Potrivit Bibliei

Sentimentele de vinovăţie — sunt întotdeauna nepotrivite?

MULŢI oameni din prezent consideră că sentimentele de vinovăţie nu sunt de dorit. Unii împărtăşesc concepţia filozofului german Friedrich Nietzsche potrivit căreia „vinovăţia este cea mai îngrozitoare boală care s-a abătut asupra omului“.

Totuşi, în prezent, unii cercetători au ajuns la altă concluzie. „Vinovăţia este proprie oricărei persoane sensibile şi responsabile“, a spus Susan Forward, doctor în filozofie, terapeut şi scriitor de renume mondial. „Este un instrument al conştiinţei.“ Aşadar, se poate spune oare că toate sentimentele de vinovăţie sunt nepotrivite? Există situaţii în care sentimentele de vinovăţie ar putea fi benefice?

Ce este vinovăţia?

Sentimentul de vinovăţie apare când ne dăm seama că i-am făcut rău cuiva la care ţinem sau că am încălcat normele după care considerăm că trebuie să ne ghidăm în viaţă. Potrivit unei lucrări de referinţă, vinovăţia este „un sentiment al responsabilităţii resimţit de o persoană în urma unui eşec ori a comiterii unui delict, a unei infracţiuni sau a unui păcat“.

În Scripturile ebraice, vinovăţia este asociată cu eşecul unui israelit de a trăi la înălţimea Legii lui Dumnezeu, peste jumătate dintre referinţe găsindu-se în cărţile biblice Leviticul şi Numeri. Este interesant că termenul nu apare aproape deloc în Scripturile greceşti creştine. Totuşi, în cele câteva situaţii în care apare, termenul se referă tot la păcate grave comise împotriva lui Dumnezeu. — Marcu 3:29; 1 Corinteni 11:27.

Din nefericire, putem avea sentimente de vinovăţie şi fără să fim cu adevărat vinovaţi. De pildă, pentru o persoană perfecţionistă care tinde să-şi fixeze standarde prea înalte, orice eşec poate genera, în mod inutil, sentimente de vinovăţie (Eclesiastul 7:16). Ori am putea lăsa ca remuşcările resimţite în mod firesc în urma comiterii unui păcat sau a unei greşeli să ia proporţii, să dea naştere la sentimente de ruşine şi să ne determine să ne autopedepsim în mod inutil. La ce ajută deci sentimentele de vinovăţie?

 Sentimentele de vinovăţie pot fi benefice

Sentimentele de vinovăţie pot fi benefice din cel puţin trei motive: 1) Sunt un indiciu că ştim care sunt normele acceptate şi că avem o conştiinţă sensibilă (Romani 2:15). De fapt, o carte publicată de Asociaţia Americană de Psihiatrie consideră că absenţa sentimentelor de vinovăţie poate da naştere unui comportament periculos pentru societate. Persoanele cu o conştiinţă viciată sau insensibilă nu deosebesc binele de rău, ceea ce poate fi periculos. — Tit 1:15, 16.

2) O conştiinţă încărcată ne poate ajuta să evităm acţiunile nedorite. Întocmai cum durerea fizică ne semnalează o problemă de sănătate, durerea emoţională asociată cu vinovăţia ne semnalează o problemă de natură morală sau spirituală căreia trebuie să-i acordăm atenţie. Odată conştienţi de slăbiciunea respectivă, încercăm să evităm să ne mai rănim pe noi înşine sau să-i mai rănim pe cei dragi nouă sau pe alţii. — Matei 7:12.

3) Mărturisirea sentimentelor de vinovăţie poate ajuta atât persoana vinovată, cât şi victima. Sentimentele de vinovăţie ale regelui David, de exemplu, au fost însoţite de o cumplită durere sufletească. „Câtă vreme am tăcut, mi se topeau oasele de gemetele mele necurmate“, a scris el. Dar, când în cele din urmă i-a mărturisit lui Dumnezeu păcatul, David a cântat plin de bucurie: „Tu mă înconjuri cu cântări de mântuire“ (Psalmul 32:3, 7). Mărturisirea poate face chiar ca victima să se simtă mai bine, deoarece recunoaşterea vinei poate fi o dovadă pentru cel ofensat că cealaltă persoană o iubeşte, astfel că regretă că i-a produs atâta suferinţă. — 2 Samuel 11:2–15.

