Limbajul în sălbăticie — secretele comunicării între animale

DE LA CORESPONDENTUL NOSTRU DIN KENYA

UNUL dintre cele mai preţioase daruri omeneşti este, fără îndoială, capacitatea de a comunica. Ea ne ajută să transmitem informaţii vitale altora fie prin cuvinte, fie fără cuvinte, de exemplu, prin gesturi. De fapt, libertatea de exprimare reprezintă o chestiune foarte controversată pe întregul pământ. Astfel, unii s-au gândit că numai oamenilor le este dat să comunice.

Însă cercetările demonstrează că animalele schimbă informaţii între ele apelând la metode complexe, care uneori îi pun pe oameni în încurcătură. Da, animalele „vorbesc“, dar nu prin cuvinte, ci prin semnale vizuale; de pildă, ele dau din coadă, îşi mişcă urechile sau bat din aripi. Alte forme de comunicare pot necesita folosirea „vocii“, cum ar fi lătratul, răgetul, mârâitul sau cântecul unei păsări. Unele „limbaje“ sunt evidente pentru om, în timp ce altele necesită mult studiu ştiinţific pentru a fi sesizate.

Prădători!

Este mijlocul lunii iulie. Din imensul Parc Naţional Serengeti (Tanzania), mii şi mii de antilope-gnu (Connochaetes taurinus) pornesc spre nord în căutare de păşuni mai verzi, îndreptându-se spre Rezervaţia Naturală Masai Mara (Kenya). În timpul acestei migraţii anuale, savana răsună de zgomotul copitelor lor. Însă pericolele pândesc la tot pasul. De-a lungul traseului, antilopele întâlnesc o mulţime de animale de pradă, cum ar fi lei, gheparzi, hiene şi leoparzi. Antilopele-gnu îşi asumă mari riscuri şi atunci când traversează râul Mara, care e plin de crocodili. Cum îi ţin ele la distanţă pe prădători?

Pentru a-şi deruta duşmanul, antilopa-gnu fuge pe o distanţă scurtă, după care se opreşte brusc, se întoarce spre duşman şi începe să-şi mişte capul într-o parte şi-n alta. Îşi azvârle picioarele în toate direcţiile într-un mod cât se poate de ciudat, oferind un spectacol oarecum caraghios. Până şi un animal de pradă pornit la atac se opreşte uluit pentru o clipă când vede acest dans ciudat. În cazul în care prădătorul nu renunţă şi continuă să se apropie, antilopa-gnu repetă spectacolul. Dansul îl derutează atât de mult pe prădătorul nepoftit, încât acesta poate chiar renunţa s-o mai vâneze. Cu acest dans stângaci, antilopa-gnu şi-a câştigat reputaţia de „clovn“ al savanei.

 O rudă mai mică a antilopei-gnu, antilopa impala (Aepyceros melampus), este cunoscută pentru salturile ei uriaşe. Aceste sărituri înalte le-ar putea inspira multora graţie şi viteză. Însă, când se află în impas, antilopa apelează la tehnica ei de a executa salturi înalte pentru a-l pune în dificultate pe animalul de pradă ce vrea s-o prindă de picioare. Salturile, care pot atinge până la 9 metri în lungime, îi transmit atacatorului un mesaj cât se poate de clar: „Ţine-te după mine dacă poţi“. Puţine animale de pradă se încumetă să facă acest lucru, adică să încerce să prindă o impala ostilă!

Ora mesei

În sălbăticie, ca să poată ajunge buni vânători, multe animale de pradă trebuie să-şi dezvolte capacităţile de vânătoare. Puii trebuie să fie foarte atenţi la părinţii lor când aceştia îi iau cu ei ca să le arate cum se vânează. Într-o rezervaţie africană a fost văzută o femelă-ghepard, pe nume Saba, dându-le puilor ei lecţii esenţiale pentru supravieţuire. După ce a pândit mai bine de o oră o gazelă Thomson (Gazella thomsonii), ea a făcut un salt uriaş în faţă, punând laba pe sărmana gazelă şi sufocând-o — fără însă s-o ucidă. Apoi Saba a lăsat animalul năucit în faţa puilor ei, care, luaţi prin surprindere, nu s-au prea înghesuit să se arunce asupra prăzii. Puii de ghepard au înţeles de ce mama le adusese un animal viu. Ea dorea ca ei să înveţe cum să ucidă o gazelă. De fiecare dată când gazela încerca să se ridice şi s-o ia la fugă, puii, întărâtaţi peste măsură, o puneau jos, la pământ. Epuizată, gazela a renunţat să mai lupte pentru viaţa ei. Urmărind scena de la distanţă, Saba îi privea aprobator.

