O cireadă unică de vite albe sălbatice

DE LA CORESPONDENTUL NOSTRU DIN MAREA BRITANIE

ÎN PARCUL Chillingham din comitatul Northumberland, aflat la graniţa dintre Anglia şi Scoţia, trăieşte o mică cireadă de vite albe sălbatice. În fiecare an, aici vin din locuri îndepărtate o mulţime de vizitatori ca să le vadă. De ce? Deoarece aceste animale sunt unice. Printre vizitatorii de azi ne aflăm şi noi, adică eu şi soţia mea.

Se crede că vitele albe sălbatice se află la Chillingham încă din secolul al XIII-lea, când s-a înălţat un zid pentru a împrejmui un parc cu o suprafaţă de aproximativ 600 de  hectare, unde au fost adunate vite sălbatice ca să poată fi hrănite. Aceste animale neobişnuite ce trăiesc în prezent pe un teren de 140 de hectare din parc au urechile roşii, picioarele negre şi faţa bălţată. Petele apar când animalele au în jur de doi ani şi treptat se întind înspre gât şi greabăn.

Până acum nu există dovezi ca vreun viţel să se fi născut colorat sau măcar parţial colorat. Se presupune că aceste vite nu s-au încrucişat cu nici o vită domestică, deosebindu-se de cele aproximativ o mie de alte vite din parcul Chillingham (vite din aceste rase pot fi întâlnite în prezent în mici cirezi pe teritoriul Marii Britanii şi al Americii de Nord). Testele au demonstrat că grupa sanguină a animalelor din această cireadă este unică printre vitele din Europa Occidentală.

Cele două coarne ale taurilor cresc în faţă, spre exterior, în timp ce coarnele femelelor sunt întoarse spre spate. Forma craniului şi modul în care cresc coarnele sunt asemănătoare cu ale bourului, un bou sălbatic care a dispărut, dar care poate fi văzut în picturile antice din peşterile din Europa. Unii specialişti sunt de părere că vitele de la Chillingham sunt descendentele directe ale acestor bovine ce cutreierau cândva insulele britanice, dar ale căror origini rămân necunoscute.

Ierarhia în cireadă

Pentru a vedea mai de aproape aceste animale, ne urcăm alături de paznicul cirezii în maşina lui cu tracţiune integrală. O pornim rapid spre vale, trecând peste păşuni pline de denivelări. Deodată, în faţa ochilor noştri apare cireada de vite, care stă la adăpost de razele soarelui la umbra unui pâlc de copaci. Câteva vite ne privesc curioase, cum de fapt o fac vitele în general. Două sau trei dintre ele se îndreaptă agale spre maşina noastră şi încep să-şi frece coarnele lor mari de maşină.

Paznicul ne arată care este conducătorul cirezii: taurul-rege, cum i se spune. El e cel mai sănătos şi mai puternic taur din cireadă. În timpul „domniei“ lui, care durează în jur de trei ani, el va fi tatăl tuturor viţeilor pe care îi vor naşte vacile. Astfel se pare că an de an este perpetuat cel mai bun sânge din toată cireada. Nici un taur nu are voie să se împerecheze cu propriii lui descendenţi şi nici un urmaş nu trece în fruntea cirezii luându-i locul tatălui său.

Instincte sălbatice

În trecut, principalul duşman al acestor animale era lupul, căruia îi cădeau pradă vitele mai slabe din cireadă; însă în Marea Britanie nu mai sunt lupi din secolul al XVI-lea. Vitele o iau uneori la goană dacă sunt speriate şi, când, în cele din urmă, se opresc, taurii formează în mod instinctiv un cerc de apărare în jurul vacilor şi al viţeilor — care se strâng în mijloc —, pentru a-i apăra de eventualii prădători.

Aceste vite sunt cu adevărat sălbatice, motiv pentru care metodele de îngrijire folosite în zootehnia modernă nu le sunt de prea mare folos. Chiar şi în iernile când iarba este puţină, ele vor mânca numai fân şi paie, fără să se atingă de cereale sau de furajele pentru vite. Viţeii sunt foarte mici la naştere şi, prin urmare, nu prea apar probleme când naşte o vacă; însă, dacă o vacă are probleme la naştere, nu se poate face nimic pentru a o ajuta, întrucât nu poate fi chemat un veterinar. Dacă un animal este atins de om, se spune că ar putea fi ucis de restul animalelor.

Vacile nasc departe de cireadă şi îşi ţin viţeii ascunşi în prima săptămână sau chiar mai mult de la naştere. După această perioadă, mama şi viţelul se apropie de cireadă, iar taurul-rege le iese în întâmpinare şi îi însoţeşte până la celelalte vite. Înainte ca viţelul să fie primit în cireadă, vacile îl adulmecă şi îl examinează. După ce a fost acceptat, viţelului nu i se mai acordă nici o atenţie deosebită.

În 1967, la 4 kilometri de parcul Chillingham a izbucnit o epidemie de febră aftoasă. Imediat s-au luat măsuri ca vizitatorii să nu mai aibă acces în zonă, iar cireada a fost salvată. După această întâmplare, ca măsură de precauţie, s-a decis să se înfiinţeze în Scoţia o rezervaţie cu o mică cireadă de vite albe, astfel încât specia să nu dispară. Nu au fost probleme de respingere între animale, întrucât vitele alese ca să alcătuiască noua cireadă au fost mutate împreună.

Ne-a plăcut mult mica noastră excursie: am văzut vitele albe sălbatice şi am aflat câte ceva despre trecutul lor. Poate că într-o zi veţi putea veni aici ca să vedeţi voi înşivă cum îşi duc viaţa în mediul lor cufundat în linişte aceste animale unice.

[Provenienţa fotografiilor de la pagina 27]

Prin amabilitatea Chillingham Wild Cattle Association

Împrumutat prin amabilitatea lui Lawrence Alderson