Salt la conţinut

Salt la cuprins

Conduşi de stele

Conduşi de stele

Conduşi de stele

DE LA CORESPONDENTUL NOSTRU DIN HAWAII

CU SECOLE înainte ca Cristofor Columb să traverseze Oceanul Atlantic, navigatorii polinezieni parcurgeau mii de kilometri traversând Oceanul Pacific în canoe de lemn, navigând printre insulele din triunghiul polinezian. Cum au reuşit străvechii polinezieni să descopere zecile de insule din această regiune vastă? A fost o pură întâmplare?

Dacă polinezienii îşi cunoşteau bine destinaţia, cum reuşeau ei să navigheze cu canoele fără să aibă hărţi, busole sau alte instrumente pe care le foloseau exploratorii din vest?

Răspunsul dezvăluie ingeniozitatea metodelor de navigare folosite de polinezieni şi, totodată, ne sporeşte aprecierea pentru ordinea ce domneşte în lumea noastră şi în univers.

Două teorii

Nu toţi oamenii de ştiinţă şi cercetătorii sunt dispuşi să accepte ideea că polinezienii navigau de la insulă la insulă având în minte o destinaţie precisă. Exploratorul norvegian Thor Heyerdahl a emis ipoteza că polinezienii erau originari din America de Sud şi că în călătoriile lor pe mare au ajuns la insulele Pacificului purtaţi de curenţii şi vânturile oceanice frecvente.

Pentru a-şi verifica teoria, Heyerdahl şi un echipaj format din cinci scandinavi au pornit pe mare, de pe coasta vestică a statului Peru, cu o plută făcută din lemn de plută. Ei au navigat în largul Oceanului Pacific până când au început să fie purtaţi de curenţii vestici. După 101 zile, în care parcurseseră 7 000 de kilometri, Heyerdahl şi echipajul său au acostat pe atolul Raroia, din arhipelagul Tuamotu. Astfel, Heyerdahl a demonstrat, într-un mod cu totul impresionant, posibilitatea ca polinezienii să fi venit din America de Sud purtaţi de curenţii oceanici frecvenţi. Dar nu toţi cercetătorii au fost convinşi de demonstraţia lui Heyerdahl.

Unul dintre sceptici a fost istoricul Andrew Sharp, din Noua Zeelandă. În cartea sa Ancient Voyagers in Polynesia, scrisă în 1963, el a menţionat numeroase descoperiri arheologice şi lingvistice în sprijinul punctelor de vedere tradiţionale ale istoricilor şi specialiştilor potrivit cărora polinezienii au venit din vest. Cu toate acestea, el considera nefondată orice ipoteză care susţinea că polinezienii erau navigatori iscusiţi.

Deşi Sharp a admis posibilitatea ca aceşti navigatori să fi fost capabili să se orienteze în călătorii scurte, el a susţinut că polinezienii nu aveau cum să ştie în mod sigur încotro se îndreptau într-o călătorie de peste 500 de kilometri. El era de părere că insulele pe care le-au întâlnit de-a lungul unei călătorii mai lungi au fost găsite din pură întâmplare.

Călătorii experimentale

Considerând că Heyerdahl şi Sharp nu le recunoscuseră polinezienilor îndeajuns calităţile de navigatori, dr. David Lewis, din Noua Zeelandă, şi-a propus să demonstreze validitatea metodelor de navigare antice. Navigând cu un catamaran fără nici o busolă şi ghidându-se numai după stele, soare şi hulă, el a reuşit în 1965 să meargă din Tahiti până în Noua Zeelandă, parcurgând peste 3 000 de kilometri. Expediţia lui Lewis a stârnit interesul faţă de tehnicile de navigare tradiţionale şi rutele de migrare străvechi. Unul dintre cei care au acordat atenţie acestei expediţii a fost Ben Finney.

Profesor de antropologie la Universitatea din Hawaii, Finney studia de mult timp proiectele şi metodele de construcţie ale vechilor canoe polineziene. Împreună cu câţiva colegi de la Societatea Polineziană de Navigaţie, el a construit o canoe lungă de 20 de metri, cu carenă dublă, căreia i-au dat numele Hokule‛a, cuvânt havaian care înseamnă „steaua bucuriei“. Deşi Hokule‛a a fost construită din materiale sintetice şi nu din materiale tradiţionale, cum ar fi lemnul de acacia (Acacia koa), vasul a fost proiectat în aşa fel încât să corespundă structurii şi aspectului străvechilor canoe, atingând performanţele acestora.

