Victorioasă în lupta împotriva depresiei postnatale

Îmi amintesc că mă uitam la soţul meu care se juca fericit cu fetiţa noastră nou-născută şi mă gândeam că ar fi fost mai fericiţi fără mine. Simţeam că devenisem o povară pentru ei. Îmi venea să mă urc în maşină, să plec şi să nu mă mai întorc niciodată. Nu-mi dădeam seama că eram o victimă a depresiei postnatale *.

PRIMII zece ani de căsnicie au fost minunaţi. Eu şi Jason eram ocupaţi cu creşterea primei noastre fiice, Liana. Aşadar, când am rămas însărcinată din nou, toţi au primit vestea cu bucurie.

Dar sarcina a fost foarte dificilă. De fapt, din cauza complicaţiilor postnatale am fost la un pas de moarte. Însă, înainte de aceasta, în ultimele luni de sarcină mă simţeam ca şi cum mintea îmi era învăluită în ceaţă. Situaţia s-a înrăutăţit după ce am adus-o acasă de la spital pe fetiţa noastră, Carly. Eram în permanenţă  obosită şi nu mă simţeam în stare să iau nici cele mai simple decizii. Ajunsesem să-l sun pe Jason la serviciu de mai multe ori pe zi doar ca să-l întreb ce trebuia să mai fac prin casă sau ca să mă asigure că ceva ce tocmai spusesem sau făcusem era bine.

Mi-era frică să stau în compania altor persoane, chiar şi a prietenilor vechi. Dacă cineva venea la uşă fără să-şi fi anunţat vizita, mă ascundeam în dormitor. Casa era în dezordine. Mă simţeam dezorientată şi confuză. Înainte îmi plăcea să citesc, dar, pentru că acum nu puteam să mă concentrez, acest lucru îmi era aproape imposibil. Îmi era greu şi să mă rog, aşa că sănătatea mea spirituală a avut mult de suferit. Mă simţeam amorţită pe plan emoţional, incapabilă să simt iubire pentru cineva. Mă temeam că, din cauza gândirii mele confuze, copiii mei aveau să sufere. Respectul de sine îmi scăzuse foarte mult. Simţeam că-mi pierd minţile.

În tot acest timp, Jason venea acasă de la serviciu şi mă ajuta fie făcând ordine prin casă, fie pregătind ceva de mâncare pentru întreaga familie, însă eu mă supăram pe el. Pentru mine tot ceea ce făcea dovedea că nu eram o mamă bună. Dar, şi dacă nu mă ajuta, îl acuzam că nu îi păsa decât de el. Dacă Jason nu ar fi tratat lucrurile cu maturitate şi cu iubire, aşa cum a şi făcut, de altfel, depresia mea postnatală ar fi dus la ruinarea căsniciei noastre. Cred că Jason poate descrie cel mai bine felul în care l-a afectat starea mea.

Relatarea soţului meu

„La început nu-mi venea să cred ce se întâmpla cu Janelle. Se schimbase complet. Nu mai era veselă şi volubilă. Începuse să se poarte de parcă ar fi fost altă persoană. Tot ceea ce îi spuneam lua ca pe un afront la adresa ei şi chiar se supăra foarte rău când încercam s-o ajut la treburi. La început îmi venea să-i spun să termine cu acest comportament şi să-şi controleze sentimentele, dar mi-am dat seama că acest lucru nu ar fi făcut decât să înrăutăţească situaţia.

Relaţiile noastre erau în permanenţă încordate. Janelle credea că întreaga lume se întorsese împotriva ei. Auzisem că şi alte femei  se comportau la fel din cauza depresiei postnatale. Aşadar, bănuind că şi Janelle suferea de aceeaşi boală, am început să citesc tot ce-mi cădea în mână despre acest subiect. Cele citite mi-au confirmat bănuielile. Mi-am dat seama că Janelle nu avea nici o vină că era deprimată şi, totodată, că boala nu era rezultatul vreunei neglijenţe din partea ei.

