Zebra — calul sălbatic al Africii

DE LA CORESPONDENTUL NOSTRU DIN AFRICA

O TURMĂ de vreo o mie de zebre aleargă în voie prin savana africană. Trupurile vărgate saltă, în timp ce gâturile cu coama deasă se mişcă ritmic înainte şi-napoi. Zgomotul făcut de copitele lor ce lovesc cu putere pământul pârjolit de soare se aude ca un huruit pe-ntreaga câmpie. Un nor de praf roşiatic se ridică-n urma lor, putând fi zărit chiar şi de la kilometri depărtare. Ele aleargă libere, nestingherite.

Ca şi cum cineva ar da un semnal nevăzut, zebrele încep să-ncetinească, până se opresc. Apoi, cu dinţii lor mari şi puternici încep să tragă cu putere de iarba uscată. Turma e-n stare de alertă, zebrele ridicându-şi din când în când capul pentru a privi în jur; ele ascultă cu atenţie şi adulmecă aerul. La urechile lor ajunge, purtat de vânt, răgetul unui leu aflat la distanţă, iar ele se încordează brusc. Cunosc foarte bine acest sunet. Cu urechile ciulite, zebrele privesc în direcţia de unde vine strigătul ca un geamăt, încremenind cu iarba care le atârnă din gură. Înţelegând că nu e vorba de nici un pericol iminent, ele îşi pleacă din nou capul şi continuă să pască.

Când razele soarelui încep să ardă, turma se pune din nou în mişcare. De data asta, zebrele se îndreaptă spre râu, fiind atrase de mirosul apei. Ajunse pe malul înalt, ele se opresc şi privesc ţintă în jos, spre apele maronii ale râului ce curge alene. Încep să fornăie şi să lovească cu copitele în nisipul ars de soare. Ezită puţin, dându-şi seama de pericolul ce le-ar putea paşte de sub suprafaţa liniştită a apei. Dar setea e mare, iar unele încep să le împingă pe celelalte spre apă cu tot mai multă forţă. După o ultimă îmbrânceală, zebrele aleargă toate la marginea râului. Stând la rând, ele beau pe săturate, după care se întorc şi se-ndreaptă înapoi spre câmpia întinsă.

 La lăsarea serii, turma se mişcă agale prin iarba înaltă. Profilându-se pe fundalul de un roşu-aprins al apusului de soare, siluetele lor încadrate de frumuseţea veldului african oferă o imagine cu adevărat magnifică.

Vărgate şi sociabile

Viaţa cotidiană a zebrelor urmează întotdeauna acelaşi curs. Fiind în continuă căutare de hrană şi apă, ele sunt mereu în mişcare. Când le zăreşti păscând în câmpia întinsă, ele arată curate şi grase, pielea vărgată fiind bine întinsă pe trupurile lor musculoase. Dungile zebrei sunt unice, unii afirmând că nu există două zebre cu modele exact la fel. Dungile lor albe şi negre, uşor de observat, par ciudate dacă ne gândim la celelalte animale din câmpie. Însă înfăţişarea lor e atrăgătoare şi constituie o parte integrantă a Africii sălbatice.

Zebrele sunt din fire extrem de sociabile. Animalele leagă între ele relaţii foarte strânse, ce pot dura toată viaţa. Deşi o turmă mare poate ajunge să numere câteva mii de exemplare, ea e împărţită în mai multe grupuri familiale mai mici, formate dintr-un armăsar şi iepele lui. În aceste grupuri familiale mici există o ierarhie strictă, care contribuie la păstrarea ordinii. Femela care ocupă poziţia cea mai înaltă hotărăşte mişcările întregii familii. Ea conduce mica herghelie, fiind urmată în şir de celelalte iepe şi de mânjii lor, unul după altul, în funcţie de poziţia pe care o ocupă. Însă cel care deţine controlul absolut este armăsarul. Dacă vrea ca familia lui să-şi schimbe direcţia de mers, el se apropie de iapa din fruntea hergheliei şi o „înghionteşte“ în direcţia dorită.

