Senzaţiile tari — Cum se explică această atracţie fatală?

ÎN ANTICA arenă romană, 50 000 de oameni cuprinşi de frenezie ardeau de nerăbdare să înceapă spectacolul. Aşteptările lor crescuseră în ultimele zile, pentru că marea publicitate făcută evenimentului promitea „senzaţii tari, care nu trebuiau ratate“.

În timp ce spectacolele de magie, pantomima, jocul clovnilor şi comedia încă îi atrăgeau pe oameni la teatru, ce se petrecea în arenă era ceva cu totul aparte. Disconfortul cauzat de scaunele tari şi îngrijorările de peste zi aveau să fie uitate curând, când spectacolul palpitant urma să se desfăşoare chiar în faţa ochilor lor.

Mai întâi trebuiau să intre muzicanţii, iar apoi un preot îmbrăcat în robă. Cei ce aduceau tămâia veneau înaintea unui şir de idoli înfăţişând zei şi zeiţe, ţinuţi sus, în văzul tuturor. Tot ceea ce se desfăşura aici părea a avea aprobarea zeilor.

Animale ucise

Marile numere ale spectacolului urmau să înceapă. Mai întâi li se dădeau drumul în arenă struţilor şi girafelor, care nu mai aveau nici o şansă de scăpare. Puţini dintre cei prezenţi mai văzuseră vreodată asemenea creaturi. O mulţime de arcaşi iscusiţi, înarmaţi cu arcuri şi săgeţi ucideau bietele animale, până la ultimul, spre încântarea publicului ahtiat după senzaţii tari.

Următoarea parte din program, prezentată pentru a delecta publicul, consta într-o luptă pe viaţă şi pe moarte între doi elefanţi uriaşi, cărora li se puneau pe colţi nişte ţepi de fier ascuţiţi. Când unul dintre impunătoarele animale, rănit mortal, cădea pe nisipul scăldat în sânge, izbucneau aplauze furtunoase. Această imagine doar îi deschidea pofta publicului pentru numărul cel mai important al spectacolului, ce urma după numai câteva minute.

Numărul principal

Mulţimile însetate după senzaţii tari se ridicau în picioare când gladiatorii îşi făceau apariţia în arenă pe fondul surlelor şi al trâmbiţelor. Unii purtau săbii, scuturi şi coifuri de metal ori pumnale, iar alţii erau înarmaţi şi îmbrăcaţi mai uşor. Ei luptau corp la corp, adesea până la moartea unuia dintre gladiatori sau chiar a amândurora, spre delectarea publicului. Consemnările arată că, în 100 de zile, într-un număr al spectacolului au fost ucise 5 000 de animale. În cadrul altei părţi din program au fost ucişi 10 000 de gladiatori. Dar publicul cerea şi mai mult.

Cei care participau la jocuri proveneau de obicei din rândul criminalilor şi al prizonierilor de război. Iată însă ce se afirmă într-o lucrare: „Ei nu trebuie confundaţi cu gladiatorii iscusiţi care luptau înarmaţi şi câştigau sume frumoase şi care nu erau condamnaţi pe viaţă să fie gladiatori“. În unele zone, gladiatorii mergeau la şcoli speciale pentru a învăţa arta luptei corp la corp. Adrenalina le inunda corpul, iar ei erau cuprinşi de febra sportului, simţind atracţia-i fatală. Dorinţa puternică de a lupta încă o dată devenea patimă. O lucrare concluzionează: „Cel care ajungea să-şi încheie cariera având în palmares cincizeci de lupte era considerat un gladiator de mare succes“.

Luptele cu tauri

Acum am intrat într-un nou mileniu. Dar e limpede că mulţi oameni captivaţi de sporturile periculoase, şi în special de cele care sfidează moartea, trăiesc aceleaşi emoţii puternice. De exemplu, în America de Sud şi în Mexic, luptele cu tauri şi-au câştigat popularitatea cu secole în urmă. Azi, ele se bucură de o mare apreciere în America Latină, în Portugalia şi în Spania.

 Se estimează că există cam 200 de arene în Mexic şi peste 400 în Spania. În Mexic, o arenă are o capacitate de 50 000 de locuri. Multe dintre aceste arene sunt arhipline; oamenii vin să vadă cum bărbaţii îşi măsoară forţele cu taurii înfuriaţi. Orice semn de laşitate din partea toreadorului atrage dezaprobarea mulţimilor dispreţuitoare.