Recunosc că atenţia suplimentară pe care a trebuit să le-o acord ei şi copiilor noştri m-a epuizat pe plan fizic şi emoţional. Doi ani la rând a trebuit să fac tot felul de aranjamente pentru a mă achita de responsabilităţile de la serviciu şi de cele ce-mi reveneau ca bătrân de congregaţie, ca soţ şi ca tată. Din fericire, unul dintre lucrurile care m-au ajutat a fost acela că am putut să-mi aranjez programul de lucru în aşa fel încât să vin acasă mai devreme, în special în serile când mergeam la întrunirile creştine. Janelle avea nevoie de mine acasă pentru a o ajuta să pregătească cina şi pentru a-i îmbrăca pe copii. Numai aşa reuşeam să asistăm cu toţii la întruniri.“

Calea spre recuperare

Fără ajutorul iubitor al soţului meu, recuperarea mea ar fi fost, cu siguranţă, mult mai lentă. Jason mă asculta cu răbdare în timp ce mă descărcam, spunându-i temerile mele. De mare ajutor a fost faptul că nu mi-am reprimat sentimentele. Uneori eram chiar furioasă. Dar Jason mă asigura mereu de dragostea lui şi îmi spunea că e alături de mine. Întotdeauna mă ajuta să văd latura pozitivă a lucrurilor. Mai târziu îi ceream scuze pentru cuvintele pe care i le spuneam la mânie. Iar el îmi repeta că boala era, de fapt, cea care vorbea. Privind acum în urmă, îmi dau seama cât de mult au însemnat pentru mine cuvintele lui pline de atenţie.

 În cele din urmă am găsit împreună un medic foarte înţelegător, care şi-a făcut timp să mă asculte şi căruia am putut să-i spun tot ceea ce simţeam. Diagnosticul pe care mi l-a pus a fost depresie postnatală şi mi-a recomandat un tratament ce avea să-mi ţină sub control frecventele crize de anxietate. Totodată m-a încurajat să cer ajutorul unui psihiatru. Mai mult decât atât, mi-a recomandat să fac cu regularitate exerciţii fizice, terapie care i-a ajutat pe mulţi să lupte împotriva depresiei.

Unul dintre cele mai mari obstacole în calea recuperării a fost ruşinea pe care o simţeam pentru că sufeream de depresie postnatală. În general, oamenilor le e greu să arate empatie faţă de cineva afectat de o boală pe care nu o înţeleg. Depresia postnatală nu se aseamănă, să zicem, cu o fractură la picior, pe care ceilalţi o văd şi, astfel, pot să arate empatie. Cu toate acestea, familia şi prietenii apropiaţi au dovedit că sunt cu adevărat alături de mine şi că mă înţeleg.

Ajutor plin de iubire din partea familiei şi a prietenilor

Eu şi Jason am apreciat foarte mult ajutorul pe care ni l-a oferit mama în această perioadă dificilă. Uneori Jason simţea nevoia să evadeze din tensiunea emoţională de acasă. Mama era mereu pozitivă şi nu încerca să preia sarcinile mele, ci să mă susţină şi să mă încurajeze să fac tot ce puteam.

Prietenii din congregaţie s-au dovedit şi ei un sprijin minunat. Mulţi mi-au scris că se gândeau la mine. Am preţuit nespus de mult cuvintele lor calde pentru că îmi era greu să vorbesc cu  oamenii la telefon sau faţă-n faţă. Îmi era greu chiar şi să stau împreună cu fraţii creştini înainte şi după întruniri. Astfel, scriindu-mi, prietenii nu numai că dovedeau că înţelegeau limitele pe care mi le impunea depresia, dar îşi şi confirmau iubirea şi interesul lor faţă de mine şi faţă de familia mea.

Nu e o condamnare pe viaţă

Mulţumită sfaturilor date de medicul meu, dar şi familiei mele, care m-a susţinut enorm de mult, şi prietenilor înţelegători, acum mă simt mult mai bine. Continuu să fac cu regularitate exerciţii fizice chiar şi când mă simt obosită, pentru că acestea m-au ajutat mult să îmi revin. De asemenea, încerc să răspund pozitiv la încurajările oferite de ceilalţi. În perioadele dificile ascult audiocasete cu înregistrări din Biblie şi cu Melodiile Regatului — muzică compusă de Martorii lui Iehova. Acestea mă fortifică pe plan emoţional şi spiritual. Ele mă ajută să prind puteri din punct de vedere spiritual şi să-mi păstrez o gândire pozitivă. Recent chiar am început din nou să ţin teme biblice la întrunirile congregaţiei.