Zebrelor le place foarte mult ca celelalte surate să le cureţe blana şi, de aceea, nu-i deloc neobişnuit să le vezi cum se freacă una de alta şi se „ciugulesc“ pe părţile laterale, pe greabăn şi pe spinare. Curăţarea reciprocă pare să întărească legăturile dintre ele, fiind o activitate ce începe încă de când puiul are numai câteva zile. Dacă nu se găseşte nimeni din familie să le cureţe, zebrele pe care le mănâncă pielea găsesc alinare rostogolindu-se în praf sau frecându-se de vreun arbore, de vreo movilă de termite sau de orice alt lucru fix din câmpie.

Lupta pentru supravieţuire

Viaţa unei zebre e plină de pericole. Leii, câinii sălbatici, hienele, leoparzii şi crocodilii, cu toţii consideră acest animal de 250 kg ca fiind o pradă ideală. Când aleargă, zebra poate atinge o viteză de până la 55 km/h, însă, uneori, e luată pe nepregătite de animalele de pradă care folosesc ca tehnici de vânătoare furişatul şi luatul prin surprindere. Leii stau la pândă, crocodilii se ascund în apele noroioase, iar leoparzii pândesc la adăpostul întunericului.

Apărarea zebrei depinde de cât de atentă este ea şi de eforturile comune depuse de întreaga turmă. Pe timpul nopţii, când majoritatea zebrelor dorm, câteva dintre ele stau întotdeauna treze, ascultând şi veghind în permanenţă. Dacă una dintre zebre zăreşte un animal de pradă  apropiindu-se, ea dă de veste întregii turme scoţând un fel de fornăit de alarmă. De multe ori, când un membru al turmei e bolnav sau bătrân şi nu poate ţine pasul cu turma, celelalte zebre încetinesc ritmul în mod intenţionat sau aşteaptă până când animalul mai lent se alătură din nou turmei. Când sunt ameninţate de vreun pericol, armăsarul se aşază plin de curaj între prădător şi iepe şi începe să muşte duşmanul şi să-l lovească cu picioarele până când turma reuşeşte să fugă.

Această unitate familială s-a putut observa şi într-un incident deosebit ce a avut loc în Câmpia Serengeti, din Africa, incident la care naturalistul Hugo van Lawick a fost martor. El povesteşte că a văzut cum o haită de câini sălbatici a început să urmărească o turmă de zebre şi a reuşit să izoleze de turmă o femelă cu mânzul ei şi o zebră tânără. În timp ce restul turmei de zebre galopa îndepărtându-se de ele, mama şi zebra tânără pline de curaj au reuşit pentru început să ţină câinii departe. Însă n-a trecut prea mult timp şi câinii au devenit mai agresivi, iapa şi tânăra zebră dând semne de oboseală. Se părea că le sosise sfârşitul. Van Lawick îşi aminteşte ce s-a întâmplat când situaţia părea fără ieşire: „Deodată am simţit pământul de sub picioare cutremurându-se şi, privind în jur, am zărit spre uimirea mea zece zebre care se apropiau în goana mare. Într-o clipită, această micuţă turmă a încercuit-o strâns pe mamă şi pe cei doi pui ai ei, după care, rotindu-se, întregul grup compact a pornit în galop în direcţia de unde veniseră cele zece zebre. Câinii au urmărit mica turmă vreo 50 de metri,  însă n-au reuşit să desfacă rândurile grupului, iar după puţin timp s-au lăsat păgubaşi“.

Creşterea unei familii

Zebra-femelă îşi ocroteşte mânzul nou-născut, iar pentru început îl ţine departe de ceilalţi membri ai turmei. În această perioadă de izolare, puiul reuşeşte să se ataşeze strâns de mama lui. Micul mânz va reţine modelul unic cu dungi albe şi negre al mamei. Prin urmare, el va recunoaşte chemarea, mirosul şi modelul cu dungi al mamei sale şi nu va accepta alături de el nici o altă iapă.

Mânjii nu se nasc cu acele dungi albe şi negre atât de caracteristice părinţilor lor. Dungile lor sunt maro-roşiatice şi vor deveni negre doar cu trecerea timpului. În turma mare, mânjii din diverse grupuri familiale se adună şi se joacă împreună. Se zbenguie, fug unul după altul, se lovesc cu picioarele şi aleargă printre adulţii care, uneori, li se alătură jocului. Alergând pe picioruşele lor subţirele, mânjii se joacă fugind după păsări şi după alte animale mai mici. E o încântare să priveşti frumoşii pui de zebră: micuţi, cu picioare lungi şi subţiri, cu ochii mari şi negri şi cu blăniţă moale şi lucioasă.