Prima expediţie cu Hokule‛a a avut loc la 1 mai 1976, punctul de plecare fiind insula havaiană Maui, iar destinaţia, Tahiti. Întrucât nu se mai cunoştea arta polineziană de călăuzire şi navigare după stele, s-a căutat un specialist din afara insulelor havaiene. Astfel, Mau Piailug, navigator cu experienţă, originar din Micronezia, a fost ales să comande Hokule‛a în prima călătorie. A fost nevoie de 31 de zile pentru a încheia călătoria de câteva mii de kilometri până în Tahiti.

Călătoria, considerată o reuşită, a revigorat cultura polineziană şi a reînsufleţit interesul faţă de metodele de navigare antice şi faţă de construirea de canoe. În anii următori s-au efectuat expediţii similare între insulele din triunghiul polinezian, cum ar fi Hawaii, Noua Zeelandă (numită şi Aotearoa), Rarotonga (din Insulele Cook) şi Insula Paştelui (numită şi Rapa Nui). Multe dintre aceste expediţii au fost conduse de Nainoa Thompson, un navigator născut în Hawaii, elev al lui Piailug.

Metode de navigare străvechi

Cum reuşeau polinezienii să navigheze pe o distanţă de mii de kilometri fără vreun instrument de orientare? Potrivit opiniei lui Dennis Kawaharada, membru al Societăţii Polineziene de Navigaţie, principalul reper le era soarele. Punctele fixe în care răsare şi apune le indica direcţia în timpul zilei. Noaptea, navigatorii îşi direcţionau canoea după punctele în care răsar şi apun stelele.

Chiar dacă nu exista nici o stea care să răsară sau să apună în direcţia în care se îndrepta canoea, puteau fi luate ca puncte de reper alte stele. Navigatorii se ghidau după lună şi după cele cinci planete vizibile ca mijloace suplimentare de păstrare a rutei corecte.

La miezul zilei şi în nopţile noroase, când nu se vedea nici o stea, navigatorul îşi putea ghida canoea după vânt şi după hulă (în raport cu punctele unde răsare şi apune soarele). După spusele lui Kawaharada, „hula reprezintă mişcarea ondulatorie a suprafeţei mării fie înainte sau după furtună, fie după ce a încetat vântul care a suflat mai mult timp din aceeaşi direcţie“.

Prin urmare, forma valurilor de hulă constituie un indicator mult mai demn de încredere decât valurile care sunt generate de diverse vânturi locale. Întrucât valurile de hulă se deplasează în linie dreaptă, navigatorul îşi putea orienta canoea în direcţia dorită. Mişcarea canoei în timp ce naviga în sensul sau împotriva valurilor de hulă ale oceanului îi spunea navigatorului dacă vasul se îndrepta în direcţia corectă.

Dovezile sugerează că străvechii polinezieni se ghidau cu iscusinţă după corpurile cereşti şi după forţele naturii pentru a-şi conduce canoele în direcţia dorită, pe distanţe de mii de kilometri. Dar, indiferent cât de iscusiţi ar fi fost navigatorii, nici una dintre metodele lor nu ar fi dat rezultate dacă nu ar fi existat un proiect demn de încredere care să guverneze reperele naturale după care se ghidau ei, cum ar fi punctele unde răsăreau şi apuneau stelele.

Cu peste 2 700 de ani în urmă, profetul Isaia a adus laude Marelui Creator, Iehova Dumnezeu, pentru ordinea care domneşte în cer, scriind: „Ridicaţi-vă ochii şi priviţi! Cine a creat aceste lucruri? Cine a făcut să meargă după număr, în şir, oştirea lor? El le cheamă pe toate pe nume; aşa de mare e puterea şi tăria Lui, că una nu lipseşte“. — Isaia 40:26; Psalmul 19:1.

Psalmistul a fost, de asemenea, inspirat să scrie că Dumnezeu „socoteşte numărul stelelor şi le dă nume la toate“ (Psalmul 147:4). Polinezienii au fost conştienţi de ordinea ce domneşte pe cerul de deasupra lor şi au fost capabili să se folosească de aceasta pentru a se orienta în lungile lor călătorii de explorare a Oceanului Pacific. Nu sunt toate acestea dovezi că universul nostru este lucrarea unui Creator extraordinar de inteligent şi de organizat?

[Harta/Fotografiile de la pagina 23]

(Pentru modul în care textul apare în pagină, vezi publicaţia)

Fiji

TRIUNGHIUL POLINEZIAN

Hawaii

Samoa

Tonga

Noua Zeelandă

Insulele Cook

Tahiti

Insulele Marchize

Arhipelagul Tuamotu

Arhipelagul Tubuai

Insula Paştelui

[Legenda fotografiei]

Spre deosebire de „Hokule‛a“, „Hawai‛iloa“, o canoe cu carenă dublă, a fost construită în 1993 din mai multe materiale tradiţionale

[Provenienţa fotografiilor]

Hawai‛iloa de la paginile 21 şi 23: © Monte Costa