PROBABIL că datorită educaţiei primite sau culturii din care faceţi parte consideraţi că subiectele religioase nu trebuie discutate în afara cercului familial sau a bisericii. Prin urmare, s-ar putea să vă deranjeze faptul că cineva vine la voi acasă neanunţat, cu o Biblie în mână. Unii au ajuns să aibă această atitudine pentru că istoria religiilor este plină de acte de violenţă comise sub pretextul salvării oamenilor.

Istoria multor naţiuni vorbeşte despre convertiri în masă, determinate nu de iubirea pentru Cristos, ci de frica de tăişul sabiei. Numeroşi oameni au preferat mai degrabă să se ascundă, să-şi părăsească locuinţa şi ţara sau chiar să-şi piardă viaţa — unii fiind arşi pe rug — decât să se convertească la religia persecutorilor lor.

Scrierile inspirate ale Bibliei nu susţin asemenea acte de convertire cu forţa. Aşadar, este interzis să le împărtăşim altora convingerile noastre religioase? Biblia însăşi ne dă răspuns la această întrebare.

Mai întâi de toate, să analizăm modelul lăsat de Isus Cristos. El a fost un învăţător iscusit, care a influenţat viaţa celor ce îl ascultau (Ioan 13:13, 15). În Predica de pe munte, învăţătura sa a fost simplă, dar a avut un efect puternic, astfel că ascultătorii lui ‘erau uluiţi de modul său de predare; căci el le preda ca o persoană care are autoritate’ (Matei 7:28, 29). Chiar şi după aproape 2 000 de ani, învăţăturile sale continuă să influenţeze viaţa celor care le examinează. Confirmând acest lucru, profesorul Hans Dieter Betz a remarcat că „influenţa exercitată de Predica de pe munte depăşeşte, în general, graniţele iudaismului şi ale creştinismului, ba chiar şi pe cele ale culturii occidentale“.

Cu puţin înainte de a se înălţa la cer, Isus a dat o poruncă ce constituia totodată o asigurare că, după moartea sa, lucrarea de predare începută de el avea să continue şi chiar să prospere (Ioan 14:12). Discipolii trebuiau să meargă la oamenii tuturor naţiunilor, „învăţându-i să respecte tot“ ceea ce spusese el. Scopul principal al misiunii sale a fost scos clar în evidenţă când, în aceeaşi afirmaţie, el a spus: „Duceţi-vă deci şi faceţi discipoli“. — Matei 28:19, 20; Faptele 1:8.

Să luăm, de asemenea, exemplul apostolului Pavel. După convertirea lui la creştinism, el nu a ezitat să le vorbească şi altora despre noua lui credinţă (Faptele 9:17–19, 22). Pavel obişnuia să predice în sinagogi şi să dovedească „cu citate că trebuia ca Cristosul să sufere şi să se ridice din morţi“. Cu multă iscusinţă, el „a discutat . . . pe baza Scripturilor“ pentru a-i ‘convinge pe  iudei şi pe greci’. Potrivit unei lucrări de referinţă, termenul grecesc folosit pentru „a convinge“ înseamnă „a determina o schimbare a modului de gândire apelând la raţiune sau la considerente morale“. Întrucât avea o mare putere de convingere când discuta cu oamenii, Pavel „a convins o mulţime considerabilă şi a făcut-o să-şi schimbe părerea“. — Faptele 15:3; 17:1–4, 17; 18:4; 19:26.

În zilele noastre, termenul „prozelitism“ este folosit cu referire la orice formă de convertire forţată. Biblia nu susţine o asemenea practică, ci învaţă că oamenii au fost creaţi cu liber arbitru, adică cu posibilitatea şi responsabilitatea de a alege cum să-şi trăiască viaţa. Aceasta include şi alegerea modului în care să i se închine lui Dumnezeu. — Deuteronomul 30:19, 20; Iosua 24:15.

Isus a respectat acest drept acordat de Dumnezeu, astfel că niciodată nu şi-a folosit extraordinara putere şi autoritate pentru a constrânge, sau a sili, pe cineva să-i accepte cuvintele (Ioan 6:66–69). Pentru a le capta ascultătorilor atenţia şi a le sensibiliza inima, el folosea argumente corecte, ilustrări şi întrebări de opinie (Matei 13:34; 22:41–46; Luca 10:36). Isus i-a învăţat pe discipoli să manifeste acelaşi respect faţă de alţii. — Matei 10:14.

Este clar că, în ministerul său, Pavel îl avea drept model pe Isus. În timp ce îi convingea pe ascultători cu argumente logice bazate pe Biblie, Pavel ţinea cont de sentimentele şi punctele lor de vedere (Faptele 17:22, 23, 32). El ştia că ceea ce trebuie să ne determine să-i slujim activ Creatorului nostru este dragostea pentru Dumnezeu şi pentru Cristos (Ioan 3:16; 21:15–17). Aşadar, decizia ne aparţine.

Când iau decizii importante în viaţă, cum ar fi ce casă să-şi cumpere, ce loc de muncă să-şi aleagă şi cum să-şi crească copiii, oamenii raţionali nu fac aceasta sub impulsul momentului. Ei studiază opţiunile pe care le au, meditează la concluziile la care au ajuns şi, eventual, cer un sfat. Numai după ce analizează aceste aspecte iau o decizie.

Decizia referitoare la modul în care ar trebui să ne închinăm lui Dumnezeu merită mai mult timp şi efort decât oricare altă decizie. Ea va influenţa felul în care ne trăim viaţa în prezent şi, ceea ce e mai important, perspectiva noastră de viaţă eternă. Creştinii din Bereea secolului I au înţeles în mod clar acest lucru. Chiar dacă vestea bună le era prezentată de însuşi apostolul Pavel, ei continuau să examineze cu atenţie Scripturile în fiecare zi pentru a se asigura că ceea ce li se preda era adevărat. Prin urmare, „mulţi dintre ei au devenit credincioşi“. — Faptele 17:11, 12.

În prezent, Martorii lui Iehova continuă lucrarea de predare şi de facere de discipoli organizată de Isus (Matei 24:14). Ei respectă dreptul oamenilor de a-şi alege religia, dar, în privinţa faptului de a le împărtăşi altora propriile convingeri religioase, ei urmează modelul biblic. Într-adevăr, în această lucrare salvatoare de vieţi ei folosesc argumente corecte din Scripturi. — Ioan 17:3; 1 Timotei 4:16.