Un adăpost unic pentru flora şi fauna mediteraneană

DE LA CORESPONDENTUL NOSTRU DIN SPANIA

 DE MII de ani, ţările mediteraneene au doborât pădurile, au exploatat peste măsură păşunile şi au vânat cu atâta nesăbuinţă animalele sălbatice, încât unele dintre ele au ajuns în pragul dispariţiei. Din nefericire, doar câteva porţiuni din această zonă au rămas neafectate. Printr-un complex de împrejurări, o mică suprafaţă de teren aflată în Spania a supravieţuit fără să sufere nici o transformare. Este vorba de Monfrague, nume care înseamnă „munte impenetrabil“.

Deşi se află într-un loc izolat al Spaniei, acest lucru nu a constituit un factor de protecţie suficient. Din fericire, agricultorii care au trăit în împrejurimile Monfrague-lui au practicat o metodă de creştere a animalelor care s-a dovedit valoroasă pentru păstrarea unor preţioase vestigii ale întinselor păduri indigene ce îmbrăcau odinioară dealurile mediteraneene. Porţiunii de pădure protejate i se spunea dehesa, ceea ce înseamnă „păşune împădurită“.

O metodă ecologică de practicare a agriculturii

Cu secole în urmă, agricultorii din Extremadura (regiunea din Spania unde se află Monfrague-ul) şi-au dat seama că pădurile de stejari cu frunze persistente * ce acopereau ţinutul puteau oferi preţioasa umbră şi hrană necesară turmelor lor. Aşadar, în loc să doboare toţi copacii pentru a crea păşuni, ei au păstrat numeroşi stejari ca să formeze o pădure rară. De asemenea, ei obişnuiau să taie crengile copacilor pentru a le face să se ramifice mai mult. La umbra acestor stejari impresionanţi se întindeau păşunile, iar bogata recoltă de ghindă a copacilor furniza hrană nutritivă pentru vite şi porci. Întrucât aceste dehesas au conservat o parte importantă din pătura originară de copaci, numeroase specii autohtone de păsări şi animale au putut supravieţui.

Două râuri, Tajo şi Tiétar, traversează dehesa formând canioane. Ele îşi unesc în final apele la poalele muntelui Monfrague. În cele din urmă, în 1979, regiunea accidentată străjuită de aceste două râuri şi în care pădurile mediteraneene originare au fost conservate mai bine decât în oricare altă zonă a devenit o rezervaţie naturală. Parcul a fost creat întrucât regiunea Monfrague e considerată în prezent unul dintre cele mai bine conservate adăposturi ale ecosistemului mediteranean.

Păsări din Biblie

Deşi se întinde pe o suprafaţă relativ mică, parcul constituie un refugiu pentru geneta cu pete mici, pentru cerbul-nobil, pentru mistreţ şi  pentru Lynx pardellus, o specie de linx foarte rar văzută, unul dintre mamiferele din Europa cel mai ameninţate cu dispariţia. Însă, întrucât majoritatea animalelor sunt nocturne, vizitatorul poate vedea ziua mai degrabă magnificele păsări de pradă care abundă în această zonă. Cele mai multe dintre aceste animale răpitoare mediteraneene au trăit şi în ţinuturile biblice.

La mijlocul secolului al XIX-lea, când a vizitat Palestina, naturalistul H. B. Tristram a observat că aproape pretutindeni zburau în cerc pe deasupra capului său vulturi-pleşuvi. Acelaşi lucru s-ar putea spune şi despre Monfrague, unde 400 de perechi de vulturi-pleşuvi îşi au cuiburile pe stâncile abrupte care străjuiesc râurile Tajo şi Tiétar. Odată cu lăsarea serii, zeci de vulturi se rotesc pe deasupra cuiburilor coloniei lor, întunecând cerul serii cu siluetele lor uriaşe. *

Barza-albă, care îşi construieşte cuibul pe clădiri vechi în numeroase părţi ale Europei, îşi face şi acum cuib în stejarii din Monfrague, unde îi merge foarte bine (Psalmul 104:17). Folosind, asemenea berzelor, curenţii de aer cald, acvila imperială şi acvila obişnuită planează liniştite, ‘cufundându-şi privirile în depărtare’ în permanenta lor căutare de pradă. — Iov 39:27–29, NW.

Mai sprintenă şi într-un număr mai mare decât acvila este şorliţa-mare, care în lunile de vară e foarte prolifică. Şorliţa-mică zboară şi ea încoace şi-ncolo pe deasupra râurilor din parc, cu ochii mereu după peşte, pe care îl înhaţă din apă. — Iov 28:7, NW.

Alte păsări de pradă, cum ar fi buha şi striga, încep să zboare odată cu lăsarea serii. Buha îşi face cuibul pe stâncile izolate din Monfrague, un habitat asemănător ruinelor Babilonului antic, unde, aşa cum a prezis profetul Isaia, avea să locuiască buha. — Isaia 13:21, NW.

Păstrarea şi restabilirea rezervaţiei

Plantele sălbatice dau un plus de culoare parcului, îndeosebi primăvara. Delicatele flori albe de Cistus ladanifer şi tufele de levănţică purpurie acoperă aproape toate povârnişurile pe care nu cresc copaci. Şi, pe măsură ce se apropie vara, fondul verde al păşunii este stropit cu purpuriul macilor, nelipsiţi din peisajul rezervaţiei.

Conservarea acestui habitat preţios este acum principala preocupare a administratorilor parcului. Din acest motiv, în locul pinilor şi al eucalipţilor aduşi aici, care nu contribuie la protejarea florei şi faunei parcului, se plantează într-un ritm susţinut specii de copaci autohtoni. De asemenea, administratorii parcului cooperează cu agricultorii locali în ce priveşte protejarea dehesas-elor dimprejur, încurajând replantarea stejarilor ori de câte ori e nevoie. Se speră că măsurile luate vor asigura supravieţuirea acestui adăpost unic al florei şi faunei mediteraneene.

[Note de subsol]

[Legenda fotografiilor de la pagina 16, 17]

De la stânga la dreapta: Vite păscând în ţinutul împădurit, geneta cu pete mici şi un cerb-nobil

[Legenda fotografiilor de la pagina 18]

Vulturul Aegypius monachus

[Legenda fotografiilor de la pagina 18]

Buhă

[Legenda fotografiilor de la pagina 18]

Acvilă obişnuită

[Provenienţa fotografiilor]

Fotografii: Prin amabilitatea GREFA