O privire atentă asupra naturii sălbatice

IMAGINAŢI-VĂ că aveţi un miniradioemiţător prins la spate, care permite monitorizarea şi studierea fiecărei mişcări pe care o faceţi. Acest lucru îl experimentează un albatros călător, o femelă căreia i se spune dna Gibson. Minusculul emiţător le permite cercetătorilor să o studieze pe dna Gibson îndeaproape cu ajutorul sateliţilor, care recepţionează semnalele transmise de ea — precum şi cele transmise de alte păsări dotate cu emiţătoare — şi le trimit înapoi pe pământ. Astfel s-au obţinut informaţii impresionante despre aceste păsări magnifice, sperându-se că vor putea contribui la protejarea lor ca specie.

Potrivit unui raport întocmit de Universitatea La Trobe din Victoria (Australia), cercetătorii au descoperit că albatroşii călători parcurg în zbor, zilnic, în medie 300 de kilometri, iar uneori chiar peste 1 000 de kilometri. Având o anvergură a aripilor de peste 340 de centimetri, cea mai mare din lumea păsărilor, aceşti planori remarcabili zboară pe deasupra mărilor în stoluri în formă de „v“, parcurgând în câteva luni distanţe de peste 30 000 de kilometri. Studii asemănătoare efectuate în Statele Unite au dezvăluit că un albatros din specia Diomedea immutabilis a făcut patru călătorii de pe insula Tern, situată la nord-vest de Honolulu, pe Insulele Aleutine — distanţa dus-întors fiind de 6 000 de kilometri — ca să-i aducă hrană singurului său pui.

Aceste studii efectuate cu ajutorul unei tehnologii avansate au dezvăluit totodată motivul pentru care numărul femelelor a scăzut într-un ritm mai rapid decât cel al masculilor. Urmărindu-se traseele de zbor, s-a constatat că, în perioada de reproducere, masculii preferau să pescuiască mai aproape de Antarctica, în timp ce femelele aveau obiceiul să-şi procure hrana mai dinspre nord, din zona unde se practică pescuitul costier cu cârlige. Păsările se năpusteau asupra momelii puse în urma bărcilor, rămâneau prinse de cârlige şi se înecau. În perioada de reproducere, masculii din unele populaţii de albatroşi călători au depăşit de două ori numărul femelelor. Au fost afectate numeric şi alte specii de albatroşi. De fapt, la mijlocul anilor ’90, circa 50 000 de păsări au murit înecate în urma bărcilor folosite pentru pescuitul costier cu cârlige în apele Australiei şi ale Noii Zeelande, numeroase specii fiind astfel ameninţate cu dispariţia. Albatrosul călător a fost declarat în Australia o specie pe cale de dispariţie. Concluziile la care s-a ajuns au dus la schimbarea metodelor de pescuit şi la reducerea numărului de albatroşi călători ce mureau din acest motiv. Totuşi, această specie continuă să scadă numeric în multe locuri de reproducere importante.

Inelarea

Dacă minidispozitivele electronice îi ajută pe cercetători să monitorizeze anumite specii de păsări, de mulţi ani se folosesc metode mai simple şi mai ieftine. Una dintre acestea presupune fixarea cu grijă a unui mic inel de metal sau de plastic la unul dintre picioarele păsării.

Ca metodă de cercetare convenţională, se spune în revista Smithsonian, aplicarea unui inel la piciorul unei păsări a început să fie practicată în 1899, când profesorul danez Hans Christian Mortensen „a confecţionat cu grijă nişte inele metalice, şi-a notat numele şi adresa pe ele şi  le-a prins la piciorul a 165 de pui de graur“. În zilele noastre, fixarea unui inel la piciorul unei păsări, procedeu numit în Europa inelare, se practică la nivel internaţional şi furnizează informaţii valoroase despre aria de răspândire a păsărilor şi despre obiceiurile lor de migrare, comportamentul lor, organizarea lor socială, mărimea populaţiilor de păsări şi rata supravieţuirii şi a reproducerii. Acolo unde vânatul este permis, inelarea le dă guvernelor posibilitatea să emită legi privind administrarea pe termen lung a ornitofaunei cinegetice. Cu ajutorul inelării se află totodată modul în care păsările sunt afectate de boli şi de substanţe chimice toxice. De fapt, unele păsări pot fi purtătoare ale unor boli întâlnite la om, cum ar fi encefalita şi boala Lyme, astfel că informaţiile legate de biologia şi comportamentul păsărilor pot fi utile şi în ocrotirea sănătăţii noastre.