A trebuit să treacă mai bine de doi ani şi jumătate ca să pot simţi şi manifesta într-un mod mai deplin iubire faţă de soţul şi copiii mei şi faţă de alţii. Deşi a fost o perioadă grea pentru familia mea, simţim că legăturile noastre sunt acum mai puternice ca oricând. Îi sunt recunoscătoare îndeosebi lui Jason, care şi-a dovedit din plin iubirea ce mi-o poartă, îndurând momentele mele cele mai grele de depresie şi fiind mereu alături de mine pentru a mă susţine. Mai presus de toate, amândoi avem acum o relaţie mult mai strânsă cu Iehova, care ne-a întărit într-adevăr în încercările noastre.

Am şi acum zile când sunt deprimată, dar, cu ajutorul familiei mele, al medicului meu, al congregaţiei şi al spiritului sfânt al lui Iehova, lumina de la capătul tunelului este tot mai clară. Da, depresia postnatală nu e o condamnare pe viaţă. E un duşman pe care îl putem învinge. — Relatare de Janelle Marshall.

[Notă de subsol]

[Chenarul/Fotografia de la pagina 20]

Factori care pot contribui la depresia postnatală

În afară de schimbările hormonale, depresia postnatală poate fi cauzată şi de alţi factori. Iată câţiva dintre ei:

1. Concepţia femeii despre faptul de a fi mamă, care poate fi influenţată de o copilărie nefericită şi de relaţii perturbate cu părinţii.

2. Pretenţii nerealiste din partea societăţii.

3. Cazuri de depresie în familie.

4. Insatisfacţie maritală şi lipsa sprijinului din partea membrilor apropiaţi ai familiei sau a rudelor mai îndepărtate.

5. O părere proastă despre sine.

6. Îngrijirea continuă a copiilor o face pe mamă să se simtă împovărată sau copleşită.

Lista poate, bineînţeles, continua. Există şi alţi factori care contribuie la depresia postnatală, cauzele ei nefiind încă pe deplin înţelese.

[Chenarul de la pagina 21]

Mai mult decât „baby blues“

Depresia postnatală nu trebuie confundată cu obişnuitele schimbări de dispoziţie postnatale. Dr. Laura J. Miller a spus: „Forma cea mai întâlnită de schimbare de dispoziţie postnatală este cea numită «baby blues». . . . Circa 50% dintre femeile care nasc trec prin această stare, caracterizată prin accese de plâns şi labilitate emoţională (adică trecere de la o stare la alta). De obicei, ea atinge punctul maxim între a treia şi a cincea zi de la naştere, după care scade treptat în intensitate în câteva săptămâni“. Cercetătorii sunt de părere că aceste schimbări de dispoziţie sunt cauzate de schimbările hormonale ce apar în perioada postnatală.

Spre deosebire de „baby blues“, depresia postnatală presupune stări prelungite de depresie, care s-ar putea declanşa la naşterea copilului sau chiar la câteva săptămâni ori luni mai târziu. O femeie care devine mamă şi se confruntă cu această problemă s-ar putea simţi la un moment dat în culmea fericirii, iar imediat după aceea deprimată, ba chiar la un pas de sinucidere. În plus, ea ar putea fi irascibilă, ursuză şi nervoasă. De asemenea, ar putea avea mereu impresia că nu este o mamă bună şi că nu îşi poate iubi copilaşul. Dr. Miller a afirmat: „Unele mame diagnosticate cu depresie ştiu la nivel mintal că îşi iubesc copilaşul, totuşi nu reuşesc să simtă decât apatie, nervozitate ori dezgust. Altele se gândesc să le facă rău copilaşului lor sau chiar să-l ucidă“.

