Una cu vântul

DE LA CORESPONDENTUL NOSTRU DIN CANADA

„FĂ-MI IMEDIAT ROST DE NIŞTE TAFTA ŞI DE O FUNIE ŞI O SĂ-ŢI ARĂT CEVA CE N-A MAI VĂZUT LUMEA!“ — JOSEPH-MICHEL MONTGOLFIER, 1782.

VUUM! O flacără ţâşneşte într-un balon colorat, care începe să se ridice lin spre cer. Zborul cu un frumos balon de pânză multicoloră te bine dispune şi te eliberează de stresul cauzat de ritmul trepidant al vieţii. Este „liniştitor şi, în acelaşi timp, palpitant“, a spus un pasionat al zborului cu balonul cu aer cald.

De la prima lansare efectuată cu succes la începutul anilor ’80 ai secolului al XVIII-lea de Joseph-Michel şi Jacques-Étienne Montgolfier, zborul cu balonul i-a fascinat mereu pe oameni (vezi chenarul de mai jos). Totuşi, zborul cu balonul este practicat ca sport de agrement numai din anii ’60 ai secolului al XX-lea, când au fost inventate pânza ignifugă şi un sistem sigur şi ieftin de ardere a propanului, folosit la încălzirea şi reglarea temperaturii aerului din interiorul balonului.

Cum arată un balon

Privind cu atenţie un balon frumos, puteţi observa că este confecţionat din fâşii de pânză colorată îmbinate între ele, înguste la bază şi din ce în ce mai late spre partea superioară a balonului. Când sunt umplute cu aer, unele baloane au diametrul mic de 15 metri şi diametrul mare de peste 25 de metri.

Aerostierii plini de imaginaţie îşi exprimă individualitatea născocind tot felul de baloane, mici sau mari, cu forme cât se poate de ciudate: animale, sticle şi chiar clovni. Totuşi, indiferent de forma baloanelor, principiile de zbor ale acestor aerostate silenţioase rămân aceleaşi.

Atât pilotul, cât şi pasagerii stau într-o gondolă, sau nacelă, de nuiele, uşoară, dar rezistentă, prinsă de balon cu cabluri şi aşezată chiar sub gura balonului. Unele nacele sunt confecţionate din aluminiu. Dacă vă uitaţi chiar deasupra nacelei, veţi vedea arzătorul şi regulatorul de combustibil fixate pe o placă metalică dedesubtul gurii balonului. Rezervoarele de combustibil sunt în nacelă.

 Pregătirea pentru ascensiune

Pentru a decola, avionul are nevoie de o pistă lungă. Balonul cu aer cald are însă nevoie doar de un loc deschis, nu prea mare ca întindere. Important este ca deasupra să nu existe nici un obstacol. Nu sunteţi nerăbdători să mergeţi cu acest aerostat silenţios? Însă, înainte de a vă urca în nacelă, trebuie făcute anumite lucruri.

Mai întâi, balonul gol este întins pe pământ, astfel încât vântul să bată în interiorul lui, dinspre nacelă, care este aşezată pe o parte. Apoi, cu ajutorul unui ventilator mare motorizat, se suflă aer spre gura balonului. Aerul încălzit este direcţionat spre interiorul balonului, care, împreună cu nacela, se ridică în poziţie verticală. În final se face o ultimă verificare a întregului echipament, a conductelor de combustibil, precum şi a supapei şi a funiilor care permit ţinerea sub control a dezumflării, pentru a fi siguri că acestea atârnă în nacelă. Acum pilotul este gata să-i ia pe pasageri şi să se ridice cu balonul. Unii aerostieri sunt dotaţi cu echipamente radio şi ţin în permanenţă legătura cu echipa de la sol, care îi urmăreşte cu un vehicul pentru a prinde nacela balonului la aterizare.

