Naţiunile continuă să ignore trecutul

„Dacă oamenii ar fi dispuşi să înveţe din istorie, ce învăţăminte valoroase ar putea trage din ea! Dar Pasiunea şi Partidul ne orbesc, iar lumina pe care ne-o dă Experienţa este o făclie pusă la pupă, care luminează numai valurile din spate!“ — Samuel Taylor Coleridge.

SUNTEŢI de acord cu spusele poetului englez Samuel Coleridge? Este posibil să fim atât de orbiţi de pasiunea pentru o cauză încât să repetăm tragicele greşeli ale generaţiilor anterioare?

Cruciadele

Să luăm, de exemplu, câteva dintre faptele săvârşite în timpul cruciadelor. În 1095 e.n., papa Urban al II-lea i-a îndemnat pe „creştini“ să ia Ţara Sfântă din mâinile musulmanilor. La această chemare au răspuns regi, baroni, cavaleri şi oameni de rând din toate naţiunile aflate sub autoritatea sa. Potrivit spuselor unui istoric medieval, „cu greu găseai pe cineva care să se afle sub legea lui Cristos“ şi să nu se grăbească să susţină această cauză.

Istoricul Zoé Oldenbourg a arătat că majoritatea cruciaţilor erau „ferm convinşi că, devenind cruciaţi, intrau nemijlocit în serviciul lui Dumnezeu Însuşi“. După părerea acestui istoric, ei se considerau „îngeri distrugători care îi atacau pe copiii diavolului“. De asemenea, ei credeau că „toţi cei care mureau câştigau în cer coroana de martir“, a afirmat scriitorul Brian Moynahan.

După cât se pare, cruciaţii nu ştiau că şi duşmanii lor credeau acelaşi lucru. Soldaţii islamici — a spus istoricul J. M. Roberts în cartea sa Shorter History of the World — au intrat şi ei în bătălie convinşi că luptau pentru Dumnezeu şi „că, dacă aveau să moară în lupta împotriva necredincioşilor, urmau să ajungă în paradis“, în ceruri.

Soldaţilor din ambele tabere li se spunea că purtau un război drept — aprobat şi binecuvântat de Dumnezeu. Conducătorii religioşi şi politici întreţineau aceste convingeri şi zelul înflăcărat al supuşilor lor. În plus, ambele tabere comiteau atrocităţi inimaginabile.

Ce fel de oameni?

Ce fel de oameni erau cei care săvârşeau aceste orori? Marea majoritate erau oameni obişnuiţi, nu foarte diferiţi de cei din prezent. Nu încape însă îndoială că mulţi dintre ei erau idealişti,  înflăcăraţi de dorinţa de a îndrepta greşelile epocii lor. Cuprinşi de un entuziasm fanatic, nu realizau, se pare, că în lupta lor pentru „dreptate“ comiteau numai nedreptăţi, cauzându-le durere şi suferinţă sutelor de mii de oameni nevinovaţi — bărbaţi, femei şi copii — prinşi ca într-o capcană în zonele de conflict.

Nu s-a întâmplat aşa în repetate rânduri de-a lungul istoriei? Nu s-a întâmplat de nenumărate ori ca lideri carismatici să târască milioane de oameni — care niciodată n-ar fi adoptat de bună voie această poziţie — în războaie sălbatice şi barbare împotriva oponenţilor lor religioşi şi politici? În ambele tabere, chemarea la luptă şi convingerea că Dumnezeu era de partea lor au conferit un caracter legitim distrugerii violente a împotrivitorilor politici şi religioşi. Toate acestea făceau parte dintr-un tipar bine stabilit, care a servit intereselor tiranilor secole la rând. Potrivit opiniei lui Moynahan, acesta a fost şablonul pe care „aveau să-l folosească, asemenea primilor cruciaţi, autorii Holocaustului şi epuratorii etnici moderni“.

Probabil vă gândiţi că, în zilele noastre, oamenii raţionali nu se mai lasă manipulaţi în acest fel şi că acum suntem mult mai civilizaţi ca în trecut. Aşa ar trebui să fie. Dar au învăţat naţiunile ceva din istorie? Dacă analizăm evenimentele din ultimii o sută de ani, cine ar putea afirma cu sinceritate că acest lucru este adevărat?

Primul război mondial

Tiparul cruciadelor a fost aplicat în repetate rânduri, de exemplu, în perioada primului război mondial. „Unul dintre paradoxurile anului 1914 este acela că, în fiecare ţară, un număr imens de oameni din toate partidele şi de toate credinţele şi originile sociale au lăsat în mod surprinzător impresia că s-au dus de bunăvoie şi cu bucurie la război.“

De ce au pornit ei „de bunăvoie şi cu bucurie la război“? Deoarece, asemenea înaintaşilor lor care merseseră de bunăvoie la luptă, se conduceau în viaţă după principiile şi convingerile filozofiilor vremii. Deşi unii erau animaţi de principii de libertate şi dreptate, mulţi erau, cu certitudine, motivaţi de convingerea sfidătoare că naţiunea lor era superioară altora, motiv pentru care i se cuvenea să domine.

