Visul meu s-a împlinit

RELATARE DE ALENA Z̆ITNÍKOVÁ

Am crescut în Cehoslovacia, un stat satelit al Uniunii Sovietice, într-o familie ce tânjea după lumea paşnică promisă de comunism. Însă visul comunismului de a crea o societate unită şi fericită s-a spulberat odată cu destrămarea Uniunii Sovietice în 1991. Daţi-mi voie să vă povestesc cum mi s-a împlinit acest vis cu totul altfel decât m-am aşteptat.

M-AM născut la 12 septembrie 1962 în satul Horní Benešov, aflat la aproximativ 290 km de Praga, într-o familie de comunişti devotaţi. Tata credea în idealurile comuniste şi trăia potrivit lor. El ne-a crescut şi pe noi, copiii, doi băieţi şi două fete gemene, în armonie cu aceste idealuri. Ne-a învăţat că prin muncă cinstită şi un trai decent vom putea ajuta la instaurarea unei societăţi mai bune. După părerea lui, comunismul era cea mai bună formă de guvernare şi îl sprijinea în mod activ.

Tata lua adesea parte la şedinţe la care era elogiat comunismul. El dispreţuia religia din cauza ipocriziei din biserici şi ne-a învăţat că nu există Dumnezeu, iar noi am ajuns să credem acest lucru. Tata credea că, în cele din urmă, când toţi vor avea o casă şi hrană suficientă, oamenii vor deveni mai buni şi vor trăi în pace. Era o speranţă minunată, despre care am auzit vorbindu-se mult în anii ce au urmat. Am crezut tot ce ne învăţa tata şi eram hotărâtă să sprijin şi eu comunismul.

Eram doar o copilă, dar eram pregătită să devin pionieră, cum erau numiţi membrii organizaţiei de pionieri a partidului comunist. Pionierilor li se cerea să cultive calităţi demne de laudă şi să fie patrioţi. Când aveam nouă ani am depus jurământul solemn de pionier şi am primit cravata roşie. În plus, în ocazii speciale puteam purta uniforma oficială de pionier. M-am străduit să fiu o pionieră exemplară. Când le auzeam pe colegele de şcoală rostind cuvinte vulgare, le mustram şi le reaminteam că pionierele nu vorbesc aşa.

Dar, cu trecerea timpului, am văzut că mulţi dintre cei ce se declarau comunişti nu susţineau idealurile comuniste. În loc să se lupte cu înclinaţia omenească spre lăcomie şi invidie, ei furau din bunurile obşteşti. Deşi îi îndemnau pe alţii să muncească pentru binele poporului, mulţi nu făceau aşa. De fapt, ieşise o vorbă: „Cine nu fură îşi  fură familia“. Am început să mă întreb: „De ce există atâta ipocrizie? De ce atât de puţini se străduiesc să susţină frumoasele idealuri comuniste? De ce eforturile nu duc la nici un rezultat?“

Un timp de reexaminare

Când eram adolescentă, mi-am petrecut o parte din vacanţele de vară cu Alena, o colegă de şcoală. Într-o seară, Tanya, o prietenă adultă a Alenei, a venit pe la noi. „Trebuie să vă spun ceva foarte important“, ne-a zis ea. „M-am convins că există Dumnezeu.“ Noi am rămas uluite auzind la ce concluzie ajunsese ea. După ce ne-am revenit din uimire, am asaltat-o cu întrebări. „Ce dovezi ai?“ „Cum arată Dumnezeu?“ „Unde trăieşte?“ „De ce nu face ceva?“

Tanya ne-a răspuns la toate întrebările, una câte una. Ea ne-a explicat că scopul iniţial al lui Dumnezeu a fost ca pământul să fie o locuinţă paradiziacă pentru întreaga omenire şi ne-a explicat cum se va realiza în cele din urmă acest scop. Când ne-a arătat în Biblie promisiunea despre un pământ curat, locuit de oameni sănătoşi din toate punctele de vedere, care îşi poartă de grijă unii altora, mi-am dat seama că semăna cu promisiunile în care credeam eu. Însă eram sigură că, dacă cineva i-ar fi zis tatei că toate aceste lucruri minunate aveau să fie realizate de Regatul lui Dumnezeu — şi nu de comunism —, n-ar fi fost deloc încântat.