Una cu vântul

Majoritatea aerostierilor preferă altitudini mai mici de 100 de metri ca să se poată lăsa purtaţi de vânt pe deasupra satelor şi a ogoarelor şi să  observe ce se petrece jos. De la această înălţime se pot auzi chiar şi râsetele şi ţipetele oamenilor. În faţă ţi se deschide o privelişte încântătoare. Te simţi ca un puf de păpădie purtat de adierea vântului. Unele baloane se ridică de regulă la înălţimi de peste 600 de metri. Totuşi nu este recomandabil să se menţină o altitudine mai mare de 3 000 de metri fără o sursă de oxigen. — Vezi chenarul „Zbor la mare altitudine“.

Aflaţi la înălţime, cum veţi coborî? Cu ajutorul gravitaţiei. Puteţi totuşi controla coborârea trăgând sfoara prinsă de supapă şi lăsând să iasă o parte din aerul cald. Zborul pe orizontală este cu totul altceva. Pilotul este la cheremul fenomenelor naturii. „Fiecare zbor e diferit, întrucât vântul este cel care dictează direcţia şi viteza“, a explicat un aerostier cu experienţă. Aflându-se la nivele diferite, curenţii de aer pot modifica viteza şi direcţia de zbor. Nu este ceva neobişnuit ca la o altitudine de 100 de metri vântul să bată dintr-o anumită direcţie, iar la o altitudine de 200 de metri, din direcţie opusă.

Întrucât balonul se deplasează cu viteza vântului, pasagerii au impresia că sunt suspendaţi în aer şi că pământul se învârte dedesubtul lor. „Aerostierii sunt una cu vântul, astfel că, aflaţi la înălţime, pot deschide o hartă fără ca aceasta să le zboare din mână“, se spune în revista Smithsonian.

Deprinderea de a zbura cu balonul

Momentul ideal pentru a zbura cu balonul este atunci când vântul abia adie, fie imediat după răsărit, fie cu puţin înainte de apus. Însă de preferat e dimineaţa, întrucât atunci aerul este, de regulă, mai rece, iar forţa de ascensiune a balonului este mai mare. Zborurile efectuate după-amiaza târziu sunt periculoase pentru că se lasă repede întunericul.

Pentru a deveni aerostier e nevoie de mult exerciţiu. Secretul constă în faptul de a găsi un curent de aer care să se deplaseze în direcţia dorită şi de a te menţine în el. Aerostierii cu experienţă stăpânesc aşa-numitul mers în trepte. Ei urcă la o anumită altitudine şi stabilizează aerostatul. După ce arzătorul aruncă un jet de foc, aerul cald  urcă spre partea superioară a balonului, iar silenţiosul aerostat se înalţă şi mai mult.

Pentru a nu pierde controlul asupra balonului, pilotul trebuie să introducă aer cald la intervale de timp potrivite şi să fie foarte atent. Chiar şi cea mai mică neatenţie poate provoca o coborâre neaşteptată. Un pilot vigilent nu uită că sursa de căldură se găseşte, în general, la o distanţă de 15–18 metri mai jos de partea superioară a balonului şi că, din acest motiv, ar putea dura între 15 şi 30 de secunde până când aerostatul răspunde la încălzirea realizată cu ajutorul jetului de foc.

Aterizarea poate fi amuzantă, îndeosebi dacă se face pe un teren îngrădită, iar vântul bate tare. Un aerostier cu experienţă a spus că, în această situaţie, „e mai bine să se facă o aterizare rapidă şi zdruncinată pe locul corect, decât o aterizare lină într-o cuşcă cu lei de la o grădină zoologică“. Totuşi, o coborâre lină e cea mai de dorit, când vântul este prielnic.

Multicolorele baloane continuă să împodobească cerul când numeroase persoane participă la întreceri, concursuri şi festivaluri, iar altele zboară pur şi simplu din plăcere.

[Chenarul/Fotografiile de la paginile 14, 15]

PAGINI DE ÎNCEPUT DIN ISTORIA ZBORULUI CU BALONUL

Joseph-Michel şi Jacques-Étienne Montgolfier, fiii unui bogat fabricant de hârtie din Annonay (Franţa), au construit şi au lansat primul balon cu aer cald, numele lor rămânând neşterse în paginile istoriei. Când au făcut primele experimente, la începutul anilor ’80 ai secolului al XVIII-lea, ei au folosit baloane de hârtie, despre care credeau că se puteau ridica datorită fumului rezultat în urma arderii de paie şi lână. În scurtă vreme însă şi-au dat seama că balonul se putea înălţa cu ajutorul aerului încălzit.