Unele animale s-au specializat în a face cât mai mult zgomot posibil când se află în căutarea hranei. Când aleargă după pradă, o haită de hiene-pătate (Crocuta crocuta) scoate tot felul de sunete asemănătoare unor grohăituri, fornăituri şi chicoteli. După ce animalul urmărit este ucis, celelalte hiene sunt invitate la ospăţ cu „râsul“ lor caracteristic. Însă, pentru a mânca, hienele nu pornesc întotdeauna la vânătoare. În sălbăticie, ele se numără printre cei mai răi hoţi de hrană — folosind tot felul de metode pentru a-i hărţui pe alţi prădători cu scopul de a le lua animalul ucis. Ei bine, se ştie că hienele au pus pe fugă chiar şi lei care îşi luau masa! Cum reuşesc ele acest lucru? Fiind animale gălăgioase, hienele se strâng laolaltă şi, cuprinse parcă de nebunie, încearcă să-i deranjeze pe leii care se înfruptă din pradă. Dacă felinele ignoră zgomotul făcut de ele, hienele se agită şi mai tare, devenind mai îndrăzneţe. Fiind întrerupţi de la masă, leii abandonează, de obicei, animalul mort şi pleacă de acolo.

 În cazul albinelor aflate în căutarea hranei se poate observa un ritual complicat. Unele studii ştiinţifice complexe au dezvăluit că o albină le informează printr-un dans pe suratele ei din stup despre locul, tipul, ba chiar şi calitatea hranei găsite. Albina aduce pe trupul ei mostre de hrană, cum ar fi nectar sau polen, pe care le prezintă celorlalte albine din stup. Executând o figură de dans ce descrie un opt, ea e capabilă să le arate nu numai direcţia în care se găseşte sursa de hrană, ci şi distanţa ce trebuie parcursă până acolo. Fiţi atenţi! Când vă dă târcoale vreo albină, s-ar putea, de fapt, ca ea să adune informaţii vitale pentru a le duce acasă. Parfumul vostru i-ar putea da greşit de înţeles că sunteţi următoarea ei masă!

Ţin legătura

Puţine sunete sunt la fel de impresionante ca răgetul unui leu în liniştea nopţii. Au fost avansate câteva ipoteze referitor la motivul comunicării lor. Răgetul puternic al masculului îi avertizează pe toţi că el e stăpânul şi cine-i încalcă teritoriul o face pe riscul lui. Însă, fiind o felină care trăieşte în grup, leul rage şi pentru a ţine legătura cu ceilalţi lei din grup. Acest răget este, de regulă, unul mai blând, mai puţin agresiv. Într-o noapte, un leu a tot răgnit vreo 15 minute, până când un „văr“ aflat la distanţă i-a răspuns. Apoi au continuat să „vorbească“ unul cu celălalt alte 15 minute, până când, în sfârşit, s-au întâlnit. Atunci răgetele au încetat.

Asemenea contacte nu numai că întăresc bunele relaţii dintre animale, dar şi oferă protecţie în  faţa intemperiilor vremii. O găină scoate sunete diferite pentru a le transmite puişorilor ei anumite mesaje. Însă cel mai distinct dintre toate este acel sunet lung şi jos pe care-l scoate seara pentru a le spune că a sosit ora culcării. Dând ascultare chemării mamei, puişorii risipiţi în toate părţile se adună sub aripile ei şi se culcă. — Matei 23:37.

Găsirea unui partener

V-aţi oprit vreodată din treburile voastre la auzul cântecului unor păsări? Nu sunteţi fascinaţi de capacitatea lor de a interpreta notele muzicale? Cu toate acestea, ştiaţi că păsările n-au nici cea mai mică intenţie de a vă încânta cu cântecul lor? Prin cântec, ele transmit mesaje importante. Deşi uneori cântecul este un mijloc de stabilire a teritoriului, el este folosit în principal pentru a atrage un potenţial partener. Potrivit lucrării The New Book of Knowledge, păsările „cântă cu 90% mai puţin“ după ce şi-au găsit un partener.

Uneori, pentru a câştiga un partener nu e suficient doar un cântec frumos. Femelele unor specii de păsări cer un „preţ de mireasă“ care trebuie plătit înainte ca ele să fie câştigate de mascul. Astfel, masculul-ţesător trebuie să-şi demonstreze calităţile de constructor de cuiburi înainte de a-i face avansuri femelei. Masculii altor specii de păsări trebuie să-şi arate capacitatea de a întreţine o familie hrănind-o efectiv pe femelă.

Complicatele modalităţi prin care animalele comunică între ele nu numai că ajută la satisfacerea necesităţilor lor fizice, dar şi reduc conflictele şi promovează pacea în sălbăticie. Cu toate cercetările făcute până acum referitor la comunicarea între animale, mai avem încă multe de aflat despre aceste „discuţii din sălbăticie“. Deşi poate că nu vom ajunge să le înţelegem pe deplin, ele îi aduc laude celui ce a înzestrat animalele cu capacitatea de a comunica, Iehova Dumnezeu.

