Părinţi fără partener, probleme fără număr

„Mă copleşesc o mulţime de sentimente. Nopţi întregi mă închid în baie şi plâng. Mi-e foarte greu.“ — JANET, MAMĂ FĂRĂ PARTENER, CARE ARE TREI COPII.

CAUZELE apariţiei familiilor monoparentale sunt numeroase. Războaiele, dezastrele naturale sau bolile pot fi câteva cauze pentru care unele familii rămân doar cu un singur părinte.

Unii părinţi decid să nu se căsătorească. De exemplu, în Suedia, aproape jumătate dintre copii se nasc în afara căsătoriei. Şi divorţul are drept rezultat familii monoparentale. Potrivit unor studii, peste 50% dintre copiii americani vor creşte pentru un timp într-o familie cu un singur părinte.

Înţelegerea problemelor

Mamele de puţin timp rămase văduve trebuie să poarte o povară suplimentară. Ele trebuie să-şi asume responsabilitatea de a se îngriji de casă, în timp ce îşi plâng încă soţul pierdut. Această schimbare de rol poate necesita luni, ba chiar ani de zile, perioadă în care ele se confruntă cu probleme economice şi cu responsabilitatea de a-şi consola copiii. Unei mame văduve s-ar putea să îi fie foarte greu să-şi asume responsabilităţile suplimentare care-i revin. De aceea, poate că îşi va neglija copilul, neacordându-i grija şi îndrumarea părintească într-un moment al vieţii în care are foarte mare nevoie de atenţie şi de dovezi de iubire.

Mamele singure care nu s-au căsătorit cu tatăl copilului lor sunt, în general, foarte tinere şi lipsite de experienţă. Poate că nici nu au reuşit să-şi termine liceul. Fără o meserie potrivită, este foarte probabil că aceste mame se vor lupta cu sărăcia, fiind angajate pe posturi prost plătite. Lipsite de sprijinul rudelor, cum ar fi părinţii, ele vor trebui să se achite şi de responsabilitatea suplimentară de a se îngriji de copilul lor şi de a-l supraveghea zi de zi. O mamă necăsătorită încearcă, probabil, să facă faţă şi unei poveri emoţionale, cum ar fi sentimentele de ruşine şi de singurătate. Poate că unele mame sunt îngrijorate, gândindu-se că nu-şi vor putea găsi niciodată un soţ potrivit din cauza copilului. Copiii care cresc în astfel de familii sunt chinuiţi de întrebări fără răspuns în legătură cu familia din care provin şi simt nevoia să fie recunoscuţi de părintele care lipseşte.

În mod asemănător, şi părinţii care sunt în divorţ sunt supuşi unui stres enorm. Unii părinţi s-ar putea să fie foarte supăraţi în urma divorţului. Din cauza respectului de sine scăzut şi a sentimentului acut că au fost respinşi, unii părinţi nu mai au forţa de a se ocupa de necesităţile afective ale copiilor lor. Mamelor, care probabil că trebuie să-şi găsească pentru prima oară în viaţă un loc de muncă, s-ar putea să le fie greu să-şi îndeplinească responsabilitatea de a administra un cămin. Ele ar putea simţi că nu mai au nici timpul, nici energia necesare pentru unele nevoi speciale ale copiilor,  care, la rândul lor, trebuie să facă faţă unor mari schimbări ce au loc imediat după divorţul părinţilor.

Problemele specifice părinţilor divorţaţi

Părinţii fără partener înţeleg că necesităţile diferă de la copil la copil, ele fiind în continuă schimbare. Un părinte divorţat ar putea constata că îi este deosebit de greu să găsească ocazii potrivite pentru a le oferi îndrumare spirituală copiilor.

De exemplu, poate că unor părinţi divorţaţi care sunt Martori ai lui Iehova nu li s-au încredinţat copiii spre creştere. Totuşi, ei caută să primească dreptul la vizită, astfel încât să poată include în programul lor cu copiii şi asistarea la întrunirile creştine. Acest lucru le va da copiilor posibilitatea de a avea un contact permanent cu congregaţia creştină, ceea ce le poate fi de mare folos.

Părinţii divorţaţi care au mai puţine ocazii de a petrece timp cu copiii lor trebuie să găsească modalităţi de a-i asigura de dragostea şi afecţiunea lor părintească. Ca să reuşească acest lucru, un părinte trebuie să fie sensibil la necesităţile emoţionale ale copilului, care sunt în permanentă schimbare, mai ales când acesta devine adolescent şi începe să arate interes faţă de activităţile de grup şi faţă de prieteni.

Un bun părinte reuşeşte să observe şi ce talente şi ce personalitate are copilul şi cum gândeşte el (Geneza 33:13). Părintele şi copilul se bucură de relaţii strânse, călduroase şi de conversaţii intime, pline de iubire. Liniile de comunicare sunt mereu deschise. Copilul face parte integrantă din viaţa părintelui, dar şi părintele, la rândul lui, face parte din viaţa copilului.

E nevoie de rezonabilitate

După divorţ, copiii vor trage foloase dacă vor petrece timp cu regularitate cu ambii părinţi. Să presupunem că părinţii au concepţii religioase diferite; unul este Martor al lui Iehova, iar celălalt nu. O comunicare deschisă, permanentă ar putea ajuta la evitarea unor conflicte inutile. „Să aveţi reputaţia de persoane rezonabile“, a scris apostolul Pavel (Filipeni 4:5, Phillips). Copilul trebuie învăţat să respecte dreptul ambilor părinţi de a-şi practica religia.

