Un secol de violenţă

ALFRED NOBEL credea că pacea ar putea fi menţinută dacă naţiunile ar deţine arme ucigătoare. În definitiv, naţiunile şi-ar putea uni imediat forţele şi să distrugă în cel mai îngrozitor mod orice agresor. „Aceasta ar fi o forţă care ar face războiul imposibil“, a scris el. După părerea lui, nici o naţiune raţională nu ar provoca un conflict dacă ea însăşi ar suferi consecinţe dezastruoase. Dar ce a dezvăluit secolul trecut?

La mai puţin de 20 de ani de la moartea lui Nobel a izbucnit primul război mondial. În acest conflict s-au folosit noi arme ucigătoare, printre care mitraliere, gaze toxice, aruncătoare de flăcări, tancuri, avioane şi submarine. Circa zece milioane de soldaţi au fost ucişi şi mai mult decât dublul acestui număr au fost răniţi. Cruzimea primului război mondial a trezit interesul pentru pace. Acesta a dus la formarea Ligii Naţiunilor. Preşedintele american Woodrow Wilson, care a susţinut cu înflăcărare înfiinţarea acestei organizaţii, a câştigat în 1919 Premiul Nobel pentru Pace.

Totuşi, orice speranţă de a pune capăt războaielor o dată pentru totdeauna s-a spulberat în 1939, când a izbucnit cel de-al doilea război mondial. Acesta a fost în multe privinţe chiar mai devastator decât primul război mondial. În timpul conflictului,  Adolf Hitler a extins fabrica lui Nobel din Krümmel, transformând-o într-una dintre cele mai mari fabrici de armament din Germania, având peste 9 000 de angajaţi. Apoi, la sfârşitul războiului, fabrica lui Nobel a fost complet distrusă de un raid aerian al Aliaţilor, care au aruncat peste o mie de bombe asupra ei. Culmea ironiei, acele bombe fuseseră ele însele fabricate pe baza invenţiilor lui Nobel.

Secolul care a urmat morţii lui Nobel a fost martorul nu numai a două războaie mondiale, ci şi a nenumărate conflicte armate mai mici. În această perioadă, armele au proliferat, iar unele dintre ele au devenit şi mai distrugătoare. Să luăm câteva dintre armele folosite pe scară largă de la moartea lui Nobel.

Armele de calibru mic şi armamentul uşor. Printre acestea se numără pistoalele, revolverele, puştile, grenadele, mitralierele, mortierele şi alte arme portabile. Armele de calibru mic şi armele uşoare sunt ieftine şi simplu de întreţinut şi de folosit.

Au fost aceste arme — şi ameninţarea pe care o constituie ele pentru civili — un obstacol în calea războiului? Nicidecum. În publicaţia Bulletin of the Atomic Scientists, Michael Klare a scris că armamentul uşor a devenit „principalul instrument de luptă în marea majoritate a conflictelor din era ce a urmat războiului rece“. De fapt, armele de calibru mic şi armamentul uşor sunt răspunzătoare de moartea şi rănirea a până la 90 la sută dintre victimele războaielor recente. Numai în anii ’90 ai secolului trecut au fost ucişi cu aceste arme peste patru milioane de oameni. În multe situaţii, armele uşoare sunt manevrate de tineri care nu au nici un fel de instruire militară şi nici un fel de remuşcări din cauza încălcării regulilor de război convenţionale.

Minele antipersonal. Spre sfârşitul secolului al XX-lea, circa 70 de oameni, în medie, au fost mutilaţi sau ucişi în fiecare zi de mine antipersonal! Cei mai mulţi dintre ei erau civili, nu soldaţi. Adeseori, minele antipersonal sunt folosite nu pentru a ucide, ci pentru a mutila şi a răspândi groaza şi teroarea printre cei ce devin victime ale acestor arme distrugătoare.

E adevărat că în ultimii ani s-au depus multe eforturi în vederea deminării. Totuşi, unii afirmă că la fiecare mină înlăturată sunt  plantate alte 20 de mine şi se estimează că pe întregul glob sunt îngropate 60 de milioane de mine antipersonal. Faptul că minele antipersonal nu pot face deosebire între pasul unui soldat şi cel al unui copil care se joacă pe un câmp nu constituie un obstacol în calea producerii şi a utilizării acestor instrumente infernale.