[Chenarul/Fotografiile de la paginile 18, 19]

„Tăcerea“ elefantului

E o după-amiază călduroasă. În întinsul Parc Naţional Amboseli (Kenya) se vede o turmă mare de elefanţi. Nici unul nu dă vreun semn că ceva l-ar deranja. Totuşi aici se poartă o adevărată „discuţie între elefanţi“, de la sunete de joasă frecvenţă, asemănătoare unor mormăieli, la sunete de înaltă frecvenţă, asemănătoare unor trompete, de la răgete la mugete, fornăituri şi sunete asemănătoare unor lătrături. Unele sunete au frecvenţe mai joase decât sunetele percepute de urechea umană, însă sunt suficient de puternice pentru a putea fi auzite de un elefant aflat la câţiva kilometri depărtare.

Specialiştii în comportamentul animalelor n-au reuşit încă să înţeleagă complicatul mod prin care elefanţii îşi transmit mesajele importante. Joyce Poole a petrecut mai bine de 20 de ani printre elefanţii africani studiind modalităţile lor de comunicare. Ea a ajuns la concluzia că aceste animale uriaşe, cunoscute pentru colţii lor mult râvniţi, exprimă sentimente, lucru care se poate spune despre foarte puţine animale. „Dacă urmăreşti uluitorul comportament al elefanţilor în timpul unei ceremonii de salut între membrii unei familii sau ai unui grup în care există relaţii strânse [ori la] naşterea unui nou membru al familiei . . . nu poţi să nu-ţi dai seama că e vorba de sentimente foarte puternice, pe care în cuvinte le-am putea descrie cel mai bine drept bucurie, fericire, iubire, prietenie, exuberanţă, amuzament, plăcere, compasiune, alinare şi respect“, afirmă Poole.

Când elefanţii se întâlnesc după un timp îndelungat, salutul lor se transformă într-un adevărat haos, toţi membrii turmei alergând cu capetele ridicate şi cu urechile fluturând. Uneori au fost văzuţi elefanţi care şi-au băgat trompa în gura altor elefanţi. Aceste saluturi par să sugereze bucuria lor profundă, ca şi cum şi-ar zice: „Uau! Pur şi simplu nu-mi vine să cred că suntem din nou împreună!“ Reînnoirea acestor legături este esenţială pentru supravieţuirea elefanţilor.

Elefanţii par să aibă şi simţul umorului. Poole spune că a văzut elefanţi ridicându-şi colţurile gurii ca şi cum ar schiţa un zâmbet, cum l-a numit ea, şi dând din cap într-un mod care sugera că se amuzau. Odată ea a început un joc; după un timp i s-au alăturat şi câteva animale, care pentru 15 minute s-au comportat într-un mod de-a dreptul caraghios. După doi ani, unii dintre participanţii la joc se părea că-i „zâmbesc“, amintindu-şi, probabil, că şi ea luase parte la joc. Pe lângă faptul că se amuză jucându-se împreună, elefanţii reuşesc şi să imite unele sunete. În cadrul unui proiect de cercetare, Poole a auzit un sunet diferit de sunetele scoase în mod obişnuit de elefanţi. Analizând sunetul, s-a descoperit că elefanţii imitau zgomotul făcut de camioanele ce treceau prin apropiere. Şi se pare că o făceau doar ca să se amuze! E ca şi cum elefanţii ar căuta orice ocazie de a se distra.

S-a vorbit mult despre faptul că elefanţii par să-şi exprime durerea când asupra unui membru al familiei se abate un necaz. Poole a observat odată o femelă care şi-a păzit trei zile puiul născut mort. Iată cum a descris-o ea: „Expresia feţei [era] asemănătoare cu cea a unei persoane îndurerate, deprimate: capul şi urechile îi atârnau, colţurile gurii erau lăsate în jos“.

Cei care ucid elefanţii pentru fildeş nu se gândesc la „trauma psihologică“ cu care au de luptat orfanii ce au fost martori la uciderea mamei lor. Aceşti pui îşi petrec primele zile la un orfelinat de animale, încercând să se lupte cu „durerea“. Un paznic a spus că a auzit cum „ţipau“ orfanii dimineaţa. Urmările pot fi observate chiar şi la mai mulţi ani de la moartea mamei. Poole este de părere că elefanţii îşi pot da seama care e mâna omului ce le-a produs suferinţa. Aşteptăm cu nerăbdare timpul când omul şi animalele vor trăi împreună în pace. — Isaia 11:6-9.

[Legenda fotografiei de la paginile 16, 17]

Ritualul de salut al corbului de mare alb din Africa de Sud

[Legenda fotografiei de la pagina 17]

O antilopă-gnu executând un dans ciudat pentru a-şi deruta duşmanul

[Legenda fotografiei de la pagina 17]

„Râsul“ inconfundabil al hienei

[Provenienţa fotografiei]

© Joe McDonald

[Legenda fotografiei de la pagina 18]

Dansul albinei