Health Letter se face menţiunea că cultura poate chiar „să influenţeze probabilitatea producerii unui suicid“.

Să analizăm în acest sens situaţia dintr-o ţară din Europa Centrală: Ungaria. Dr. Zoltán Rihmer numeşte rata înaltă a sinuciderilor din această ţară „trista «tradiţie»“ a Ungariei. Béla Buda, directorul Institutului Naţional al Sănătăţii, a remarcat că maghiarii se sinucid fără nici o ezitare, practic din orice motiv. Iată, potrivit opiniei domnului Buda, o atitudine des întâlnită: „Dacă o persoană are cancer, ştie cum să pună capăt acestei boli“.

În India exista în trecut un obicei religios numit „incinerarea soţiei“. Deşi acest obicei, ca o văduvă să se arunce pe rugul funerar al soţului ei, e de multă vreme interzis, el nu a dispărut în totalitate. Dacă aud că o femeie s-a sinucis în acest fel, mulţi localnici preamăresc această tragedie. Potrivit cu India Today, locuitorii din acea regiune a Indiei „au văzut în 25 de ani circa 25 de femei arzându-se de bunăvoie pe rugul soţilor lor“.

Demn de remarcat este că în Japonia numărul persoanelor care se sinucid e de trei ori mai mare decât cel al persoanelor care mor în accidente rutiere. „Cultura tradiţională japoneză, care nu a condamnat niciodată suicidul, este renumită pentru practicarea pe scară largă a unei forme de eviscerare (seppuku, sau harachiri), devenită ritual“, se spune în Japan — An Illustrated Encyclopedia.

 În cartea sa Bushido — The Soul of Japan (Buşido: sufletul Japoniei), Inazo Nitobe, care ulterior a devenit subsecretarul general al Ligii Naţiunilor, a vorbit despre această atracţie culturală faţă de moarte. El a scris: „Fiind o invenţie a evului mediu, [seppuku] era un act prin care războinicii puteau să-şi ispăşească crimele, să-şi ceară iertare pentru greşelile comise, să-şi spele ruşinea, să-şi îndrepte greşelile comise faţă de prieteni sau să-şi dovedească sinceritatea“. Deşi această formă de suicid devenită ritual era, în general, practicată în trecut, unii recurg şi acum la ea de dragul impactului pe care îl are asupra maselor.

Totuşi, în creştinătate, suicidul a fost considerat mult timp o crimă. Până în secolele al VI-lea şi al VII-lea, Biserica Romano-Catolică îi excomunica pe sinucigaşi, aceştia neavând parte de ritualuri funerare. În unele locuri, fervoarea religioasă a dat naştere la practici ciudate privitoare la cei ce se sinucideau, printre care spânzurarea corpurilor lor moarte şi chiar introducerea unei ţepuşe în inimă.

În mod paradoxal, cei ce încercau să se sinucidă îşi atrăgeau pedeapsa cu moartea. Un englez din secolul al XIX-lea, care a încercat să se sinucidă tăindu-şi gâtul, a fost spânzurat. Astfel, autorităţile au finalizat ceea ce persoana respectivă nu reuşise. Deşi pedeapsa pentru tentativa de suicid a suferit schimbări de-a lungul anilor, Parlamentul Britanic a declarat abia în 1961 că suicidul şi tentativa de suicid nu mai sunt considerate infracţiuni. În Irlanda, suicidul a fost considerat infracţiune până în 1993.

Astăzi, unii scriitori recomandă sinuciderea ca alternativă. O carte apărută în 1991 despre sinuciderea asistată în cazul persoanelor aflate în faza terminală a bolii sugera modalităţi de eutanasiere. Mai târziu, un număr tot mai mare de oameni, care nu se aflau în faza terminală a bolii, au folosit una dintre metodele recomandate.

Este suicidul într-adevăr soluţia la probleme? Sau există motive întemeiate pentru a trăi? Înainte de a răspunde la aceste întrebări, să vedem ce anume duce la suicid?

[Text generic pe pagina 4]

Într-un singur an, circa un milion de oameni din întreaga lume îşi pun capăt vieţii, ceea ce înseamnă că la aproximativ 40 de secunde are loc o sinucidere!