Protecţia din partea poliţiştilor — speranţă şi teamă

ÎN ANGLIA secolului al XIX-lea, mulţi oameni au respins ideea înfiinţării unei instituţii cu poliţişti profesionişti îmbrăcaţi în uniformă. Ei se temeau că o forţă armată în mâinile guvernului putea fi o ameninţare la adresa libertăţii lor. Alţii se gândeau că poliţiştii vor fi de fapt nişte spioni, cum se întâmplase în Franţa pe timpul lui Joseph Fouché. Totuşi, ei s-au văzut nevoiţi să se întrebe: „Ce vom face fără forţe de poliţie?“

Londra devenise cel mai mare şi mai bogat oraş de pe glob, iar delincvenţa ameninţa tot mai mult lumea afacerilor. Nici paznicii de noapte voluntari, nici profesioniştii care-i prindeau pe hoţi, nici Bow Street Runners, un grup de detectivi particulari, nu au reuşit să asigure protecţia oamenilor şi a bunurilor lor. Clive Emsley a spus în cartea sa The English Police: A Political and Social History: „Delincvenţa şi dezordinea erau din ce în ce mai mult considerate incompatibile cu o societate civilizată“. Aşadar, departe de a-şi pierde speranţa, londonezii s-au hotărât să organizeze o poliţie de profesionişti sub comanda lui sir Robert Peel. * În septembrie 1829, pe străzile Londrei au început să patruleze poliţişti ai Poliţiei Metropolitane, cu toţii îmbrăcaţi în uniformă.

De la începutul istoriei moderne a poliţiei, această instituţie a generat atât speranţă, cât şi teamă: speranţa că se va ocupa de siguranţa populaţiei şi teama că va abuza de puterea ei.

Înfiinţarea poliţiei americane

În Statele Unite, primul oraş care a avut o poliţie de profesionişti a fost New York-ul. Odată cu creşterea nivelului de trai creştea şi numărul delictelor. În anii ’30 ai secolului al XIX-lea, oricine putea citi în paginile ziarelor ieftine nou-apărute ştiri sinistre despre infracţiunile care se comiteau. Protestele publice luaseră amploare. Prin urmare, în 1845, New York-ul şi-a înfiinţat propria poliţie. De atunci, newyorkezii sunt fascinaţi de poliţia londonezilor şi invers.

Ca şi englezii, americanii se temeau de existenţa unei forţe armate în mâinile guvernului. Dar  cele două naţiuni au găsit fiecare o soluţie. Englezii au optat pentru o poliţie formată din bărbaţi cu maniere alese, îmbrăcaţi în uniformă bleumarin şi cu o cască înaltă pe cap, înarmaţi doar cu un baston scurt, pe care însă nu-l ţineau la vedere. Această tradiţie s-a perpetuat până în zilele noastre, poliţiştii britanici purtând arme doar în situaţii de urgenţă. Totuşi, potrivit unei ştiri, „transformarea, în final, a poliţiei britanice într-o forţă complet armată . . . este un fapt tot mai inevitabil“.

În Statele Unite, teama de un eventual abuz de putere din partea guvernului a dus la adoptarea Celui de-al doilea amendament al Constituţiei Statelor Unite, care garantează „dreptul oamenilor de a purta sau de a poseda arme“. Prin urmare, poliţiştii au cerut arme. Cu timpul, pe străzi au început să aibă loc schimburi de focuri, care, cel puţin în mintea oamenilor, erau asociate cu ciocnirile dintre poliţiştii americani şi infractori. Dar această atitudine faţă de arme a fost determinată şi de contextul social în care fusese înfiinţată prima poliţie din Statele Unite: o societate foarte diferită de cea londoneză. Pe măsură ce populaţia New York-ului creştea cu rapiditate, oraşul se cufunda tot mai mult în haos. Afluxul a mii de imigranţi, îndeosebi europeni şi afroamericani, după izbucnirea Războiului de secesiune din 1861–1865 a dus la apariţia violenţei rasiale. Pe acest fond, poliţia a considerat că era necesar să adopte metode mai drastice.

Prin urmare, poliţiştii erau consideraţi, în general, un rău necesar. În speranţa că vor beneficia de o oarecare ordine şi siguranţă, oamenii erau dispuşi să tolereze excesele comise din când în când de poliţişti. Totuşi, în unele părţi ale lumii îşi făcea apariţia un alt gen de poliţie.

