Jangadas: neobişnuitele ambarcaţiuni din Brazilia

DE LA CORESPONDENTUL NOSTRU DIN BRAZILIA

DE SECOLE, pescari neînfricaţi numiţi jangadeiros navighează în rudimentarele, dar frumoasele lor jangadas, pe apele ce scaldă ţărmurile însorite din nord-estul Braziliei. Permiteţi-mi să vă spun ce am aflat despre aceste ambarcaţiuni neobişnuite.

La prima vedere, jangada pare o ambarcaţiune făcută la repezeală de nişte naufragiaţi. Dar, ca de obicei, aparenţele înşală. Jangadas ating viteze de până la 12 kilometri pe oră şi participă la regate. Deşi au o structură simplă, ele pot sta pe mare câteva zile şi pot fi întâlnite pe rutele transatlanticelor, la o depărtare de ţărm de până la 60 de kilometri. *

Jangada a fost folosită pentru prima oară în Brazilia ca vas de pescuit în larg la sfârşitul secolului al XVII-lea, când coloniştii portughezi au confecţionat o velă triunghiulară pentru şubredele vase ale băştinaşilor. Numele jangada, care înseamnă „a pune laolaltă“, a fost dat de portughezi. Înainte de sosirea lor în Brazilia, portughezii au vizitat India; ei au asimilat acest cuvânt din limba tamil, vorbită aici.

Din acele timpuri de început până în prezent, jangada a suferit câteva modificări. Iniţial, jangada era construită din cinci sau opt buşteni uşori, asemănători celor de plută, cum ar fi piúva, legaţi între ei cu fibre vegetale, fără nici un bolţ sau cui. În zilele noastre, corpul ambarcaţiunii este făcut, în general, din esenţe asemănătoare celor folosite la construirea bărcilor, deoarece conferă mai multă rezistenţă. O altă inovaţie este o cutie de lemn căptuşită cu zinc şi polistiren expandat, în care se depozitează peştele prins. Dimensiunile ambarcaţiunii au rămas neschimbate — între 5 şi 8 metri lungime şi 1,8 metri lăţime.

 În ultimele decenii, concurenţa cu vasele de pescuit moderne i-a determinat pe mulţi jangadeiros să se reprofileze, de exemplu, transportând turişti cu jangadas. Totuşi, de-a lungul coastei nord-estice a Braziliei mai există câteva mici colonii tradiţionale de pescari. Aici viaţa e simplă. În unele se obişnuieşte ca, atunci când bărbaţii sunt plecaţi pe mare, femeile să suplimenteze venitul familiei lucrând dantele fine.

Mă aflu într-o colonie de pe plaja Mucuripe şi sunt gata să-mi încep prima croazieră cu jangada.

Prima mea zi de jangadeiro

E ora 4 dimineaţa. Sunt pe plajă şi fac cunoştinţă cu cei patru colegi de echipaj. Căpitanul nostru este Assis. După ridicarea pânzei, prima mea sarcină este să ajut la împingerea jangadei în mare, întrucât e aşezată pe nişte trunchiuri de palmier (din specia Copernicia prunifera). Aproape imediat, jangada dispare pe jumătate în apă şi pare că se scufundă. Din fericire, nu e decât impresia mea. Practic e imposibil ca jangadas să se scufunde. Membrii echipajului îmi spun că uneori jangadas se răstoarnă şi, pentru a le readuce în poziţia iniţială, e nevoie de marinari cu experienţă şi de înotători vânjoşi. În ciuda pericolului de a ne răsturna, ne avântăm în largul mării, ale cărei valuri spală în permanenţă ambarcaţiunea.

Căpitanul nostru îşi ocupă postul la pupă, unde controlează pânza şi cârma. La proră stă un alt jangadeiro. Ceilalţi doi membri ai echipajului, ţinându-se strâns de nişte stâlpi, se înclină pentru a contrabalansa jangada. Ca simplu observator, m-am gândit că cel mai înţelept ar fi să mă ţin şi eu strâns de stâlpi. Răul de mare este o problemă obişnuită pentru marinarii novici, ca mine, dar încerc să suport cât pot de mult senzaţia de vomă.

După vreo două ore, ajungem la destinaţie. Echipajul strânge imediat pânza, aruncă ancora — o piatră băgată într-un cadru de lemn — şi începe să pescuiască. Membrii echipajului nu pescuiesc cu undiţa, ci cu o coardă lungă cu mai multe cârlige, motiv pentru care mâinile lor sunt pline de cicatrice şi bătături. În afară de peşti, ei prind uneori şi homari, folosind o capcană numită manzuá, confecţionată din bambus şi fibre de nailon. Pentru a se proteja de soare, unii poartă pălării de paie cu boruri largi, iar alţii doar o şapcă.

Viaţa de jangadeiro nu înseamnă decât sare, transpiraţie şi arşiţă. De aceea, tot mai puţini tineri aleg să înveţe această meserie, transmisă de-a lungul secolelor din tată-n fiu.

După-amiază ne întoarcem împreună cu alte câteva jangadas. Cu pânzele lor graţioase, ce se profilează pe fundalul mării de smarald şi al cerului azuriu, înving furia valurilor — o privelişte ce-ţi taie respiraţia, fiind cântată în multe poezii şi cântece.

Ajunşi la ţărm, îi ajut pe jangadeiros să-şi aşeze la loc jangada pe suportul de lemn. O jangada cântăreşte de regulă circa 300 de kilograme, dar, pentru braţele noastre istovite, pare mult mai grea. Jangadeiros îi vând unui negustor tot ce au pescuit, iar acesta, la rândul său, îşi va vinde marfa clienţilor. Croaziera noastră a fost scurtă şi am prins doar câteva kilograme de peşte. Însă o jangada poate transporta până la 1 000 de kilograme de peşte. Le mulţumesc membrilor echipajului şi mă întorc acasă rupt de oboseală, dar satisfăcut. Până ce adorm, simt parcă legănatul jangadei, simpla, dar neobişnuita ambarcaţiune din Brazilia.

[Notă de subsol]

[Legenda fotografiei de la pagina 25]

O jangada tradiţională confecţionată din buşteni, acum scoasă din uz

[Legenda fotografiei de la pagina 25]

O jangada cântăreşte de regulă circa 300 de kilograme