Armele nucleare. Odată cu inventarea armelor nucleare, pentru prima oară în istorie putea fi şters de pe faţa pământului în câteva secunde un întreg oraş, fără nici un fel de confruntări armate. Să luăm, de exemplu, oribilul dezastru care a avut loc în 1945, când asupra oraşelor Hiroshima şi Nagasaki au fost aruncate bombe atomice. Unii oameni au fost orbiţi de lumina foarte puternică. Alţii au fost iradiaţi. Mulţi au murit din cauza focului şi a căldurii. Numărul total de oameni care au murit a fost estimat la aproape 300 000!

Cu siguranţă, unii ar putea spune că bombardarea acestor oraşe a împiedicat moartea multor persoane, ceea ce ar fi putut avea loc dacă războiul ar fi continuat prin mijloace convenţionale. Totuşi, îngroziţi de uluitoarea pierdere de vieţi omeneşti, unii au încercat să-i convingă pe politicieni sau pe oamenii influenţi să sprijine acţiunile întreprinse pentru ţinerea sub control la nivel mondial a acestor arme îngrozitoare. Într-adevăr, mulţi au început să se teamă că omul a ajuns să-şi dezvolte capacitatea de a se autodistruge.

 A contribuit oare apariţia armelor nucleare la instaurarea păcii? Unii spun că da. Ei susţin că aceste arme puternice nu au mai fost folosite de peste o jumătate de secol în războaie. Însă convingerea lui Nobel că armele de distrugere în masă ar împiedica izbucnirea războaielor nu s-a dovedit realistă, pentru că în continuare au loc războaie în care se folosesc arme convenţionale. Mai mult decât atât, cercetătorii din cadrul CNP (Committee on Nuclear Policy) au spus că, în orice moment, declanşarea a mii de arme nucleare depinde doar de apăsarea unui buton. În plus, în această epocă în care terorismul constituie o mare îngrijorare pentru omenire, mulţi se gândesc cu groază la ce s-ar putea întâmpla dacă substanţele ce intră în componenţa bombelor nucleare ar încăpea „pe mâini rele“. Chiar şi atunci când se află „pe mâini bune“ există teama că un singur accident ar putea arunca lumea într-o catastrofă termonucleară. Bineînţeles, gândindu-ne la armele distrugătoare, putem spune că nu aceasta este pacea pe care şi-o imagina Nobel.

Armele biologice şi chimice. Războiul bacteriologic presupune folosirea unor bacterii ucigaşe, cum ar fi antraxul, sau a unor viruşi, cum ar fi variola. Variola este deosebit de periculoasă deoarece e foarte contagioasă. O altă ameninţare o constituie armele chimice, cum ar fi gazele toxice. Substanţele toxice există sub multe forme şi, deşi sunt interzise de zeci de ani, continuă să fie folosite.

I-au determinat pe oameni aceste arme înspăimântătoare şi ameninţarea pe care o constituie ele să reacţioneze aşa cum a prezis Nobel: vor „da înapoi îngrozite şi îşi vor desfiinţa trupele“? Dimpotrivă, armele nu au făcut decât să sporească  teama că într-o zi ar putea fi folosite — chiar şi de amatori. Cu peste zece ani în urmă, directorul Agenţiei Americane de Ţinere sub Control a Armelor şi de Dezarmare a spus: „Armele chimice pot fi fabricate aproape în orice garaj şi chiar de persoane cu cele mai elementare cunoştinţe de chimie acumulate în liceu“.

Nu încape îndoială că secolul al XX-lea s-a caracterizat prin războaie mai distrugătoare decât cele din orice altă epocă. Acum, la începutul secolului al XXI-lea, perspectivele de pace par chiar mai iluzorii — îndeosebi după atacurile teroriste care au avut loc la New York şi Washington, D. C., în 11 septembrie 2001. „Nimeni nu îndrăzneşte să întrebe dacă balanţa tehnologiei ar putea înclina mai mult în favoarea răului“, a scris Steven Levy în revista Newsweek. El a mai spus: „Cine ştie cum se va putea rezolva această situaţie? S-a demonstrat de nenumărate ori că omul urmăreşte ceea ce consideră a fi progres şi că îşi pune întrebări numai după aceea. Refuzând să ne imaginăm inimaginabilul, creăm situaţii propice apariţiei acestuia“.