Sălbatice şi minunate

Azi pot fi zărite încă turme mari de zebre alergând libere, nestingherite prin imensa savană aurie a Africii. Când le vezi nu te poţi reţine să nu le admiri frumuseţea.

Oare cine ar putea zice că zebra — cu al ei unic model cu dungi albe şi negre, extrem de loială familiei ei, demonstrând un spirit liber şi sălbatic — nu-i o creatură minunată, impresionantă? Cunoscând unele lucruri despre acest animal, putem răspunde la o întrebare pusă cu mii de ani în urmă: „Cine a lăsat liber măgarul sălbatic [zebra, NW]?“ (Iov 39:5). Răspunsul e cât se poate de clar: Creatorul tuturor fiinţelor vii, Iehova Dumnezeu.

[Chenarul de la pagina 14]

De ce are zebra dungi?

Adepţii teoriei evoluţiei întâmpină dificultăţi când trebuie să explice care este rolul dungilor zebrei. Unii au considerat că aceste dungi ar servi drept mecanism de avertizare. E cât se poate de clar însă că leii şi alte animale mari de pradă nu se sperie deloc de dungile zebrei.

Alţii au sugerat că dungile ar avea un rol în atracţia sexuală. Totuşi, întrucât toate zebrele au dungi asemănătoare, ele nefiind caracteristice unuia dintre sexe, înseamnă că nici această explicaţie nu pare plauzibilă.

O altă ipoteză ar fi că modelul cu dungi albe şi negre a apărut ca să ajute la disiparea căldurii emise de soarele arzător al Africii. Dar atunci de ce nu au dungi şi celelalte animale?

Altă teorie larg răspândită este că dungile zebrei au apărut pentru a-i sluji drept camuflaj. Oamenii de ştiinţă au descoperit că, în savana africană, căldura ce se ridică de la sol deformează imaginea zebrei şi o estompează, ceea ce face să fie greu de zărit de la distanţă. Însă un asemenea camuflaj pentru distanţe mari nu îi este de prea mare folos zebrei, întrucât leul, principalul ei duşman, atacă doar de la distanţe mici.

S-a mai spus că o turmă mare de zebre cu trupuri vărgate ce fug cuprinse de panică îi dezorientează pe leii care le vânează, aceştia nereuşind să se concentreze asupra unui animal anume. În realitate însă, studiile efectuate în sălbăticie arată că leii vânează zebrele la fel de bine cum vânează alte animale.

Ceea ce creează şi mai mare confuzie în chestiunea în discuţie este faptul că dungile zebrei se dovedesc uneori a fi un inconvenient pentru ea. Noaptea, pe întinderile africane scăldate de razele lunii, modelul cu dungi albe şi negre al zebrei face ca ea să fie chiar mai uşor de zărit decât celelalte animale care au o culoare uni. Şi, întrucât leii vânează, de obicei, noaptea, acest lucru se pare că e un dezavantaj clar pentru zebră.

Aşadar, cum au apărut dungile la zebră? Cheia răspunsului la această întrebare o putem găsi într-o afirmaţie foarte simplă: „Mâna DOMNULUI a făcut asemenea lucruri“ (Iov 12:9). Într-adevăr, Creatorul a înzestrat vieţuitoarele pământului cu trăsături şi calităţi distincte, care, din motive neînţelese probabil pe deplin de om, le echipează într-un mod minunat pentru viaţă. Extraordinarul proiect care se reflectă în fiinţele vii slujeşte şi unui alt scop. El îi procură fericire, plăcere şi încântare omului. De fapt, frumuseţea creaţiei i-a făcut pe mulţi oameni din zilele noastre să împărtăşească sentimentele lui David din vechime: „Cât de multe sunt lucrările Tale, DOAMNE! Tu pe toate le-ai făcut cu înţelepciune. Pământul este plin de bogăţiile Tale“. — Psalmul 104:24.