În timpurile noastre sunt multe femei-matador care câştigă milioane de dolari pentru uciderea taurilor. O femeie-matador intervievată cu ocazia unei emisiuni televizate a declarat că nimic altceva nu-i poate satisface setea de senzaţii tari decât să se afle într-o arenă cu fiara care se năpusteşte asupra ei şi sub permanenta ameninţare de a fi luată în coarne şi ucisă.

Cursa de tauri

„La restaurantul Casa Sixto, aflat pe Calle Estafeta din oraşul Pamplona, vezi o mulţime de oameni aşezaţi pe patru rânduri; e o mare rumoare“, se afirmă într-o publicaţie. „Se vorbeşte în mai multe limbi — bască, castiliană, catalană, engleză.“ Mulţimile se adună devreme ca să vadă spectacolul. Taurii care urmează să lupte în arenă sunt ţinuţi în nişte ţarcuri la doar 800 de metri de arenă.

În dimineaţa zilelor când au loc luptele, porţile ţarcului se deschid brusc şi ies şase tauri, plus unul de rezervă, care vor lupta seara. Strada este străjuită de clădiri, iar ieşirea spre străzile laterale este blocată; taurii o iau la goană pe acest coridor potrivit, iar, dacă totul merge bine, vor intra în arenă în doar două minute.

Cu ani în urmă, bărbaţii, cu riscul vieţii, au început să-şi măsoare forţele în cursele de tauri. În fiecare an se găsesc unii care mai încearcă. Cu timpul a devenit o manifestare internaţională. Mulţi au fost răniţi grav de tauri, iar alţii au fost împunşi şi au murit. „Dacă îţi închipui că te poţi lua la întrecere cu ei, te înşeli amarnic“, a spus un alergător. După cum declară Crucea Roşie din Spania, în 20 de ani s-a ajuns „să fie vătămată prin împungere în medie o persoană pe zi“. În plus, zilnic sunt îngrijite rănile la 20–25 de persoane.

Cum se explică această atracţie fatală? Iată ce a răspuns un alergător: „Cele câteva secunde cât eşti chiar acolo cu taurii, ţinând pasul cu ei, simţindu-le mirosul, auzind tropăitul copitelor lor şi văzându-le coarnele mişcându-se în sus şi în jos la doar câţiva centimetri de tine — asta e cursa de tauri“. Alergătorii sunt susţinuţi de uralele mulţimilor. Vor fi cumva unii dezamăgiţi dacă nu vor asista la o împungere fatală sau dacă nu vor vedea cum un alergător este aruncat cu violenţă în spate de un taur de aproximativ 700 de kilograme? Simt oare unii oameni, asemenea mulţimilor din arenele romane, aceeaşi atracţie pentru vărsarea de sânge?

Jocul cu moartea

Mai sunt şi alţii care au făcut o pasiune din jocul cu moartea. Cascadorii pe motocicletă îşi pun viaţa în joc şi riscă să fie grav accidentaţi  când sar peste 50 de maşini parcate una lângă alta, peste mai multe autobuze mari ori peste vreun canion larg. Un cascador a spus că îşi rupsese 37 de oase şi a stat în comă o lună de zile. Iată-i cuvintele: „Oase sau mâini rupte nu mai înseamnă nimic pentru mine . . . Am avut doisprezece operaţii de reducere deschisă a fracturii. Te deschid şi-ţi pun ori o plăcuţă, ori un şurub. Cred că mi-au fost puse vreo treizeci şi cinci, patruzeci de şuruburi ca să-mi ţină oasele. Mai mereu sunt văzut prin spitale“. Odată, când era la o repetiţie şi nu îi reuşise săritura peste câteva maşini, mulţimile l-au huiduit nemulţumite.

Mulţi iubitori de senzaţii tari se angajează în sporturi extreme, cascadorii ce sunt un adevărat joc cu moartea. Ei escaladează zgârie-norii fără echipament de protecţie, coboară cu snowboard-ul munţi de 6 000 de metri altitudine, fac bungee jumping de pe turnuri înalte şi poduri, sar cu paraşuta din avion fiind legaţi cu cureaua de spatele altui paraşutist sau se caţără pe stânci abrupte acoperite de gheaţă cu doar două târnăcoape mici în mâini. „În fiecare an mă aştept să-mi pierd trei sau patru prietene“, se lamenta o femeie care escaladează munţi acoperiţi de gheaţă. Acestea sunt doar câteva exemple de cascadorii foarte primejdioase care au devenit populare în lumea sportului. „Tocmai posibilitatea producerii unei catastrofe, afirma un scriitor, face ca sporturile extreme să fie atât de atrăgătoare.“