Este inelarea o metodă crudă?

În ţările în care se practică, inelarea este reglementată prin legi stricte, putând fi efectuată numai cu autorizaţie. Potrivit Agenţiei Australiene de Conservare a Naturii, în Australia „persoanele care fixează inele sunt instruite cu atenţie cum să prindă păsările, cum să le ţină şi cum să le fixeze inelele fără să le rănească. Perioada de instruire este, în mod normal, de doi ani şi presupune multă practică“. Reglementări asemănătoare există şi în Europa, în Canada, în Statele Unite şi în alte ţări.

Inelele sunt confecţionate din diverse materiale şi au forme, mărimi şi culori diferite. În general, sunt confecţionate dintr-un material uşor, cum ar fi aluminiul sau plasticul, dar în cazul păsărilor care trăiesc mult ori trăiesc în apă sărată se foloseşte inoxul sau alte materiale inoxidabile. Inelele cu indicativ colorat permit identificarea păsărilor de la distanţă. Deşi presupune fixarea mai multor inele, această metodă le scuteşte pe păsări de stresul de a fi prinse din nou în vederea identificării.

Indiferent de modalitatea de inelare sau marcare folosită, cercetătorii au grijă ca aceasta să nu le producă păsărilor nici o iritaţie sau orice altceva ce le-ar putea afecta comportamentul, fiziologia, longevitatea, viaţa socială, ecologia sau şansele de supravieţuire. De exemplu, o marcă strident colorată, cum ar fi o crotalie fixată la aripă, ar putea face ca pasărea respectivă să fie mai uşor văzută de prădători sau i-ar putea influenţa succesul în găsirea unui partener. Unele specii defechează pe picioare, astfel că inelarea acestor păsări ar putea duce la apariţia infecţiilor. În regiunile reci, pe inele se poate depune gheaţă, ceea ce constituie un pericol, îndeosebi în cazul păsărilor de apă. Aceştia sunt doar câţiva dintre factorii de care trebuie să se ţină cont în marcarea păsărilor. Dar, chiar şi aşa stând lucrurile, ei nu fac decât să sublinieze cât de importante sunt informaţiile despre biologia şi comportamentul păsărilor pentru ca acest program să fie eficient şi, în acelaşi timp, uman.

Ce să faceţi dacă găsiţi un animal marcat

Uneori, pe crotaliile fixate la un picior sau la o aripă este notat un număr de telefon sau o adresă, dându-vă posibilitatea să luaţi legătura cu proprietarul ori cu cel ce a fixat crotalia. * Astfel, îi puteţi spune proprietarului unde şi când aţi găsit crotalia şi, probabil, alte detalii. De exemplu, în cazul unui peşte, un biolog poate stabili atunci cât de departe a ajuns acesta din momentul în care a fost marcat şi eliberat, precum şi viteza de deplasare.

Graţie muncii cercetătorilor din întreaga lume şi eforturilor oamenilor conştiincioşi care anunţă ori de câte ori găsesc crotalii, se adună informaţii uluitoare despre lumea vieţuitoarelor. Să luăm cazul fugaciului-de-mare, o pasăre de 100–200 de grame, din subordinul Charadrii. Oamenii de ştiinţă ştiu în prezent că unii fugaci-de-mare migrează în fiecare an din extremitatea nordică a Canadei spre extremitatea Americii de Sud, parcurgând dus-întors o distanţă de circa 30 000 de kilometri!