O poliţie ce seamănă teroare

În prima parte a secolului al XIX-lea, care a marcat începutul istoriei moderne a poliţiei, cea mai mare parte a omenirii se afla sub stăpânirea imperiilor europene. În Europa, poliţia avea misiunea de a-i apăra mai degrabă pe conducători decât pe cetăţeni. Chiar şi britanicii, cărora nu le plăcea să aibă pe propriul teritoriu o poliţie militară, dotată cu arme, păreau că nu prea aveau remuşcări în privinţa folosirii poliţiei militare în ţinerea sub control a coloniilor. În cartea sa Policing Across the World, Rob Mawby a spus: „Brutalitatea, corupţia, violenţa, omuciderile şi abuzul de putere din partea poliţiştilor au fost prezente în aproape toate deceniile din istoria poliţiei coloniale“. După ce este scoasă în evidenţă utilitatea poliţiei imperiale, în aceeaşi carte se afirmă că aceasta a „influenţat puternic naţiunile, determinându-le să considere poliţia drept o forţă a statului, nu un serviciu public“.

De teama revoltelor, guvernele despotice au folosit aproape întotdeauna poliţia secretă pentru a-i spiona pe cetăţeni. Aceasta obţinea informaţii prin tortură şi îi elimina pe cei presupuşi a fi subversivi asasinându-i sau băgându-i la închisoare fără să-i judece. Naziştii aveau Gestapoul, Uniunea Sovietică, KGB-ul, iar Germania de Est, Stasi-ul. Deşi pare uluitor, e interesant de ştiut că Stasi-ul a angajat 100 000 de ofiţeri şi, posibil, o jumătate de milion de informatori pentru a ţine sub control o populaţie de circa 16 milioane de persoane. Ofiţerii ascultau în permanenţă convorbirile telefonice şi întocmeau rapoarte pentru o treime din întreaga populaţie. „Ofiţerii Stasi nu aveau nici limită, nici ruşine“, a spus John Koehler în cartea sa intitulată Stasi. „Preoţii, printre care înalte feţe bisericeşti, atât protestanţi, cât şi catolici, erau recrutaţi în număr mare ca informatori secreţi. Birourile şi confesionalele lor erau pline cu microfoane.“

Cu toate acestea, o astfel de poliţie nu funcţionează numai sub guvernele despotice. Poliţiile din marile oraşe au fost acuzate că-i terorizează pe cetăţeni prin modul extrem de agresiv în care aplică legea, îndeosebi în privinţa minorităţilor. Într-un ziar în care se vorbea despre un mare scandal din Los Angeles se spunea că scandalul „a orientat comportamentul intolerabil al poliţiştilor spre noi culmi ale încălcării legii şi a dus la formarea şi răspândirea unui nou termen: «poliţistul-gangster»“.

Prin urmare, autorităţile se întreabă ce pot face departamentele de poliţie ca să-şi îmbunătăţească imaginea. În dorinţa de a sublinia caracterul public al serviciilor lor, multe forţe de poliţie au încercat să scoată în evidenţă acele aspecte ale muncii lor care sunt benefice comunităţii.

O poliţie în slujba comunităţii

Stilul japonez tradiţional de menţinere a ordinii publice în cartiere a ajuns în atenţia multor  ţări. Poliţia japoneză este împărţită în secţii mai mici, alcătuite din doisprezece poliţişti, care lucrează în schimburi. Iată ce a spus britanicul Frank Leishman, lector universitar şi specialist în criminologie, care locuieşte de mult timp în Japonia: „Serviciile pe care poliţiştii koban le prestează cu atâta bunăvoinţă sunt foarte bine ştiute. De exemplu, ei oferă informaţii despre o adresă de pe străzile japoneze, care, în cea mai mare parte, nu au nume, împrumută umbrele pierdute şi nerevendicate de proprietarii lor navetiştilor pe care îi prinde ploaia, îi ajută pe sararimen aflaţi în stare de ebrietate să prindă ultimul metrou spre casă şi le oferă cetăţenilor îndrumări în diverse probleme“. Organizarea poliţiei pe secţii este unul dintre factorii care au contribuit la reputaţia demnă de invidiat a Japoniei de ţară pe ale cărei străzi poţi circula în siguranţă.