Depresia postnatală este un fenomen cu o istorie lungă. În secolul al IV-lea î.e.n., medicul grec Hipocrate a remarcat schimbările emoţionale dramatice suferite de unele femei după ce năşteau. Un studiu publicat în Brazilian Journal of Medical and Biological Research explica: „Depresia postnatală este o problemă serioasă, care afectează 10–15% dintre mamele din multe ţări“. Totuşi, din nefericire, „majoritatea cazurilor de depresie de acest fel nu sunt corect diagnosticate şi tratate“, se spune în aceeaşi publicaţie.

O tulburare mai puţin întâlnită, dar mai gravă, ce survine după naştere este psihoza postnatală. Victima unei asemenea tulburări ar putea avea halucinaţii, ar putea auzi voci şi ar putea pierde contactul cu realitatea, deşi ar putea avea perioade intermitente de luciditate, care să dureze câteva ore sau zile. Cauzele acestei psihoze rămân neelucidate. Totuşi dr. Miller a remarcat că „factorul determinant pare a fi vulnerabilitatea genetică, probabil declanşată de schimbările hormonale“. Un specialist cu experienţă poate prescrie un tratament eficient pentru psihoza postnatală.

[Chenarul/Fotografiile de la pagina 22]

Cum vă puteţi ajuta singure *

1. Dacă depresia persistă, căutaţi ajutor de specialitate. Cu cât veţi face acest lucru mai devreme, cu atât vă veţi putea reface mai repede. Căutaţi un medic înţelegător care cunoaşte bine această afecţiune. Nu vă simţiţi ruşinate pentru că suferiţi de depresie postnatală sau stânjenite dacă trebuie să luaţi medicamente.

2. Faceţi cu regularitate exerciţii fizice. Studiile au arătat că exerciţiile fizice efectuate cu regularitate dau rezultate bune în tratarea depresiei.

3. Spuneţi-le persoanelor apropiate cum vă simţiţi. Nu vă izolaţi şi nu vă reprimaţi sentimentele.

4. Nu uitaţi că nu trebuie să aveţi o casă perfectă. Încercaţi să vă menţineţi un stil de viaţă simplu, concentrându-vă asupra lucrurilor esenţiale.

5. Rugaţi-vă pentru curaj şi răbdare. Dacă constataţi că vă e greu să vă rugaţi, solicitaţi pe cineva să se roage cu voi. Recuperarea ar putea dura mult dacă continuaţi să vă simţiţi vinovate sau să credeţi că sunteţi lipsite de valoare.

[Notă de subsol]

[Chenarul de la pagina 23]

Sugestii pentru soţi

1. Trebuie să ştiţi că depresia postnatală nu a apărut din vina soţiei voastre. Dacă starea ei persistă, căutaţi împreună ajutorul unui medic care înţelege problema şi manifestă empatie.

2. Ascultaţi-o cu răbdare pe soţia voastră. Ţineţi cont de sentimentele ei. Nu vă supăraţi din cauza negativismului ei. Ajutaţi-o cu amabilitate să vadă latura pozitivă a lucrurilor şi asiguraţi-o că o să se facă bine. Nu vă gândiţi că trebuie să rezolvaţi toate problemele pe care le menţionează ea. Ea are nevoie de mângâiere, nu de răspunsuri logice (1 Tesaloniceni 5:14). Nu uitaţi că depresia postnatală le împiedică pe persoanele suferinde să gândească logic şi clar.

3. Reduceţi activităţile mai puţin importante pentru a avea mai mult timp să vă ajutaţi soţia. Procedând astfel, veţi grăbi recuperarea ei.

4. Asiguraţi-vă că vă rămâne timp şi pentru voi. Dacă aveţi o bună sănătate fizică, mintală şi spirituală, vă veţi putea ajuta mai mult soţia.

5. Vorbiţi cu cineva care vă poate încuraja, probabil cu un alt bărbat matur din punct de vedere spiritual, a cărui soţie a suferit de depresie postnatală.

[Legenda fotografiei de la pagina 23]

Familia Marshall