Adevărul e că odată, când aveam vreo 6 sau 7 ani, fetiţa unor vecini m-a dus la biserică fără ştirea părinţilor mei. Preotul a relatat o întâmplare biblică, iar mie mi-a plăcut aşa de mult, că mi-am dorit să aflu mai multe. Am făcut rost chiar şi de publicaţii religioase. Când le-am spus părinţilor mei despre acest lucru, ei mi-au interzis categoric să mai merg la biserică şi au distrus tot ce adusesem de citit acasă. Ca să-mi fie lucrurile cât mai clare, tata mi-a tras şi o bătaie zdravănă.

După această întâmplare, în casa noastră nu s-a mai pomenit niciodată de Dumnezeu. Am ajuns să cred că numai oamenii simpli, fără carte credeau în Dumnezeu şi că religia e o invenţie omenească. La şcoală am fost învăţaţi că oamenii au inventat noţiunea de Dumnezeu pur şi simplu pentru că nu pot să înţeleagă unele fenomene. Însă, acum, în faţa noastră era Tanya, o femeie inteligentă — de fapt, o profesoară —, care credea în Dumnezeu! „Trebuie să fie un sâmbure de adevăr în ce spune!“, mi-am zis în sinea mea.

Tanya ne-a vorbit cu atâta convingere, încât eram sigure că credea tot ceea ce spunea. Aşa că am întrebat-o: „Tanya, ce anume te-a convins că există Dumnezeu cu adevărat?“

„Biblia“, ne-a răspuns ea. „Biblia dă răspuns la toate întrebările pe care mi le-aţi pus voi. N-aţi vrea s-o înţelegeţi mai bine?“

Ştiam că, dacă începeam să studiez Biblia, părinţii mei nu aveau să se bucure deloc. Totuşi mi-am dorit foarte mult să aflu şi alte lucruri. Prin urmare, Tanya mi-a dat adresa Ludmilei, o Martoră a lui Iehova care locuia în apropiere de noi, în Horní Benešov. În timp ce examinam împreună cu Ludmila promisiunile lui Dumnezeu despre un paradis pământesc, mă tot întrebam: „Ce garanţie am că aceste lucruri se vor împlini?“

Ludmila mi-a zis că trebuia să-l cunosc mai bine pe Dumnezeu ca să pot crede în el şi în promisiunile sale. Studiind împreună Biblia, m-am convins că pământul şi mulţimea de forme complexe de viaţă care se găsesc pe pământ nu sunt rezultatul întâmplării oarbe. A trebuit să recunosc că există într-adevăr un Creator cu o inteligenţă superioară. Mi-am dat seama cât de logică este Biblia când declară: „Orice casă este construită de cineva, dar cel care a construit toate lucrurile este Dumnezeu“. — Evrei 3:4.

Mi-am dorit ca familia mea să afle aceste lucruri. Însă bănuiam că n-o să fie interesaţi, aşa că am tot amânat să le spun. Dar, într-o zi, mama a găsit printre lucrurile mele o pagină ce căzuse dintr-o Biblie veche, uzată, pe care o primisem. Părinţii au fost foarte supăraţi.

Discuţia cu tata

Când tata şi-a dat seama că bănuielile lui în legătură cu mine şi Martorii lui Iehova erau adevărate, m-a invitat să facem o plimbare lungă. „Trebuie să întrerupi imediat orice legătură cu  aceşti oameni“, mi-a cerut el. „Dacă nu, n-o să mai pot fi primarul satului nostru. Îmi vei ruina cariera. Va trebui să-mi las funcţia şi să mă întorc în fabrica unde am muncit înainte. Vei aduce ruşine asupra întregii familii.“

„Dar tată, Biblia e o carte logică şi conţine sfaturi excelente de viaţă“, am insistat eu.

„Nu, Alenka, mi-a zis tata, n-am avut niciodată nevoie nici de Biblie, nici de Dumnezeu ca să fiu fericit. Am făcut totul cu mâinile mele. Nimeni nu m-a ajutat. Mă surprinde să aud că poţi crede asemenea absurdităţi! Trebuie să duci o viaţă adevărată, să te căsătoreşti şi să ai copii şi vei vedea că poţi fi fericită şi fără Dumnezeu.“

Insistenţele tatălui au avut un mare efect asupra mea. Pe moment am început să am îndoieli în legătură cu credinţa mea, care pe atunci nu avea încă o temelie solidă. Apoi pe tata îl cunoşteam de mai mult timp decât îi cunoşteam pe Martorii lui Iehova şi întotdeauna mă simţisem în siguranţă acasă. Eram convinsă că tata îmi dorea binele. Ştiam că mă iubeşte, aşa că i-am promis că voi întrerupe studierea Bibliei. Nu peste mult timp am terminat şcoala, iar, la 18 ani, am plecat să lucrez în Praga, capitala ţării noastre.