Ulterior, când au început să confecţioneze baloane de pânză, au observat că, lansând baloane din ce în ce mai mari, puteau atinge altitudini mai mari şi totodată puteau ridica o încărcătură utilă mai mare. În iunie 1783, ei au lansat din piaţa publică a oraşului Annonay cel mai mare balon pe care îl construiseră până la acea dată. El a plutit în înaltul cerului circa zece minute, după care a aterizat.

Cu această realizare, ei au tras concluzia că puteau lansa un balon care să transporte persoane. Însă, mai întâi, în septembrie 1783, mii de spectatori s-au strâns la Versailles pentru a vedea lansarea unui balon în nacela căruia fuseseră puşi un cocoş, o raţă şi o oaie. Toate trei animalele au supravieţuit celor opt minute de zbor, fără să fi fost afectate în vreun fel. La puţin timp după aceea, la 21 noiembrie 1783, s-a încercat primul zbor cu oameni. Ludovic al XVI-lea a fost convins să le acorde această onoare la doi oameni de viţă nobilă. Balonul a fost lansat de pe castelul Muette şi a plutit deasupra Parisului circa 8 kilometri. După aproximativ 25 de minute, ei au aterizat forţat, fiindcă balonul a luat foc.

Cam în aceeaşi perioadă, Academia de Ştiinţe din Paris a manifestat şi ea interes faţă de această invenţie. Profesorul Jacques Charles, unul dintre cei mai de seamă fizicieni ai acelor vremi, în colaborare cu doi mecanici iscusiţi, pe nume Charles şi M. N. Robert, a construit primul balon cu hidrogen, care a fost testat la 27 august 1783. Acesta a plutit 45 de minute pe o distanţă de circa 24 de kilometri, devenind cunoscut sub numele de charlière. Acest tip de balon se foloseşte şi în zilele noastre, păstrându-se aproape în totalitate forma originară.

[Chenarul de la pagina 17]

ZBOR LA MARE ALTITUDINE

Englezul Henry Coxwell a devenit cunoscut drept cel mai de seamă pilot de altitudine. În septembrie 1862, James Glaisher, de la Societatea Britanică de Meteorologie, l-a rugat să-l ajute să facă unele constatări ştiinţifice de la mare altitudine. Ei au urcat cu balonul la peste 9 000 de metri, fără nici o sursă de oxigen!

Când au atins o altitudine de peste 8 000 de metri şi au început să respire greu din cauza aerului rece şi rarefiat, Coxwell s-a pregătit să aterizeze. Totuşi, din cauză că balonul se învârtea, funia care acţiona supapa de dezumflare s-a încurcat, iar Coxwell a fost nevoit să se urce printre funiile de ancorare ale balonului ca să descurce funia. Glaisher era deja inconştient, iar Coxwell a trebuit să tragă funia cu dinţii, întrucât mâinile îi erau paralizate de frig. În cele din urmă au reuşit să coboare.

În final, şi-au revenit amândoi şi au putut încetini coborârea balonului. Ei atinseseră o altitudine de aproape 10 000 de metri, un record care nu a fost depăşit timp de peste un secol. Zborul lor într-un balon cu nacelă se numără printre cele mai de seamă a fost un moment important în istoria aeronauticii, întrucât a fost efectuat fără nici o sursă de oxigen, cu echipament de protecţie minim şi cu aproape nici un fel de cunoştinţe despre păturile superioare ale atmosferei.

[Legenda fotografiei de la pagina 15]

Interiorul unui balon în timp ce este umflat

[Legenda fotografiei de la pagina 15]

Aerul încălzit este direcţionat spre interiorul balonului pentru ca acesta să se ridice şi să plutească

[Legenda fotografiei de la pagina 16]

Forme neobişnuite de balon