Salt la conţinut

Salt la cuprins

Marea Foamete din Irlanda — o povestire despre moarte şi emigrare

Marea Foamete din Irlanda — o povestire despre moarte şi emigrare

Marea Foamete din Irlanda — o povestire despre moarte şi emigrare

DE LA CORESPONDENTUL NOSTRU DIN IRLANDA

LA UMBRA muntelui „sacru“ Croagh Patrick *, din Irlanda, se află un vas cât se poate de neobişnuit. Cu prora îndreptată spre vest, către Oceanul Atlantic, el aduce cu o corăbioară din secolul al XIX-lea. Însă vasul acesta nu va pluti niciodată. El stă neclintit pe un soclu de ciment. Printre catargele lui se pot vedea uluitoare reprezentări de schelete omeneşti.

Vasul este o uriaşă sculptură de metal ce a fost dezvelită oficial în 1997, cu ocazia comemorării uneia dintre cele mai cumplite tragedii din istoria Irlandei — Marea Foamete. Scheletele şi vasul sunt simboluri ale morţii şi ale emigrării în masă, care au marcat tragicii ani 1845–1850.

Nu numai Irlanda a cunoscut foametea. Multe alte ţări au suferit din această cauză. Însă, în Irlanda, Marea Foamete a fost din multe puncte de vedere o adevărată tragedie. În 1845, populaţia Irlandei era de aproximativ opt milioane de locuitori. Până în 1850, se pare că un milion şi jumătate de oameni muriseră din cauza foametei! Un alt milion de persoane emigraseră în căutarea unei vieţi mai bune, orientându-se îndeosebi spre Marea Britanie ori spre Statele Unite. O mare foamete? Fără doar şi poate.

Ce a provocat o foamete atât de mare? Cum au fost ajutaţi cei afectaţi? Ce învăţăm din acel eveniment dramatic? Pentru a înţelege răspunsurile la aceste întrebări, haideţi să vedem mai întâi, în linii mari, ce viaţă duceau irlandezii în anii care au precedat foametea.

Anii de dinaintea Marii Foamete

Până la începutul secolului al XIX-lea, Marea Britanie îşi extinsese dominaţia asupra unei bune părţi a pământului, inclusiv asupra Irlandei. O mare suprafaţă din Irlanda era posesia unor proprietari de pământ englezi, mulţi dintre ei locuind în Anglia. Aceşti moşieri scoteau bani frumoşi de la arendaşii lor irlandezi, pe care însă îi plăteau foarte puţin pentru munca depusă.

Mii de arendaşi, sau mici agricultori, trăiau într-o sărăcie lucie. Neavând posibilitatea să-şi cumpere carne şi nici multe alte alimente, oamenii cultivau planta cea mai nutritivă şi care pretindea un minim de efort şi cheltuieli din partea lor: cartoful.

Importanţa cartofului

Cartoful a fost introdus în Irlanda în jurul anului 1590. Datorită climei umede şi blânde a Irlandei, cultura de cartofi a mers foarte bine; în plus, cartoful putea fi cultivat şi într-un sol sărăcăcios. Era folosit ca hrană atât pentru oameni, cât şi pentru animale. Pe la jumătatea secolului al XIX-lea, cartoful era cultivat pe aproape o treime din suprafaţa arabilă a ţării. Aproximativ două treimi din cantitatea de cartofi recoltată era dată spre consum oamenilor. Majoritatea bărbaţilor din Irlanda mâncau cartofi în fiecare zi — şi prea puţin altceva!

Cum cartoful era hrana de bază a majorităţii oamenilor, situaţia era prielnică unui dezastru. Ce s-ar fi întâmplat în cazul în care cultura era compromisă?

Prima cultură compromisă

Cultura de cartofi mai fusese compromisă de câteva ori. Prin măsurile luate pe termen scurt se făcuse faţă situaţiei, iar, dacă în următorul an cultura era bună, greutăţile parcă nici n-ar fi existat. Astfel, când în 1845 cultura de cartofi a fost compromisă, autorităţile nu s-au îngrijorat prea mult.