Ar putea fi eficientă şi în altă parte această formă de organizare a poliţiei? Unii criminologi au început să o studieze şi să tragă anumite concluzii. Progresele înregistrate în domeniul comunicaţiilor tind să-i îndepărteze pe poliţişti de oamenii în slujba cărora se află. În multe oraşe, munca poliţiştilor deseori se rezumă, după cât se pare, la intervenirea în situaţii de urgenţă. Uneori se creează impresia că nu se mai pune accent pe prevenirea delincvenţei, cum se făcea odinioară. Ca reacţie la această tendinţă, s-a extins din nou activitatea de supraveghere pe cartiere.

Supravegherea pe cartiere

„Dă într-adevăr rezultate; contribuie la reducerea delincvenţei“, a spus Dewi, poliţist din Ţara Galilor. „Supravegherea pe cartiere presupune să-i faci pe oameni să aibă grijă unii de siguranţa celorlalţi. Organizăm întruniri pentru ca vecinii să se cunoască între ei, să-şi dea unii altora numerele de telefon şi să afle cum pot preveni infracţiunile. Îmi place acest proiect pentru că reintroduce în sufletul persoanelor sentimentul apartenenţei la o comunitate. Foarte adesea oamenii nici măcar nu ştiu cine sunt vecinii lor. Proiectul dă rezultate deoarece constituie o modalitate de a spori vigilenţa oamenilor.“ De asemenea, el îmbunătăţeşte relaţiile dintre poliţie şi cetăţeni.

O altă măsură este aceea de a-i încuraja pe poliţişti să manifeste mai multă compasiune faţă de victime. Renumitul victimolog olandez Jan van Dijk a scris: „Poliţiştii trebuie să înveţe că felul în care se poartă cu victimele este la fel de important ca felul în care se poartă medicii cu pacienţii“. În multe părţi, poliţia nu consideră încă violenţa domestică şi violurile drept infracţiuni. Dar Rob Mawby a spus: „În ultimii ani, felul în care poliţia tratează cazurile de violenţă domestică şi viol s-a îmbunătăţit considerabil. Cu toate acestea, există încă loc de mai bine“. Abuzul de putere din partea poliţiei este un alt aspect la care s-ar putea lucra.

Teama de poliţişti corupţi

Uneori e o naivitate să crezi că eşti protejat de poliţie, îndeosebi când circulă fel de fel de ştiri  despre cazuri de corupţie în rândul poliţiştilor. Asemenea ştiri există de la începutul istoriei poliţiei. Făcând referire la anul 1855, cartea NYPD — A City and Its Police prezintă „impresiile multor newyorkezi, care au spus că e greu să faci deosebire între infractori şi poliţişti“. În cartea Faces of Latin America, de Duncan Green, se arată că opinia generală despre poliţişti este că „sunt cât se poate de corupţi şi de incompetenţi, persoane care încalcă drepturile omului“. Comandantul unei poliţii latinoamericane formate din 14 000 de poliţişti a spus: „La ce te poţi aştepta când un poliţist câştigă mai puţin de [100 de dolari] pe lună? Dacă i se oferă mită, ce credeţi că o să facă?“

Cât de gravă e problema corupţiei? Răspunsul depinde de persoana pe care o întrebaţi? Un poliţist nord-american care patrulează de ani de zile într-un oraş cu o  populaţie de 100 000 de locuitori a spus: „Există într-adevăr şi poliţişti necinstiţi, dar marea majoritate a poliţiştilor sunt persoane oneste. Aşa am constatat eu“. Însă un criminalist cu o experienţă de 26 de ani în altă ţară a afirmat: „Consider corupţia o problemă aproape universală. Cinstea printre poliţişti e o raritate. Dacă un poliţist cercetează o casă care a fost spartă şi găseşte bani, probabil că îi va lua. Dacă recuperează lucruri de valoare furate, va păstra pentru el o parte din ele“. De ce devin corupţi unii poliţişti?

