Încrederea în Dumnezeu m-a susţinut

RELATARE DE RACHEL SACKSIONI-LEVEE

ÎN TIMP CE O GARDIANĂ MĂ TOT LOVEA PESTE FAŢĂ DEOARECE REFUZASEM SĂ IAU PARTE LA FABRICAREA DE PIESE PENTRU BOMBARDIERELE NAZISTE, O ALTĂ GARDIANĂ I-A ZIS: „MAI BINE TE OPREŞTI. ACEŞTI «BIBELFORSCHER» S-AR LĂSA OMORÂŢI ÎN BĂTAIE PENTRU DUMNEZEUL LOR“.

ACEASTĂ întâmplare a avut loc în decembrie 1944 la Beendorff, un lagăr de muncă pentru femei aflat în apropiere de minele de sare din nordul Germaniei. Dar să vă povestesc cum am ajuns în acest lagăr şi cum am reuşit să supravieţuiesc acelor ultime luni ale celui de-al doilea război mondial.

M-am născut în 1908, într-o familie de evrei din Amsterdam (Olanda), fiind a doua dintre cele trei fete ale familiei noastre. Tata era şlefuitor de diamante, cum, de altfel, erau mulţi evrei care locuiau în Amsterdam înainte de izbucnirea celui de-al doilea război mondial. El a murit când aveam 12 ani, iar după aceea bunicul a venit să locuiască cu noi. Bunicul era un evreu zelos şi s-a îngrijit să fim crescute în spiritul tradiţiei iudaice.

Urmându-l pe tata, am învăţat meseria de tăietor de diamante, iar în 1930 m-am căsătorit cu un coleg de breaslă. Am avut doi copii: pe Silvain, un băieţel năzdrăvan şi plin de viaţă, şi pe Carry, o fetiţă drăgălaşă şi liniştită. Din nefericire, căsnicia noastră n-a durat mult. În 1938, la scurt timp după ce am divorţat, m-am căsătorit cu Louis Sacksioni, care era şi el şlefuitor de diamante. În februarie 1940 s-a născut fiica noastră, Johanna.

Deşi era evreu, Louis nu-şi practica religia. Prin urmare, în scurt timp n-am mai celebrat nici una dintre sărbătorile evreieşti care mă fascinaseră atât de mult în copilărie. Simţeam efectiv lipsa acestor sărbători, însă în străfundul inimii am continuat să cred în Dumnezeu.

Îmi schimb religia

La începutul anului 1940, an în care germanii au invadat Olanda, o femeie a venit la uşa noastră şi mi-a vorbit despre Biblie. N-am înţeles mare lucru din ceea ce mi-a zis, dar acceptam literatura oferită de ea ori de câte ori trecea pe la noi. N-am citit însă nimic din publicaţiile pe care ni le lăsa pentru că nu doream să am de-a face cu absolut nimic legat de Isus. Fusesem învăţată că Isus a fost un evreu apostat.

Apoi, într-o zi a venit la uşă un bărbat. I-am pus tot felul de întrebări, cum ar fi: „De ce n-a mai creat Dumnezeu alţi oameni după ce au păcătuit Adam şi Eva? De ce există atâta suferinţă? De ce se urăsc oamenii unii pe  alţii şi se luptă în războaie?“ El m-a asigurat că, dacă voi avea răbdare, îmi va răspunde cu ajutorul Bibliei la toate întrebările mele. Astfel s-a început cu mine un studiu biblic la domiciliu.

Dar am refuzat să cred că Isus a fost Mesia. Totuşi, la puţin timp, după ce m-am rugat în legătură cu această chestiune, m-am apucat să citesc din Biblie profeţiile mesianice, pe care de data asta le-am văzut într-o altă lumină (Psalmul 22:7, 8, 18; Isaia 53:1–12). Iehova m-a ajutat să înţeleg că aceste profeţii s-au împlinit în persoana lui Isus. Soţul meu nu era interesat de ceea ce învăţam, dar nu s-a opus când am dorit să devin Martoră a lui Iehova.

Mă ascund, însă continuu să predic

După ce Olanda a fost ocupată de germani, a început o perioadă de nesiguranţă. Viaţa mi-era în pericol. Mai întâi pentru că eram evreică, iar germanii îi duceau pe evrei în lagărele de concentrare, iar apoi pentru că eram Martoră a lui Iehova, adică aparţineam unei organizaţii religioase pe care naziştii doreau s-o distrugă. Cu toate acestea, am rămas activă, petrecând, în medie, 60 de ore pe lună vorbindu-le altora despre noua mea speranţă creştină. — Matei 24:14.