Viaţa la Praga

Am găsit un loc de muncă la o bancă şi eram nerăbdătoare să aflu mai multe în legătură cu adevărata viaţă despre care mi-a zis tata că va fi adusă de comunism. Însă în scurt timp am văzut că oamenii de la oraş nu erau mai fericiţi decât cei din satul meu natal. De fapt, imoralitatea, ipocrizia, egoismul şi beţia erau la ordinea zilei.

În cele din urmă, un Martor care locuia în apropiere de casa noastră în Horní Benešov şi care venise la Praga a aranjat să fiu vizitată de Martori. Astfel, mi-am reluat studiul biblic în Praga cu o femeie pe nume Eva. De fiecare dată când terminam de studiat, Eva obişnuia să mă întrebe: „Vrei să vin şi săptămâna viitoare?“ Nu şi-a impus niciodată părerea, deşi uneori o întrebam ce-ar face dacă ar fi în locul meu.

„Nu-ţi pot spune ce-aş face“, îmi zicea ea. Apoi îmi îndrepta atenţia asupra unui verset din Biblie care mă ajuta să iau o decizie. Ceea ce mă îngrijora mult erau relaţiile cu părinţii mei, aşa că am întrebat-o dacă ar trebui să mă mai văd cu ei sau nu. Eva a deschis Biblia la Exodul 20:12, unde se spune că trebuie să ne onorăm părinţii. După aceea m-a întrebat: „Totuşi, ar trebui să punem oare pe cineva mai presus de părinţii noştri?“

Întrucât nu eram sigură, ea a deschis Biblia, unde am citit cuvintele lui Isus Cristos: „Cel ce are mai multă afecţiune pentru tată sau mamă decât pentru mine nu este demn de mine“ (Matei 10:37). Aşa am ajuns să înţeleg că, deşi părinţii mei merită să fie onoraţi, trebuie să arăt o afecţiune mai mare faţă de Isus şi faţă de Tatăl său ceresc. Eva s-a străduit întotdeauna să aducă în discuţie un principiu biblic legat de subiectul nostru, lăsându-mă de fiecare dată să decid singură.

Un conflict de interese

În septembrie 1982 am intrat în cele din urmă la o facultate din Praga, unde se studia agronomia. Dar nu peste mult timp mi-am dat seama că nu puteam să mă ocup cum trebuie de cursurile de la facultate şi, în acelaşi timp, să acord atenţie studierii Bibliei aşa cum îmi doream. Prin urmare, i-am spus unei profesoare că mă gândeam să mă las de facultate. „Te trimit la cineva care te va înţelege şi te va ajuta“, mi-a zis ea. A făcut demersurile necesare pentru ca decanul facultăţii să stea de vorbă cu mine.

Decanul m-a întâmpinat cu căldură, după care m-a întrebat: „Oare de ce doreşte cea mai bună studentă a noastră să renunţe la facultate?“

„Fiindcă n-am timp pentru alte lucruri care mă interesează“, i-am răspuns. Deoarece pe atunci Martorii lui Iehova erau o religie interzisă în Cehoslovacia, nu aveam de gând să-i spun motivul pentru care doream să renunţ la facultate. Dar, după ce am stat de vorbă cu el vreo două ore, am ajuns să cred că era o persoană de încredere. Aşadar, i-am zis că studiam Biblia.

„Studiază Biblia şi studiază-l şi pe Marx“, mi-a spus decanul. „Apoi alegi.“ Mi s-a părut chiar că mă încuraja să studiez Biblia!

 Zădărnicirea unei conspiraţii

Însă, a doua zi, el şi profesoara cu care vorbisem au mers până în satul meu natal ca să se întâlnească cu părinţii mei. Ei le-au spus că intrasem în legătură cu o sectă interzisă, periculoasă şi că doream să renunţ la facultate. „Dacă fiica dumneavoastră decide să lase facultatea, vom avea grijă să nu poată găsi de lucru în Praga, aşa că va trebui să se întoarcă acasă şi va întrerupe legăturile cu acea sectă“, i-a promis tatălui meu decanul.

În ianuarie 1983 am renunţat la facultate. O prietenă care studia şi ea Biblia m-a ajutat să găsesc o cameră cu chirie la o femeie în vârstă. Neştiind de vizita decanului la părinţi, nici de promisiunea făcută tatălui meu, nu înţelegeam de ce toate eforturile mele de a-mi găsi un loc de muncă eşuau. Proprietăreasa mea era curioasă şi ea să afle motivul, aşa că, fără ştirea mea, s-a dus la decanul facultăţii ca să-l întrebe de ce plecasem de la facultate.