„Chiar şi cel mai extrem dintre sporturile extreme creşte în popularitate“, se scria în revista U.S.News & World Report. „În 1990 nici nu exista surfingul în aer; paraşutişti experimentaţi se aruncă în gol de la 4 000 de metri altitudine, stând pe scânduri de grafit, şi fac acrobaţii demne de nişte reprezentaţii de circ; astăzi, el are mii de pasionaţi. Iar un sport ca BASE jumping-ul, recunoscut oficial în 1980, acum atrage sute de persoane, care se aruncă cu paraşuta — adesea ilegal şi pe timp de noapte — de pe obiecte fixe, precum turnurile unor staţii radio ori unele poduri.“ Acest sport a luat deja viaţa multora. „Nu prea poţi vorbi de rănire în cazul BASE jumping-ului“, a spus un săritor experimentat. „Ori mori, ori trăieşti.“

O atracţie pentru foarte mulţi oameni este căţăratul fără coardă pe munţi abrupţi, micile scobituri sau proeminenţe de pe versant constituind punctele de sprijin pentru mâini şi picioare. Chiar şi spoturile publicitare de la televizor ori unele rubrici din reviste care fac publicitate la orice, începând de la camioane până la medicamente contra durerii de cap, prezintă alpinişti atârnând pe versanţi abrupţi, la sute de metri altitudine, legaţi doar cu o frânghie subţire. Se spune că, în 1989, aproximativ 50 000 de persoane din Statele Unite s-au aventurat să participe la acest sport; un raport mai recent estimează că aproximativ o jumătate de milion de persoane se simt prinse de atracţia lui fatală. Pe întregul pământ, numărul este în creştere.

 În revista Family Circle se spunea că, în Statele Unite, „un număr tot mai mare de fete şi băieţi mor sau rămân infirmi din cauza altor jocuri periculoase şi ciudate“. Car surfing-ul — a ieşi pe fereastra unei maşini aflate în mers, a urca pe ea şi a sta în picioare în timp ce maşina goneşte ori a sta în picioare pe un lift sau pe un metrou în mişcare — a luat multe vieţi tinere.

Chiar şi impunătorul Everest este implicat mai mult ca oricând. Alpinişti fără un antrenament corespunzător plătesc cam 65 000 de dolari ca să fie conduşi până în vârf şi aduşi înapoi. Din 1953, peste 700 de alpinişti au ajuns în vârf. Mulţi nu au mai reuşit să coboare. Corpurile neînsufleţite ale multora sunt încă acolo, sus. „Acum alpiniştii caută să stabilească recorduri cum ar fi: cel mai tânăr, cel mai în vârstă sau cel mai iute om care a urcat Everestul“, a scris un ziarist. „Spre deosebire de oricare alt sport, a scris un altul, alpinismul cere ca toţi cei ce-l practică să fie dispuşi să plătească cu viaţa.“ Trebuie neapărat să-ţi rişti viaţa ca să dovedeşti că ai curaj? „Curajul nu înseamnă să faci lucruri stupide“, avertiza un veteran al alpinismului. Printre ‘lucrurile stupide’, el amintea şi ‘excursiile periculoase’ până pe vârful muntelui Everest făcute de alpinişti neexperimentaţi.

Iar situaţia continuă să fie aceeaşi. Jocul cu moartea îmbracă atât de multe forme, cunoscute peste tot în lume, pe cât de bogată este imaginaţia celor ce doresc să creeze altele noi. Un psiholog a prezis că sporturile extreme, în care participanţii se află pentru câteva momente la limita dintre viaţă şi moarte, vor deveni în secolul al XXI-lea sporturile cu cei mai mulţi spectatori şi participanţi.

De ce o fac?

Mulţi adepţi ai sporturilor extreme afirmă că participă la cascadorii ce le pun viaţa în joc doar ca să scape de plictiseală. Plictisiţi de munca monotonă, unii şi-au lăsat serviciul şi au căutat să-şi facă o carieră în lumea sporturilor extreme. „Am făcut din bungee jumping un drog, o cale de a şterge totul cu buretele“, spunea cineva. „Când sar, simt că nu mai am nici o problemă.“ „El e un veteran al săriturilor — 456 în total —, sărituri inclusiv de pe El Capitan din Yosemite, de pe Bay Bridge din San Francisco şi de pe telefericul francez care circulă la altitudinea cea mai mare din lume“, se spunea într-o revistă.