Într-o seară din decembrie 1942, soţul meu nu s-a mai întors acasă de la serviciu. Mai târziu aveam să aflu că fusese arestat la locul de muncă împreună cu ceilalţi colegi ai săi. N-aveam să-l mai văd niciodată. Ceilalţi Martori m-au sfătuit să-mi iau copiii şi să mă ascund. Am stat la o soră creştină care locuia în partea cealaltă a oraşului Amsterdam. Deoarece era prea periculos să stăm toţi patru în acelaşi loc, a trebuit să-mi trimit copiii să stea la alte persoane.

De multe ori am scăpat de arest ca prin urechile acului. Într-o seară, un Martor mă ducea pe bicicleta lui spre altă ascunzătoare. Deoarece farul de la bicicletă nu funcţiona, am fost opriţi de doi poliţişti olandezi. Când mi-au luminat faţa cu lanternele, şi-au putut da seama că eram evreică. Din fericire, nu ne-au zis decât: „Hai, grăbiţi-vă, dar pe jos“.

Arestată şi închisă

Într-o dimineaţă din luna mai 1944, când tocmai voiam să-mi încep ministerul, am fost arestată, însă nu pentru că eram Martoră, ci pentru că eram evreică. Am fost dusă într-o închisoare din Amsterdam, unde am fost ţinută 10 zile. Apoi am fost urcată într-un tren împreună cu alţi evrei şi am fost dusă la lagărul de tranzit de la Westerbork, aflat în nord-estul Olandei. De aici, evreii erau duşi în Germania.

În Westerbork m-am întâlnit cu cumnatul meu şi cu fiul acestuia, care fuseseră şi ei arestaţi. Eram singura Martoră printre evrei şi m-am rugat în permanenţă lui Iehova să mă sprijine. După două zile, eu, cumnatul meu şi fiul său ne aflam într-un tren de vite, gata de plecare fie spre Auschwitz, fie spre Sobibor, două lagăre ale morţii aflate pe teritoriul Poloniei. La un moment dat, mi-am auzit numele, după care am fost dusă într-un alt tren, de pasageri.

În acest tren am întâlnit foşti colegi cu care lucrasem la prelucrarea diamantelor. Aproximativ 100 de tăietori de diamante au fost duşi la Bergen-Belsen, lagăr aflat în nordul Germaniei. Mai târziu am aflat că meseria mea mi-a salvat viaţa, întrucât evreii care erau duşi la Auschwitz şi la Sobibor ajungeau, de regulă, direct în camerele de gazare. Aşa s-a întâmplat şi cu soţul meu, cu doi dintre copiii mei şi cu alte rude ale mele. Însă pe atunci nu ştiam ce se întâmplase cu ei.

 Când am ajuns la Bergen-Belsen, noi, tăietorii de diamante, am fost cazaţi într-o baracă specială. Munca noastră necesita fineţe şi, ca să ne cruţe mâinile, nu ni s-a cerut să facem şi alte munci. Eram singura Martoră din grup şi de aceea, plină de curaj, le-am vorbit celorlalţi evrei despre noua mea credinţă. Însă ei m-au considerat o apostată, cam la fel cum a fost considerat şi apostolul Pavel în secolul I.

N-aveam Biblie şi tânjeam după hrană spirituală. Un medic evreu din lagăr avea o Biblie şi mi-a dat-o în schimbul câtorva felii de pâine şi a unei bucăţi de unt. Am stat şapte luni în Bergen-Belsen împreună cu acest grup de tăietori de diamante. Eram destul de bine trataţi aici, dar, din această cauză, ceilalţi deţinuţi evrei au început să ne privească cu ostilitate. După un timp însă, nu s-au mai găsit diamante pe care să le prelucrăm. Prin urmare, la 5 decembrie 1944, în jur de 70 de femei evreice, printre care şi eu, au fost luate de aici şi duse la Beendorff, într-un lagăr de muncă forţată pentru femei.

Refuz să fac arme

În minele din apropierea lagărului, la circa 400 de metri sub pământ, deţinuţii erau puşi să lucreze la fabricarea pieselor pentru bombardiere. Când am refuzat să fac această muncă, am primit câteva lovituri puternice (Isaia 2:4). Gardiana mi-a zis printre dinţi că ar fi bine ca a doua zi să fiu gata de lucru.

În dimineaţa următoare am rămas în baracă şi nu m-am prezentat la apel. Eram sigură că urma să fiu împuşcată, aşa că m-am rugat lui Iehova să mă răsplătească pentru credinţa mea. Îmi repetam încontinuu următorul verset din psalmi: „Mă încred în Dumnezeu şi nu mă tem de nimic. Ce-mi poate face omul?“ — Psalmul 56:11.