Un inel fixat la piciorul unui fugaci-de-mare bătrân, dar sănătos, a dezvăluit că, după toate probabilităţile, fugaciul-de-mare făcea aceasta de 15 ani. Într-adevăr, această pasăre mică trebuie să fi zburat 400 000 de kilometri — mai mult decât distanţa medie de la pământ la lună! Ţinând în palmă această micuţă pasăre cu adevărat remarcabilă, scriitorul de articole despre natură Scott Weidensaul a spus: „Tot ce pot să fac este să-mi plec capul cu admiraţie şi respect în faţa călătorilor care unesc această lume largă“. Într-adevăr, cu cât învăţăm mai multe despre numeroasele vieţuitoare ale pământului, cu atât ne simţim mai plini de admiraţie şi de respect faţă de Cel ce „a făcut cerurile şi pământul . . . şi tot ce este în ele“, Iehova Dumnezeu. — Psalmul 146:5, 6.

[Notă de subsol]

 [Chenarul/Fotografiile de la pagina 15]

METODE DE MARCARE ŞI DE URMĂRIRE

În afară de păsări sunt marcate pentru studiu numeroase alte vieţuitoare. Metodele de marcare folosite depind de obiectivele ştiinţifice, precum şi de caracteristicile fizice şi comportamentul animalelor studiate. În afară de inele aplicate la piciorul animalelor, cercetătorii folosesc steguleţe, panglici, tăbliţe, pete de vopsea, tatuaje, semne făcute cu fierul roşu, zgărzi, dispozitive de urmărire prin radio, microcipuri şi săgeţi de inox (la care sunt ataşate etichete codate), clipsuri pentru deget, coadă şi ureche, precum şi alte metode şi dispozitive de marcare. Unele sunt foarte ieftine. Altele sunt costisitoare, cum ar fi miniaparatele electronice de 15 000 de dolari, cu minivideocamere, folosite pentru a studia obiceiurile de scufundare ale focilor.

Un aparat electronic numit transponder integrat pasiv poate fi introdus sub pielea unui animal anesteziat sau în corp, după care este scos şi citit cu un instrument special. Pentru a studia tonul nordic, oamenii de ştiinţă inserează într-un peşte din această specie un microcip. În decurs de nouă ani, microcipurile strâng şi stochează informaţii despre temperatură, timp, intensitatea luminii şi adâncimea apei la care se află peştele. Când este scos, microcipul furnizează informaţii despre distanţele străbătute de tonul-gazdă, ce pot fi calculate prin compararea citirilor din cursul zilei cu informaţiile despre timp.

Şerpii pot fi marcaţi prin prinderea cu clipsuri a unor solzi, broaştele ţestoase prin crestarea carapacei, şopârlele prin prinderea unui clips la deget, iar aligatorii şi crocodilii fie prin fixarea unui clips la deget, fie prin îndepărtarea unor scuturi (plăci cornoase) din coadă. Unele animale se deosebesc în mod natural suficient de mult unele de altele, putând fi astfel identificate pur şi simplu prin fotografii.

[Legenda fotografiilor]

Fixarea unei crotalii în urechea unui baribal; crotalie în formă de macaroană fixată la un peşte din specia Dascyllus albisella; crotalii fixate pe cozile unor aligatori

Şoim-călător cu un emiţător prin satelit

Păstrăv aparţinând genului Oncorhynchus mykiss, căruia i s-a introdus un telemetru

[Provenienţa fotografiilor]

Urs: © Glenn Oliver/Visuals Unlimited; peşte din specia Dascyllus albisella: dr. James P. McVey, NOAA Sea Grant Program; aligator: Copyright © 2001 de Kent A. Vliet; şoimul de la paginile 2 şi 15: fotografie realizată de National Park Service; bărbaţi ţinând un peşte: © Bill Banaszewski/Visuals Unlimited

[Legenda fotografiei de la pagina 13]

Fixarea unui inel la un uliu din specia Accipiter striatus

[Provenienţa fotografiei]

© Jane McAlonan/Visuals Unlimited