Poate că părintele care nu e Martor insistă să ia copilul la slujbele de la biserica pe care o frecventează. Ce poate face părintele care este Martor al lui Iehova? Ar putea să-i împărtăşească şi el convingerile sale religioase copilului. Mai târziu, acesta va putea decide singur în privinţa religiei, aşa cum a făcut tânărul Timotei, a cărui mamă şi bunică se pare că l-au învăţat principiile biblice (2 Timotei 3:14, 15).  Dacă copilul nu se simte în largul lui când asistă la slujbele oficiate în cadrul altor religii, părintele i-ar putea vorbi despre personajul biblic Naaman, care după ce a devenit un închinător adevărat a continuat să-şi îndeplinească îndatoririle însoţindu-l pe rege la casa lui Rimon, unde obişnuia să se închine regele. Această relatare l-ar putea asigura pe copil de dragostea lui Iehova şi de înţelegerea sa, chiar dacă este prezent la unele ceremonii religioase cu care nu e obişnuit. — 2 Împăraţi 5:17–19.

Un bun părinte reuşeşte să modeleze modul de gândire al copiilor săi şi să le înţeleagă sentimentele (Deuteronomul 6:7). E adevărat, părinţii care nu au fost niciodată căsătoriţi s-ar putea simţi ruşinaţi din cauza fostului lor mod de viaţă. Totuşi, ei nu trebuie să uite că un copil are doi părinţi naturali. Copiii vor să-şi cunoască ambii părinţi şi au nevoie să se simtă doriţi, nicidecum să creadă că au venit pe lume în urma unei întâmplări nefericite. Vorbind cu respect despre celălalt părinte şi dându-i copilului răspunsuri potrivit vârstei sau necesităţilor lui, părintele îi poate oferi dovezi că este iubit.

Părinţii nu trebuie să uite că relaţia dintre ei şi copiii lor va influenţa foarte mult părerea pe care şi-o formează aceştia despre iubire, autoritate şi putere. Exercitându-şi autoritatea şi puterea în mod iubitor, părintele creştin poate să-l pregătească pe copil să lege relaţii bazate pe iubire cu Iehova şi să respecte dispoziţiile din congregaţie. — Geneza 18:19.

Şi copiii trebuie să colaboreze

În plus, copiii care cresc în familii monoparentale trebuie să înţeleagă că succesul familiei lor depinde şi de colaborarea lor (Efeseni 6:1–3). Dacă se vor supune autorităţii părinteşti, vor demonstra că îşi iubesc părintele şi că apreciază efortul suplimentar pe care acesta îl depune pentru a avea un cămin fericit, unde ei să se simtă în siguranţă. Întrucât comunicarea este o stradă cu două sensuri, copiii dintr-o familie monoparentală nu trebuie să uite că, pentru a păstra o bună comunicare  în familie, trebuie să fie dispuşi să sprijine eforturile depuse de părinte în acest sens. — Proverbele 1:8; 4:1–4.

Acestor copii li se cere, de obicei, să-şi asume unele responsabilităţi mai repede decât li se cere celor care cresc în familii cu doi părinţi. Fiind instruiţi cu iubire şi răbdare, copiii vor ajunge să aibă încredere în sine şi sentimentul propriei valori şi vor reuşi să se descurce în viaţă de la o vârstă fragedă. De asemenea, unele treburi gospodăreşti ar putea fi încredinţate copiilor, astfel încât să poată da şi ei o mână de ajutor la bunul mers al activităţilor legate de casă.

Aceasta nu înseamnă că părintele fără partener îşi propune să-i transforme pe copii în mici adulţi care să se descurce singuri, neavând nevoie de îndrumarea părintească. Cu siguranţă, cel mai neînţelept lucru ar fi să-l lase pe copilul mic singur, nesupravegheat.

Părinţii fără partener fac de multe ori greşeala de a căuta să fie prieteni la cataramă cu copiii lor. Deşi între părinţi şi copii relaţiile trebuie să fie cât se poate de strânse, un părinte fără partener nu trebuie să uite că copilul are nevoie de un părinte şi că nu e suficient de matur pe plan emoţional ca să fie confidentul părintelui său. Copilul are nevoie să te porţi cu el ca un părinte.

Când părinţii fără partener şi copiii lor colaborează, iar relaţiile dintre ei sunt bazate pe iubire, familiile respective pot avea succes. Întrucât tot mai mulţi copii cresc în familii monoparentale, cu toţii ar trebui să fim conştienţi de problemele deosebite cu care se confruntă părinţii fără partener şi copiii lor şi să fim dispuşi să le oferim cu iubire ajutor şi încurajare.

[Chenarul/Fotografia de la pagina 9]

Consecinţe asupra copiilor

În general, părinţii fără partener au mai puţin timp la dispoziţie pentru fiecare copil decât au cei din familiile obişnuite. Uneori, un părinte trăieşte cu un partener cu care nu este căsătorit legal. Însă aceste relaţii de concubinaj sunt mai puţin stabile decât cele conjugale. Este mult mai probabil ca în astfel de familii copiii să vadă perindându-se mai mulţi adulţi.

Unele studii arată că, „în general, copiii din familiile monoparentale vor avea, probabil, mai multe probleme de ordin emoţional şi moral decât copiii crescuţi în familii întregi“. Totuşi, o examinare mai atentă a acestor studii dezvăluie că lipsa unui venit ar putea fi „cea mai importantă cauză a deosebirilor dintre copiii proveniţi din diversele tipuri de familii“. Bineînţeles, aceasta nu înseamnă că copiii din familiile monoparentale sunt sortiţi eşecului. Dacă beneficiază de instruirea şi îndrumarea cuvenite, ei pot depăşi aceste consecinţe negative.