Am fost căutată prin barăci, fiind apoi dusă afară. Atunci am fost lovită de mai multe ori de una dintre gardiene, care mă tot întreba: „Cine nu te lasă să munceşti?“ De fiecare dată îi răspundeam: „Dumnezeu“. În acest moment a intervenit cealaltă gardiană care i-a zis: „Mai bine te opreşti. Aceşti Bibelforscher * s-ar lăsa omorâţi în bătaie pentru Dumnezeul lor“. Cuvintele ei m-au întărit extraordinar de mult.

Întrucât curăţatul toaletelor era o muncă ce se dădea ca pedeapsă, fiind şi cea mai mizerabilă care mi-a venit în minte, m-am oferit să fac acest lucru. Am fost fericită când mi s-a permis să curăţ toaletele, pentru că era o muncă pe care puteam s-o fac cu conştiinţa împăcată. Într-o dimineaţă a venit comandantul lagărului, un om care băgase frica în toţi din lagăr. S-a oprit în faţa mea şi mi-a zis: „Deci tu eşti evreica ce nu vrea să muncească!“

„După cum vedeţi, muncesc“, i-am răspuns eu.

„Însă n-ai lucra pentru a susţine războiul, nu?“

„Nu, n-aş face asta“, am răspuns. „Dumnezeu nu vrea aşa ceva.“

„Dar tu nu vei lua parte la uciderea persoanelor!“

I-am explicat că, dacă aş lucra la fabricarea armelor, mi-aş încălca conştiinţa creştină.

El mi-a luat mătura şi mi-a zis: „Ce zici? Te-aş putea ucide cu asta?“

„Bineînţeles“, i-am răspuns eu. „Însă mătura nu-i făcută ca să ucidă. În schimb o puşcă, da.“

 Am discutat despre Isus că a fost evreu şi că, deşi eram evreică, devenisem Martoră a lui Iehova. După ce a plecat, celelalte deţinute au venit la mine, uimite că avusesem curajul să-i vorbesc comandantului lagărului cu atâta calm. Le-am zis că nu a fost o chestiune de curaj; reuşisem să vorbesc cu atâta calm deoarece Dumnezeu îmi dăduse tăria s-o fac.

Supravieţuiesc sfârşitului războiului

La 10 aprilie 1945, întrucât trupele aliaţilor se apropiaseră de Beendorff, a trebuit să stăm în curte la apel aproape întreaga zi. După aceea, aproximativ 150 de femei am fost luate şi înghesuite în trenuri de vite, fără să primim mâncare şi apă. Trenurile au plecat spre o destinaţie necunoscută şi am călătorit zile întregi înainte şi înapoi între liniile de front. Unele deţinute le-au strangulat pe alte tovarăşe de detenţie ca să-şi facă puţin loc în vagoane, iar din această cauză multe dintre femei au căzut pradă depresiei nervoase. Ceea ce m-a ajutat să rezist în acele momente a fost încrederea deplină în grija lui Iehova.

Într-una din zile, trenul nostru s-a oprit în apropiere de un lagăr pentru bărbaţi şi ni s-a permis să coborâm. Câteva dintre noi am primit găleţi ca să aducem apă din lagăr. Când am ajuns la robinet, mai întâi am băut cu nesaţ, iar după aceea mi-am umplut găleata. Când m-am întors la tren, femeile au sărit la mine ca nişte animale sălbatice. Toată apa din găleată s-a vărsat pe jos. Gardienele SS (aparţinând corpului de elită al lui Hitler) se uitau şi râdeau de noi. După 11 zile am ajuns la Eidelstedt, un lagăr dintr-o suburbie a Hamburgului. Cam jumătate dintre femeile din grup au murit din cauza condiţiilor aspre din timpul călătoriei.

Într-o zi le citeam din Biblie câtorva femei din lagăr. Deodată, la fereastră a apărut comandantul lagărului. Am fost foarte înspăimântate întrucât Biblia era o carte interzisă în lagăr. Comandantul a intrat, a luat Biblia şi a zis: „Deci asta e o Biblie, nu?“ Spre marea mea uşurare, mi-a dat-o înapoi, zicându-mi: „Dacă moare o femeie, va trebui să citeşti ceva din Biblie cu voce tare“.