„Fiţi atentă!“, a avertizat-o el. „Fata face parte dintr-o sectă periculoasă. E Martoră a lui Iehova. De aceea a trebuit să lase facultatea. Trebuie să se întoarcă acasă şi să rupă orice legătură cu secta. Voi avea personal grijă să nu găsească de lucru în Praga!“

Seara, când s-a întors acasă, proprietăreasa m-a chemat la ea şi mi-a zis: „Ei, Alenka, azi am fost la facultate“. Mă gândeam că trebuia să-mi fac bagajele chiar în acea seară şi să plec de la ea. Însă ea a spus: „Nu sunt de acord cu ceea ce face decanul. Ai dreptul să crezi ce vrei; importante sunt faptele. Te voi ajuta să-ţi găseşti de lucru“. În acea noapte m-am rugat lui Iehova şi i-am mulţumit pentru ajutorul său.

Nu peste mult timp, tata a venit la Praga să mă ia acasă. Dar, de data asta, argumentele lui nu m-au mai convins. Credinţa mea în Iehova şi în promisiunile sale avea o temelie mult mai solidă. La sfârşitul discuţiei, tata a plecat fără mine şi, pentru prima oară în viaţă, l-am văzut plângând. Deşi a fost o întâlnire foarte tensionată, ea m-a apropiat mai mult de Iehova. Am dorit să-i aparţin şi să-i slujesc. Astfel, la 19 noiembrie 1983, mi-am simbolizat dedicarea lui Iehova botezându-mă într-o cadă dintr-un apartament din Praga.

Decizia mea a fost binecuvântată

Mai târziu am ajuns să dau o mână de ajutor la producerea literaturii Martorilor. Pe atunci literatura era interzisă şi de aceea trebuiau luate măsuri stricte de siguranţă, întrucât autorităţile îi aruncaseră deja în închisoare pe câţiva fraţi ce fuseseră prinşi lucrând la aceste publicaţii. Pentru început mi s-a dat să copiez la maşina de scris revista Turnul de veghere tradusă în cehă. Aceste copii erau apoi trimise Martorilor pentru a le folosi la studierea Bibliei.

După aceea am fost invitată să lucrez împreună cu un grup de colaboratori creştini într-un apartament din Praga la producerea de cărţi. O cameră a fost golită aproape de toată mobila, iar pe o masă lungă aşezată în mijloc adunam paginile tipărite. Apoi aceste pagini erau lipite sau cusute, pentru a se face cărţi. De multe ori mă gândeam ce frumos ar fi să lucrez cu timp integral în acest mod.

Ca pionieră în organizaţia comunistă de tineret, m-am străduit să-i învăţ pe ceilalţi copii să fie persoane mai bune. Ca Martoră a lui Iehova, am continuat să lucrez cu tineri şi să-i ajut pe mulţi dintre ei să devină slujitori botezaţi ai lui Iehova. Deşi nici un membru al familiei mele n-a devenit încă Martor, am ajuns să am mulţi taţi, mame, surori şi fraţi spirituali, aşa cum, de altfel, ne promite şi Biblia. — Marcu 10:29, 30.

În 1989, guvernul comunist din ţara noastră a fost înlocuit de un guvern democratic. Această schimbare a însemnat libertate religioasă pentru Martorii lui Iehova, ceea ce a făcut posibil să ne întrunim în mod liber pentru a studia Biblia, să predicăm din casă în casă fără riscul de a fi arestaţi şi să călătorim în străinătate pentru a asista la congrese internaţionale. Mai mult decât atât, nu mai trebuia să ne facem griji că vom fi interogaţi, arestaţi sau supuşi intimidărilor!

Slujesc împreună cu soţul meu

În 1990 m-am căsătorit cu Petr, un colaborator creştin. În aprilie 1992, am reuşit amândoi să ne atingem obiectivul de a fi pionieri, cum se  numesc Martorii care activează cu timp integral în lucrarea de predicare. În cele din urmă, în iunie 1994, am fost invitaţi să lucrăm la filiala din Praga a Martorilor lui Iehova. Acum, în loc să producem literatură biblică în secret, puteam să slujim în mod deschis intereselor spirituale ale oamenilor din Republica Cehă.

Cu câţiva ani în urmă, părinţii mei au acceptat invitaţia pe care le-am făcut-o eu şi Petr de a vizita clădirea unde locuim şi muncim alături de alţi 60 de membri ai familiei noastre de la filială. După ce a inspectat camera noastră şi birourile de aici, tata a zis: „Da, cred că în mijlocul vostru e iubire adevărată“. Au fost cele mai frumoase cuvinte pe care le-am auzit vreodată de la tatăl meu.