De data aceasta însă, problema era mult mai gravă. Azi se ştie că boala fungică phytophthora infestans — cunoscută şi sub numele de mană — a dus la pierderea culturii din 1845. Purtată de vânt, această ciupercă s-a răspândit rapid de la un teren de cartofi la altul. Cartofii infestaţi efectiv putrezeau în pământ, iar despre cei puşi la păstrare se spune că se descompuneau. Întrucât fusese cultivată doar o specie de cartofi, întreaga cultură a ţării a fost afectată. Şi, cum sămânţa pentru anul următor era obţinută din recolta de pe anul în curs, ciuperca a avut un efect devastator şi asupra culturilor următoare.

A doua cultură compromisă

Cartofii de calitate inferioară care au putut fi păstraţi au fost semănaţi următorul an, în 1846. Mana însă a distrus şi această cultură. Deoarece nu rămăsese mai nimic bun de recoltat, mulţi dintre cei care lucrau la câmp şi-au pierdut munca. Proprietarii de pământ pur şi simplu nu-şi mai puteau permite să-i plătească.

Guvernul a înfiinţat unele proiecte de ajutorare a celor rămaşi fără un loc de muncă şi i-a angajat pe mulţi dintre aceşti oameni sărmani — mai ales la construirea de drumuri —, ca să aibă cu ce să-şi întreţină familiile.

Unii au găsit de lucru doar la aziluri de săraci. Aceste instituţii luau ca angajaţi oameni nevoiaşi. În schimbul muncii prestate, ei primeau hrană şi locuinţă. Munca era aspră. Adesea mâncarea era stricată, iar locul unde stăteau, primitiv. Unii nu au rezistat.

Aceste măsuri au adus o oarecare uşurare. Însă altceva mai rău urma să vină. Iarna anilor 1846–1847 a fost cumplit de rece, făcând aproape imposibilă munca afară. Unele instituţii guvernamentale distribuiau hrană gratuit. După doi ani însă, fondurile alocate de guvern ajutorării celor fără loc de muncă s-au epuizat, iar ajutorul acordat nu mai satisfăcea necesităţile numărului din ce în ce mai mare de oameni slăbiţi pe plan fizic. Apoi Irlanda a fost zdruncinată de o altă lovitură.

Moşierii care locuiau în Anglia — mulţi având ei înşişi datorii mari — îşi cereau în continuare arenda. Mulţi dintre arendaşi nu aveau posibilitatea să plătească; drept rezultat, mii au fost alungaţi de pe pământurile moşierilor. Unii arendaşi pur şi simplu au plecat de la ţară la oraş, părăsindu-şi pământurile, în speranţa că vor avea parte de un trai mai bun. Dar, fără hrană, bani ori adăpost, unde să te duci? Pentru tot mai mulţi, emigrarea devenise singura soluţie.

Emigrarea în masă

Emigrarea nu era un fenomen nou. Încă din primii ani ai secolului al XVIII-lea, un număr mare de oameni au început să emigreze din Irlanda spre Marea Britanie şi spre America. După iarna lui 1845, a fost un adevărat exod! În 1850, 26% dintre locuitorii oraşului New York erau irlandezi — mai mulţi cetăţeni de origine irlandeză decât în capitala Irlandei, Dublin.

În cei şase ani de foamete, periculoasa călătorie de 5 000 de kilometri peste Atlantic a fost făcută de 5 000 de ori. Multe vase erau vechi. Unele serviseră ca vase de sclavi. Însă au fost folosite în continuare din cauza situaţiei critice. Fuseseră aduse doar puţine îmbunătăţiri locurilor mici şi incomfortabile făcute special pentru pasageri. Nu erau condiţii de igienă corespunzătoare, iar pasagerii trebuiau să supravieţuiască doar cu porţii infime de hrană.

Mii de pasageri, slăbiţi deja de foamete, s-au îmbolnăvit. Mulţi au murit pe mare. În 1847, vasele care se îndreptau spre Canada au ajuns să fie numite vase-sicriu. Dintre cei aproximativ 100 000 de emigranţi aflaţi la bord, circa 16 000 au murit fie pe mare, fie imediat ce au ajuns la ţărm. Prietenii şi rudele rămase în Irlanda primeau scrisori care descriau condiţiile îngrozitoare suportate pe mare — însă numărul emigranţilor tot a crescut.

Câţiva moşieri şi-au ajutat foştii arendaşi. Unul, de pildă, a închiriat trei vase şi a înlesnit plecarea din ţară a o mie de arendaşi ai săi. Majoritatea celor ce-au emigrat însă au trebuit să-şi plătească singuri drumul. Adesea, doar o persoană sau două dintr-o familie numeroasă îşi puteau permite să plece. Imaginaţi-vă durerea pe care o simţeau mii de oameni când veneau în port să-şi ia rămas bun de la membrii familiilor lor — nu aveau să se mai vadă, probabil, niciodată!