Toţi aceştia credeau cu convingere că războiul era o parte inevitabilă a lucrurilor — un fel de „necesitate biologică“. „Darwinismul social“, a spus scriitorul Phil Williams, a propagat, de pildă, ideea că războiul este un mijloc legitim de „eliminare a acelor specii care nu merită să trăiască“.

Toţi credeau, bineînţeles, că doar cauza lor era dreaptă. Dar care a fost rezultatul? Potrivit scriitorului şi istoricului Martin Gilbert, în primul război mondial, „guvernele au promovat şi au susţinut energic rasismul, patriotismul şi eroismul“, iar oamenii se supuneau orbeşte acestor concepţii. Economistul John Kenneth Galbraith, care a crescut într-o regiune rurală a Canadei şi a prins primul război mondial, a spus că peste tot în jurul lui oamenii vorbeau despre „stupiditatea evidentă a conflictului din Europa“. „Nişte oameni raţionali . . . nu ar aproba o asemenea nebunie“, spuneau ei. Dar şi de această dată au făcut-o. Care au fost consecinţele? Circa 60 000 de soldaţi canadieni s-au numărat printre cei peste nouă milioane de militari care  au murit de ambele părţi în evenimentele oribile ale primului război mondial.

Nu s-a învăţat nimic

În următoarele două decenii, odată cu apariţia fascismului şi a nazismului a început să se manifeste din nou acelaşi spirit. Fasciştii au început să se folosească de „mijloacele tradiţionale de propagandă, cum ar fi simbolurile şi miturile, pentru a atinge coarda sensibilă a maselor“, a scris Hugh Purcell. Un mijloc deosebit de puternic pe care l-au folosit a fost strânsa alianţă dintre politică şi religie, care se ruga ca Dumnezeu să le binecuvânteze trupele.

Adolf Hitler a fost „un expert în psihologia maselor şi un orator strălucit“. Asemenea multor demagogi din istorie, a spus Dick Geary în cartea Hitler and Nazism, Hitler credea că ‘masele nu erau conduse de raţiune, ci de sentimente’. El a speculat această slăbiciune a oamenilor, folosindu-se cu abilitate de o veche tehnică, aceea de a dirija ura oamenilor împotriva unui duşman comun, lucru care s-a întâmplat, de pildă, atunci când „a îndreptat teama şi resentimentele germanilor împotriva evreilor“, a afirmat Hugh Purcell. Hitler i-a defăimat pe evrei, spunând: ‘Evreul este nimicitorul naţiunii germane’.

Lucrul cel mai oribil din acea epocă este acela că milioane de oameni, ce păreau respectabili, au fost foarte uşor incitaţi la ucidere în masă. „Cum a putut poporul unei ţări aşa-zis civilizate să tolereze actele abominabile şi barbare ale statului nazist şi chiar să se implice în ele“, a întrebat Geary. Şi nu era vorba doar de o ţară „civilizată“, ci şi de o ţară aşa-zis creştină! Toate acestea s-au întâmplat deoarece cu toţii au preferat filozofiile şi metodele omeneşti în locul învăţăturilor lui Isus Cristos. Şi câţi oameni sinceri nu au ajuns de atunci încoace să comită atrocităţi inimaginabile pentru a-şi atinge idealurile!

„Experienţa şi istoria ne arată că naţiunile şi guvernele nu au învăţat nimic din trecut şi, chiar dacă au învăţat ceva, tot nu au pus în practică“, a spus filozoful german Georg Hegel. Poate că mulţi nu sunt de acord cu filozofia lui Hegel despre viaţă, dar puţini vor contesta această afirmaţie. Din nefericire, se pare că oamenii nu trag deloc învăţăminte din istorie. Chiar trebuie să călcăm pe urmele lor?

Dacă vrem să evităm ororile generaţiilor anterioare, o lecţie clară pe care trebuie să o învăţăm este, bineînţeles, aceea că avem nevoie de ceva mult mai de încredere decât filozofiile umane, supuse erorii. Dar, dacă filozofiile umane nu ne ajută în acest sens, ce anume ne-ar putea îndruma gândirea? Cu peste o mie de ani înainte de perioada când au avut loc cruciadele, discipolii lui Isus Cristos au arătat care ar trebui să fie adevăratul mod de viaţă al unui creştin — singurul mod de viaţă raţional. Să analizăm ce au făcut ei pentru a nu se implica în conflictele sângeroase din timpul lor. Dar vor învăţa şi naţiunile acest lucru, evitând, astfel, conflictele militare? Şi, indiferent de atitudinea adoptată de naţiuni, ce soluţie va alege Dumnezeu pentru a pune capăt acestei suferinţe umane?

[Legenda fotografiilor de la pagina 6]

Conflictele umane s-au caracterizat prin barbarism şi suferinţă

 [Legenda fotografiilor de la pagina 7]

Sus: Refugiaţi dintr-o zonă sfâşiată de război

Cum s-au putut implica nişte oameni aşa-zişi civilizaţi în asemenea acte de violenţă?

[Provenienţa fotografiilor]

Refugiaţi ruandezi: UN PHOTO 186788/J. Isaac; prăbuşirea World Trade Center: AP Photo/Amy Sancetta