Am parte de ceea ce promitea comunismul

Speranţa noastră de a ne bucura de o lume mai bună creată de comunism n-a fost decât un vis deşert şi nimic mai mult. Istoria omenirii a demonstrat că până şi cele mai sincere eforturi umane de a crea o societate dreaptă sunt zadarnice. Cred că mai există mulţi oameni care vor ajunge să înţeleagă că omul nu poate avea parte de o viaţă fericită fără ajutorul lui Dumnezeu. — Ieremia 10:23.

De multe ori îmi aduc aminte de tata şi de dorinţa lui ca eu să mă bucur de ceea ce el numea „o viaţă adevărată“, cea pe care ne-a învăţat că o va aduce comunismul. Însă din studierea Bibliei am ajuns să înţeleg că ceea ce Biblia numeşte „adevărata viaţă“ — viaţa în lumea nouă şi dreaptă a lui Dumnezeu — este singura promisiune sigură în care oamenii îşi pot pune încrederea (1 Timotei 6:19). Spun acest lucru pentru că, deşi sunt supuşi păcatului şi imperfecţiunii omeneşti, cei ce se străduiesc cu sinceritate să aplice învăţăturile din Biblie în viaţa lor pot cu adevărat să trăiască împreună în pace. Ei reuşesc să reziste tuturor încercărilor din afară menite să le distrugă unitatea sau să le suprime ataşamentul faţă de Iehova, Dumnezeul lor.

Acest lucru m-a impresionat mai ales când, la 19 mai 2001, am avut privilegiul de a asista împreună cu soţul meu la dedicarea noului complex  al filialei din Ucraina a Martorilor lui Iehova, aflat în apropiere de Lviv. Aici am cunoscut şi alţi Martori care fuseseră membri ai organizaţiei comuniste de pionieri. Şi ei, ca şi mine, au sperat că prin comunism se va realiza adevărata pace şi unitate în întreaga lume. Vladimir Grigoriev, care în prezent slujeşte împreună cu soţia sa la filiala din Rusia, a făcut şi el parte dintr-o organizaţie de pionieri.

Ce paradoxal: în locul unde s-a aflat o tabără de vară pentru pionierii comunişti, Martorii lui Iehova au construit noua lor filială. Din cauza spaţiului limitat de la filială, la programul de dedicare n-au putut fi prezente decât 839 de persoane din 35 de ţări. Cu toate acestea, în dimineaţa următoare, pe un stadion de fotbal din Lviv s-au adunat 30 881 de persoane ca să audieze o trecere în revistă a programului din ziua precedentă. * Pentru a asista la program, unii dintre cei prezenţi au călătorit şase ore sau chiar mai mult, venind din locuri îndepărtate.

Însă, aflându-se de măsurile luate pentru efectuarea unui tur la noul complex al filialei, autobuzele cu care veniseră la stadion aceste persoane s-au umplut imediat. Pe la amiază, autobuzele au început să sosească la filială — unde am avut privilegiul să fim cazaţi eu şi soţul meu —, iar dragii noştri colaboratori în credinţă au făcut turul complexului. Până seara, filiala a fost vizitată de peste 16 000 de persoane, care apoi s-au întors la autobuze, multe pornind în lunga lor călătorie de întoarcere acasă!

În Ucraina, ca, de altfel, în toate celelalte ţări din Europa Răsăriteană, milioane de oameni au crezut că singura speranţă de a crea o societate nouă şi paşnică era comunismul. În prezent însă, numai în Ucraina există peste 120 000 de persoane care le vorbesc oamenilor despre Regatul lui Dumnezeu. De fapt, mulţi dintre noi, foştii comunişti, am ajuns să credem că acest guvern al lui Dumnezeu e singura speranţă adevărată pentru ca toţi oamenii să trăiască în pace, ca fraţi.

[Notă de subsol]

[Legenda fotografiei de la pagina 12]

Când aveam 10 ani, la scurt timp după ce am intrat în organizaţia comunistă de pionieri

[Legenda fotografiei de la pagina 16]

Alături de soţul meu, Petr

[Legenda fotografiei de la pagina 16]

Vladimir, un fost pionier comunist, pe care l-am cunoscut la dedicarea filialei din Ucraina

[Legenda fotografiei de la paginile 16, 17]

Peste 30 000 de persoane au audiat o trecere în revistă a programului de dedicare

[Legenda fotografiei de la pagina 17]

Peste 16 000 de persoane au vizitat complexul filialei