Boala şi cea de-a treia cultură compromisă

După ce de două ori la rând cultura de cartofi fusese compromisă, iar oamenii plecaseră în masă, populaţia decimată trebuia să suporte încă o lovitură îngrozitoare. Boala! Tifosul, dizenteria şi scorbutul au luat multe vieţi. Mulţi supravieţuitori s-au gândit, probabil, că mai rău de-atât nu se putea, dar se înşelau.

Încurajaţi de recolta bună din 1847, în anul următor agricultorii au cultivat cartofi pe o suprafaţă de trei ori mai mare decât cea de până atunci. Apoi a urmat catastrofa! Vara aceea a fost extrem de ploioasă. Mana a lovit încă o dată. Recolta era pierdută pentru a treia oară! Instituţiile guvernamentale şi cele filantropice erau secătuite. Chiar şi aşa, ce era mai greu nu trecuse. În 1849, o epidemie de holeră a luat viaţa a încă 36 000 de oameni.

Urmările

Acea epidemie a marcat însă un punct de cotitură. Următoarea cultură de cartofi a fost bună. Încet, încet, lucrurile s-au îndreptat. Guvernul a promulgat noi legi în baza cărora toate datoriile acumulate din cauza foametei erau anulate. Populaţia a început din nou să crească din punct de vedere numeric. Deşi în anii ce au urmat mana a mai afectat câteva culturi, nu s-a mai ajuns niciodată la o situaţie atât de cumplită cum a fost în acei ani grei de foamete, care au însemnat pierderea a peste o pătrime din populaţia Irlandei.

Astăzi, pe tot cuprinsul Irlandei, ziduri de piatră prăbuşite şi case în ruină sunt mărturii austere ale asprelor vremi ce au dus la formarea marii diaspore irlandeze. Numai în Statele Unite, peste 40 de milioane de persoane se declară de origine irlandeză. Preşedintele american John F. Kennedy, precum şi Henry Ford — inventatorul automobilului ford — sunt descendenţi direcţi ai emigranţilor care au venit pe mare din Irlanda cu vasele foamei.

Compromiterea succesivă a recoltei de cartofi a reprezentat, cu siguranţă, un factor major în această tristă istorie despre moarte şi emigrare. Un alt factor important a fost cel descris de un scriitor biblic din vechime prin cuvintele „un om stăpâneşte peste alt om, ca să-l facă nenorocit“ (Eclesiastul 8:9). Din fericire, Cuvântul lui Dumnezeu, Biblia, ne asigură că Cel ce a creat pământul şi tot ce este pe el va aduce în existenţă o lume nouă paradiziacă şi le va da tuturor pace şi prosperitate pentru totdeauna (2 Petru 3:13). Iată ce a profeţit psalmistul din vechime: „Va fi belşug de grâne în ţară până pe vârful munţilor“. — Psalmul 72:16.

[Notă de subsol]

^ par. 3 Vezi Turnul de veghere din 15 aprilie 1995, paginile 26–28.

[Legenda fotografiei de la pagina 14]

Monument ridicat în memoria Marii Foamete

[Legenda ilustraţiei de la pagina 15]

Căutând cartofi, aşa cum este înfăţişat în ziarul „Illustrated London News“ din 22 decembrie 1849

[Legenda ilustraţiei de la pagina 16]

Distribuind haine familiilor nevoiaşe

[Provenienţa ilustraţiilor de la paginile 15, 16]

şi pagina 15: din ziarul The Illustrated London News din 22 decembrie 1849

[Legenda fotografiei de la paginile 16, 17]

„Vasul emigrării“ (Pictură de Charles J. Staniland, cca 1880)

[Provenienţa fotografiei]

Bradford Art Galleries and Museums, West Yorkshire, UK/Bridgeman Art Library

[Legenda fotografiei de la pagina 17]

Casele în ruină sunt mărturii austere ale asprelor vremi ce au urmat foametei

[Provenienţa fotografiilor de la pagina 14]

Desenul de sus: Prin amabilitatea „Views of the Famine“ Web site at http://vassun.vassar.edu/˜sttaylor/FAMINE