Unii pornesc la drum cu înalte principii etice, dar mai apoi ajung să fie influenţaţi de colegii lor corupţi şi intră în contact cu lumea delincvenţei, lipsită de scrupule. În cartea What Cops Know sunt citate cuvintele unui poliţist dintr-o echipă de patrulare din Chicago, care a spus: „În cazul poliţiştilor, răul e ceva pe care îl cunosc din proprie experienţă. Ei sunt înconjuraţi de el. Îl ating, . . . îl gustă, . . . îl miros, . . . îl aud, . . . trebuie să-l elimine“. Contactul cu o asemenea lume depravată poate avea foarte uşor un efect negativ.

Deşi sunt deosebit de valoroase, serviciile prestate de poliţişti nu sunt nici pe departe ideale. Putem spera că lucrurile se vor îmbunătăţi?

[Notă de subsol]

[Chenarul/Fotografiile de la paginile 8, 9]

„Ce minunaţi sunt poliţiştii britanici!“

Britanicii au fost printre primii care şi-au permis luxul de a avea o poliţie de profesionişti. Ei voiau ca societatea lor să fie bine organizată şi să funcţioneze la fel de eficient ca sistemul lor de diligenţe, cunoscut pentru punctualitatea sa. În 1829, ministrul de interne sir Robert (Bobby) Peel a convins Parlamentul să aprobe înfiinţarea la Londra a Poliţiei Metropolitane, cu sediul la Scotland Yard. Neagreaţi la început pentru acţiunile lor ferme întreprinse împotriva beţiei şi a jocurilor de noroc practicate pe stradă, bobbies au ajuns cu timpul să fie îndrăgiţi de oameni.

În 1851, Londra a invitat cu mândrie întreaga lume la Marea Expoziţie a realizărilor din domeniul industriei britanice. Oaspeţii au rămas uluiţi de ordinea de pe străzi. Nicăieri nu vedeai beţivi, prostituate sau vagabonzi. Poliţişti eficienţi îndrumau mulţimile, îi ajutau pe vizitatori să-şi care bagajele, să traverseze strada şi chiar le conduceau pe doamnele în vârstă la taxi. Nu e de mirare că atât britanicii, cât şi vizitatorii străini au fost auziţi spunând: „Ce minunaţi sunt poliţiştii britanici!“

Ei s-au dovedit a fi atât de eficienţi în prevenirea infracţiunilor, încât, în 1873, comandantul poliţiei din Chester vorbea despre un timp când infracţiunile comise de infractori profesionişti vor fi practic eliminate. Totodată, de-a lungul timpului, poliţia a înfiinţat servicii de ambulanţă şi de pompieri. De asemenea, a organizat acţiuni umanitare şi a distribuit săracilor îmbrăcăminte şi încălţăminte. S-au organizat cluburi pentru băieţi, excursii şi tabere.

Bineînţeles, noua poliţie avea propriile ei probleme disciplinare legate de corupţie şi brutalitate. Dar majoritatea poliţiştilor se mândreau că menţineau ordinea cu minimum de forţă. În 1853, poliţia din Wigan (Lancashire) a trebuit să facă faţă unei revolte a minerilor care intraseră în grevă. Un sergent curajos, care avea în subordine doar zece oameni, a refuzat cu hotărâre să folosească armele de foc ale proprietarului minei. Atitudinea manifestată atunci este descrisă într-o scrisoare primită de Hector Macleod în 1886, când a devenit poliţist, asemenea tatălui său. Aşa cum arată The English Police, în scrisoare se spunea: „Dacă eşti dur, pierzi simpatia cetăţenilor . . . Eu pun interesele cetăţeanului mai presus de orice, deoarece poliţistul este slujitorul comunităţii în care a fost repartizat la momentul respectiv şi e de datoria lui să-i mulţumească atât pe membrii comunităţii, cât şi pe comandant“.

Hayden, fost inspector la Poliţia Metropolitană, actualmente pensionar, a afirmat: „Mereu ni se spunea să dăm dovadă de stăpânire de sine, deoarece, pentru a-şi îndeplini misiunea cu succes, poliţiştii au nevoie de sprijinul comunităţii. Bastonul era folosit doar când nu mai exista altă soluţie, astfel că cei mai mulţi poliţişti nu l-au folosit niciodată în toată cariera lor“. La imaginea pozitivă a poliţiştilor britanici a contribuit şi un bine cunoscut serial de televiziune intitulat Dixon de la Dock Green, care a rulat 21 de ani. În serial era vorba despre un poliţist cinstit care îi cunoştea pe toţi cei din teritoriul în care patrula el. Serialul i-a îndemnat, după cât se pare, pe poliţişti să se ridice la înălţimea acestui personaj şi, bineînţeles, i-a făcut pe britanici să-i îndrăgească pe poliţişti.