Până acum, istoria ne-a învăţat că inventarea înspăimântătorilor explozivi şi a armelor ucigaşe n-a ajutat lumea să facă nici măcar un pas spre pace. Aşadar, este pacea mondială doar un vis?

[Chenarul/Fotografiile de la pagina 8]

Ţinerea sub control a nitroglicerinei

În 1846, chimistul italian Ascanio Sobrero a descoperit nitroglicerina, un lichid uleios greu, explozibil. Substanţa s-a dovedit a fi periculoasă. În urma unei explozii, cioburile de sticlă rezultate i-au tăiat foarte rău faţa lui Sobrero. În final, el a renunţat să mai lucreze cu această substanţă. În plus, Sobrero nu a reuşit să rezolve o anumită enigmă legată de acest lichid: Dacă vărsa lichidul şi îl lovea cu un ciocan, numai acea parte din lichid care era lovită exploda; cu restul lichidului uleios nu se întâmpla nimic.

Nobel a rezolvat problema când a inventat un detonator practic, aprinzând o cantitate mare de exploziv prin iniţiere cu o mică încărcătură de alt exploziv. Apoi, în 1865, Nobel a inventat capsa detonantă — o capsulă de dimensiuni mici care conţinea fulminat de mercur, introdusă într-un vas cu nitroglicerină şi aprinsă cu un fitil.

Totuşi, manipularea nitroglicerinei era încă periculoasă. De pildă, în 1864, o explozie survenită în laboratorul lui Nobel, aflat în afara Stockholmului, a ucis cinci persoane, printre care şi fratele cel mai mic al lui Nobel, Emil. Fabrica lui Nobel de la Krümmel (Germania) a sărit în aer de două ori. Apoi, acest lichid a început să fie folosit de unii la iluminat — ca petrol lampant —, la lustruirea pantofilor sau la lubrifierea roţilor de vagoane, consecinţele fiind tragice. Chiar şi când era folosit la dinamitarea munţilor, uleiul utilizat în cantităţi excesive se putea prelinge în crăpături, cauzând apoi accidente.

În 1867, Nobel a transformat uleiul într-o substanţă solidă amestecând nitroglicerina cu kiselgur, o substanţă poroasă neexplozivă. Nobel i-a pus numele „dinamită“, cuvânt care provine din grecescul dynamis, însemnând „putere“. Deşi ulterior Nobel a produs explozivi mai performanţi, dinamita este considerată una dintre cele mai importante invenţii ale sale.

Explozivii lui Nobel pot fi, bineînţeles, folosiţi şi în scopuri noncombatante. De exemplu, ei au jucat un rol important în construirea tunelurilor St. Gotthard (1872–1882), în dinamitarea stâncilor din adâncurile East River-ului din New York (1876, 1885) şi în săparea Canalului Corint, din Grecia (1881–1893). Cu toate acestea, de la inventarea ei, dinamita şi-a câştigat repede reputaţia de instrument al distrugerii şi al morţii.

[Legenda fotografiei]

Secţie de poliţie din Columbia distrusă prin dinamitare

[Provenienţa fotografiei]

Reuters NewMedia Inc./CORBIS

[Legenda fotografiei de la pagina 4]

La mai puţin de 20 de ani de la moartea lui Nobel, în primul război mondial s-au folosit noi arme ucigătoare

[Provenienţa fotografiei]

U.S. National Archives photo

[Legenda fotografiilor de la pagina 6]

Victime ale minelor antipersonal în Cambodgia, Irak şi Azerbaidjan

[Provenienţa fotografiilor]

UN/DPI Photo 186410C by P.S. Sudhakaran

UN/DPI Photo 158314C by J. Isaac

UN/DPI Photo by Armineh Johannes

[Legenda fotografiei de la pagina 6]

Cercetătorii din cadrul CNP au spus că, în orice moment, declanşarea a mii de arme nucleare depinde doar de apăsarea unui buton

[Provenienţa fotografiei]

UNITED NATIONS/PHOTO BY SYGMA

[Legenda fotografiilor de la pagina 7]

În 1995, când în metroul din Tokyo s-a eliberat sarin, mediile de informare în masă au vorbit mult despre efectele îngrozitoare ale armelor chimice

[Provenienţa fotografiilor]

Asahi Shimbun/Sipa Press

[Provenienţa fotografiei de la pagina 5]

UN/DPI Photo 158198C by J. Isaac