Din nou împreună cu alţi Martori

După 14 zile, când am fost eliberate, Crucea Roşie ne-a dus la o şcoală aflată în apropiere de oraşul Malmö (Suedia). Aici am fost ţinute pentru o perioadă în carantină. Am întrebat-o pe una dintre infirmiere dacă putea să-i anunţe pe Martorii lui Iehova că mă aflam în acel adăpost pentru refugiaţi. După câteva zile am auzit pe cineva strigându-mă pe nume. Când i-am zis femeii că eram Martoră, a început să plângă în hohote. Şi ea era Martoră!  După ce s-a liniştit, mi-a zis că Martorii din Suedia s-au rugat tot timpul pentru surorile şi fraţii lor creştini din lagărele de concentrare naziste.

După aceea, în fiecare zi venea la mine câte o soră cu cafea şi dulciuri. Apoi am părăsit acest adăpost, fiind transferată într-o localitate din apropiere de Göteborg. Martorii de aici au organizat într-o după-amiază o reuniune specială pentru mine. Chiar dacă n-am înţeles ce spuneau, m-am simţit încurajată întrucât mă aflam din nou în mijlocul fraţilor şi al surorilor mele.

În timp ce mă aflam în Göteborg, am primit o scrisoare de la o Martoră din Amsterdam prin care am aflat că doi dintre copiii mei, Silvain şi Carry, precum şi toate rudele mele fuseseră arestaţi, iar de atunci nimeni nu i-a mai văzut. Doar fiica mea Johanna şi sora mea cea mică rămăseseră în viaţă. Recent am văzut numele fiului meu şi al fiicei mele într-un registru cu numele evreilor care au fost gazaţi la Auschwitz şi Sobibor.

Activitatea postbelică

M-am întors la Amsterdam, unde am regăsit-o pe Johanna, care pe atunci avea cinci ani. Mi-am reluat imediat ministerul creştin. În lucrare am întâlnit uneori foşti membri NSB (Mişcarea Olandeză Naţional-Socialistă), aparţinând partidului politic care colaborase cu germanii. Aceştia contribuiseră la masacrarea aproape a întregii mele familii. A trebuit să-mi înving sentimentele negative ca să le pot împărtăşi vestea bună despre Regatul lui Dumnezeu. M-am gândit mereu că Iehova este cel care cunoaşte inima oamenilor şi că, în final, el e cel ce îi judecă, nu eu. Cât de binecuvântată am fost pentru că am gândit astfel!

Am început un studiu biblic cu o femeie al cărei soţ se afla în închisoare deoarece colaborase cu naziştii. Când urcam pe scări ca să merg la această femeie, îi auzeam pe vecini spunând: „Uite! Iar îi vizitează evreica pe cei de la NSB“. Dar, în pofida înverşunatei opoziţii din partea soţului ei antisemit aflat în închisoare, femeia şi cele trei fiice ale ei au devenit Martore ale lui Iehova.

Spre marea mea bucurie, mai târziu şi Johanna şi-a dedicat viaţa lui Iehova. Amândouă ne-am mutat ca să slujim unde era nevoie de mai mulţi proclamatori ai Regatului. Am avut parte de numeroase binecuvântări spirituale. În prezent locuiesc într-un mic oraş din sudul Olandei, unde particip la lucrarea de predicare alături de congregaţia mea ori de câte ori îmi stă în puteri. Gândindu-mă la întreaga mea viaţă, pot să spun doar că nu m-am simţit niciodată abandonată de Iehova. Întotdeauna am simţit că Iehova şi Fiul său iubit, Isus, au fost alături de mine, chiar şi în cele mai grele momente.

În timpul războiului mi-am pierdut soţul, doi copii şi aproape toată familia. Totuşi, sper să-i revăd pe toţi în curând în lumea nouă a lui Dumnezeu. Când sunt singură şi mă gândesc prin ce-am trecut, meditez cu bucurie şi cu recunoştinţă la următoarele cuvinte ale psalmistului: „Îngerul DOMNULUI tăbărăşte în jurul celor care se tem de El şi-i scapă“. — Psalmul 34:7.

[Notă de subsol]

[Legenda fotografiei de la pagina 20]

Evrei din lagărul de la Westerbork duşi în Germania

[Provenienţa fotografiei]

Herinneringscentrum kamp Westerbork

[Legenda fotografiei de la pagina 21]

Alături de copiii mei Carry şi Silvain, care au murit în Holocaust

[Legenda fotografiei de la pagina 22]

Când mă aflam în carantină în Suedia

[Legenda fotografiei de la pagina 22]

Cartea de identitate provizorie necesară pentru repatriere

[Legenda fotografiei de la pagina 23]

În prezent, împreună cu fiica mea Johanna