În anii ’60 ai secolului al XX-lea, atitudinea s-a schimbat în Marea Britanie, iar mândria naţională, devenită tradiţie, a făcut loc neîncrederii în autorităţi. Ştirile despre corupţia şi rasismul din rândurile poliţiştilor au pătat imaginea poliţiei din anii ’70, în pofida eforturilor acesteia de a recâştiga sprijinul cetăţenilor prin intermediul proiectului de supraveghere pe cartiere. În ultimul timp, după ce a fost acuzată de rasism şi de fabricarea de dovezi false pe baza cărora s-au făcut condamnări, poliţia a depus eforturi suplimentare pentru a-şi îmbunătăţi atitudinea.

[Provenienţa fotografiei]

Fotografia de deasupra: http://www.constabulary.com

 [Chenarul/Fotografia de la pagina 10]

Un miracol în New York?

Când poliţiştii depun eforturi susţinute, rezultatele sunt extraordinare. New York-ul a fost mult timp considerat unul dintre cele mai periculoase oraşe din lume, iar la sfârşitul anilor ’80 ai secolului trecut se părea că forţele poliţieneşti erau demoralizate şi pierduseră controlul. Din cauza problemelor economice, înalţii funcţionari ai oraşului au fost constrânşi să îngheţe salariile şi să reducă numărul poliţiştilor. Traficanţii de droguri şi-au extins activitatea, ceea ce a dus la creşterea dezastruoasă a violenţei. Locuitorii din centrul oraşului mergeau la culcare în zgomotul împuşcăturilor. Anul 1991 a fost martorul unui număr mare de conflicte rasiale, iar forţele poliţieneşti au organizat un protest zgomotos, dând glas nemulţumirilor lor.

În cele din urmă a fost numit un nou şef de poliţie, care a depus eforturi asidue pentru a-şi stimula poliţiştii, organizând cu regularitate întruniri cu scopul de a stabili strategii pentru fiecare secţie de poliţie în parte. În cartea lor NYPD, James Lardner şi Thomas Reppetto au explicat: „Şeful detectivilor sau şeful Biroului de Narcotice erau oameni despre care comandanţii secţiilor de poliţie citiseră în ziare, dar pe care rareori îi întâlniseră. Acum stăteau cu toţii împreună discutând ore întregi“. Numărul infracţiunilor a început să scadă vizibil. Numărul crimelor a scăzut şi el treptat, de la aproape 2 000, în 1993, la 633, în 1998, aceasta fiind cea mai mică cifră înregistrată în decursul a 35 de ani. Pentru newyorkezi, toate acestea erau miracole. Raportat la numărul infracţiunilor declarate autorităţilor în ultimii opt ani, acum se înregistrează o scădere cu 64%.

Cum s-a realizat acest progres? Ziarul The New York Times arăta în numărul din 1 ianuarie 2002 că un factor decisiv a fost Compstat, „un sistem de monitorizare a infracţiunilor care implică analizarea rapoartelor furnizate săptămânal de toate secţiile de poliţie pentru a identifica şi a soluţiona imediat problemele ce apar“. Bernard Kerik, fost comisar, a afirmat: „Am urmărit unde se comiteau infracţiuni, am analizat motivul pentru care se comiteau şi apoi am reorientat trupele [poliţieneşti] şi resursele pentru a ne asigura că ne concentrăm atenţia asupra acelor zone. Aşa am reuşit să reducem numărul infracţiunilor“.

[Legenda fotografiei de la pagina 7]

O secţie de poliţie tipic japoneză

[Legenda fotografiei de la pagina 7]

Agent de circulaţie din Hong Kong

[Legenda fotografiei de la paginile 8, 9]

Supravegherea suporterilor la un meci de fotbal din Anglia

[Legenda fotografiei de la pagina 9]

Printre însărcinările poliţiştilor se numără ajutarea victimelor accidentelor