Iată ce a declarat un alt participant la sporturi extreme: „Timpul parcă stă în loc. Puţin îţi pasă de ce se întâmplă în jur“. Un alt bărbat a spus: „Ceea ce facem noi din plăcere (care pentru mulţi înseamnă şi un câştig bănesc) marea majoritate a oamenilor n-ar face-o nici dacă le-ai pune pistolul la tâmplă“. Revista Newsweek comenta: „Absolut toţi sunt înnebuniţi după senzaţii tari“.

Unii psihologi au studiat îndeaproape problema amatorilor de senzaţii tari. Un psiholog  spune că ei sunt programaţi genetic să caute senzaţii tari. „Le place la nebunie să-şi asume riscuri, să caute stimuli şi să treacă prin stări de exaltare.“ Iată ce spune el în continuare: „Există oameni care-şi doresc o viaţă sigură — reguli, obiceiuri. Dar ăsta nu e deloc cazul amatorilor de senzaţii tari! Ei îşi fac singuri viaţa“. Conform opiniei aceluiaşi psiholog, unele studii demonstrează că cei ce se înscriu în categoria amatorilor de senzaţii tari sunt de două ori mai predispuşi la accidente de circulaţie decât alţii. „Accidentele sunt principala cauză a morţii în rândul adolescenţilor, deoarece, adesea, din dorinţa de a-şi satisface setea de senzaţii tari, ei se expun pericolelor.“

Oamenii de ştiinţă şi psihologii sunt de părere că nu este normal ca cineva să caute să practice sporturi cu un factor de risc ridicat. Faptul că mulţi care au avut răni grave ce le-au pus viaţa în pericol şi-au continuat jocul cu moartea, după ce le-a trebuit mult timp să se refacă în spitale sau în centre de recuperare, arată că ceva nu este în regulă cu capacităţile lor de gândire. Şi totuşi, mulţi dintre aceştia sunt oameni foarte inteligenţi.

Specialiştii nu înţeleg exact ce anume îi face pe amatorii de senzaţii tari să-şi rişte viaţa. Răspunsul, susţin ei, s-ar putea găsi în creier. „Nu-i poţi opri, dar măcar încerci să-i împiedici să-şi rişte viaţa“, mai spun ei. „Îţi doreşti cel puţin să nu le pună şi altora viaţa în pericol.“

Punctul de vedere creştin

Creştinii privesc viaţa ca pe un dar preţios din partea lui Iehova Dumnezeu. Când cineva îşi pune în mod deliberat viaţa în pericol asumându-şi riscuri inutile doar ca să-şi demonstreze curajul nebunesc — machismul —, să impresioneze sau să-şi satisfacă propria dorinţă de a simţi pe loc o plăcere intensă, el de fapt dispreţuieşte minunatul dar al vieţii pe care ni l-a oferit Dumnezeu. Isus a arătat un respect profund faţă de viaţă şi nu şi-a pus-o în pericol în mod nesăbuit. El a refuzat să-l pună la încercare pe Dumnezeu. — Matei 4:5–7.

Şi creştinii au obligaţia de a arăta respect faţă de viaţă. „Odată m-am căţărat pe o stâncă abruptă. La un moment dat am realizat că nu mai puteam face nici un pas: nici înainte, nici înapoi“, ne-a scris o creştină. „Şi astăzi mă cutremur la gândul că puteam să mor. Ce mod stupid de a-ţi pierde viaţa!“

„În zona noastră, ne-a scris o tânără creştină, tinerii se angajează în multe sporturi periculoase. Tot timpul încearcă să mă convingă să mă iau după ei. Dar mă uit la ştiri şi văd adesea că oamenii mor sau se rănesc foarte grav în sporturi aşa-zis distractive, aceleaşi despre care mi se povesteşte şi mie. Îmi dau seama cât de neînţelept ar fi din partea mea ca, pentru o clipă de senzaţii tari, să-mi pun în pericol viaţa pe care mi-a dat-o Iehova Dumnezeu.“ Fie ca toţi să dăm dovadă de aceeaşi judecată sănătoasă!

[Provenienţa fotografiei de la paginile 20, 21]

© Reuters NewMedia Inc./CORBIS

[Provenienţa fotografiei de la pagina 24]

Steve Vidler/SuperStock