Un punct de vedere echilibrat asupra sentimentelor de vinovăţie

Pentru a vă forma un punct de vedere echilibrat asupra sentimentelor de vinovăţie, remarcaţi contrastul izbitor dintre modul de gândire al lui Isus şi cel al fariseilor cu privire la păcătoşi şi păcat. În Luca 7:36–50 citim despre o femeie imorală care a intrat în casa unui fariseu unde cina Isus. Ea a intrat în linişte şi s-a apropiat de Isus, i-a spălat picioarele cu lacrimile ei şi le-a parfumat cu un ulei scump.

Piosul fariseu a privit-o cu dispreţ pe femeie, considerând că era sub demnitatea lui să-i acorde atenţie. El şi-a spus: „Omul acesta [Isus], dacă ar fi profet, ar şti cine şi ce fel de femeie este cea care îl atinge, că este o păcătoasă“ (Luca 7:39). Isus i-a corectat imediat modul de gândire. „Tu nu mi-ai uns capul cu ulei“, a spus Isus. „Dar această femeie mi-a uns picioarele cu ulei parfumat. Datorită acestui fapt, îţi spun, păcatele ei, deşi sunt multe, sunt iertate, pentru că a iubit mult.“ Fără îndoială, cuvintele lui amabile i-au ridicat moralul femeii şi i-au uşurat inima. — Luca 7:46, 47.

Isus în nici un caz nu a scuzat imoralitatea. Dimpotrivă, el i-a dat o lecţie trufaşului fariseu, vorbindu-i despre superioritatea iubirii ca motivaţie pentru a-i sluji lui Dumnezeu (Matei 22:36–40). Desigur, era normal ca femeia să se simtă vinovată din cauza trecutului ei imoral. Evident, ea se căia, dovadă fiind faptul că plângea, neîncercând să-şi justifice în vreun fel faptele din trecut. Ea a făcut ceva pentru a-l onora pe Isus în public. Văzând aceasta, Isus i-a spus: „Credinţa ta te-a salvat; du-te în pace“. — Luca 7:50.

Fariseul a continuat totuşi să o considere o păcătoasă. Probabil că spera să o facă să tremure de frică şi să-i fie ruşine. Dar faptul de a încerca în permanenţă să sădim în alţii sentimente de vinovăţie când nu fac întotdeauna lucrurile aşa cum credem noi de cuviinţă vădeşte lipsă de iubire şi, în ultimă instanţă, nu va avea efectul scontat (2 Corinteni 9:7). Cele mai bune rezultate se obţin atunci când îl imităm pe Isus — dând un bun exemplu, lăudându-i pe alţii în mod sincer şi exprimându-ne încrederea în ei, chiar dacă uneori au nevoie de mustrare sau de sfaturi. — Matei 11:28–30; Romani 12:10; Efeseni 4:29.

Aşadar, sentimentele de vinovăţie pot fi potrivite, ba chiar necesare, când am făcut o greşeală. În Proverbele 14:9 se spune: „Nebunii glumesc cu păcatul“. O conştiinţă încărcată poate şi trebuie să ne îndemne să ne mărturisim păcatul şi, în consecinţă, să acţionăm pentru a îndrepta lucrurile. Totuşi, motivul principal pentru care îi slujim lui Iehova trebuie să fie întotdeauna iubirea, nu sentimentele de vinovăţie (Iov 1:9–11; 2:4, 5). Biblia ne asigură că, atunci când au această motivaţie, oamenii drepţi sunt încurajaţi şi învioraţi şi, astfel, fac tot ce pot. Dar cel mai important este însă că ei îi slujesc lui Iehova cu bucurie.