Cioplitul în alabastru — un străvechi meşteşug din volterra

DE LA CORESPONDENTUL NOSTRU DIN ITALIA

Imaginaţi-vă o rocă naturală, un material cu însemne policrome subţiri, care poate lua lesne forma unor obiecte lucioase şi fine. Prin frumuseţea, transluciditatea şi vinişoarele multicolore, ea se pretează cioplirii de figurine deosebit de frumoase şi de statuete cu forme fantastice. Ştiţi despre ce este vorba?

DESPRE roca de alabastru. Cunoşteam foarte puţine despre această piatră înainte de a vizita centrul tradiţional de producere a obiectelor din alabastru: oraşul toscan Volterra, din Italia.

Cioplitul în alabastru are o istorie lungă în Volterra, rădăcinile lui ajungând până departe, la etrusci, vechii locuitori ai acestei regiuni. Printre multele artefacturi pe care le-am admirat la muzeul etrusc din oraş erau şi sute de urne funerare din alabastru — vase dreptunghiulare din piatră în care e pusă cenuşa morţilor incineraţi —, urne ce datează din perioada cuprinsă între secolul al IV-lea şi secolul I î.e.n. Aceste vase de piatră sunt bogat ornamentate cu sculpturi în relief, care adesea înfăţişează scene din călătoria imaginară a celui mort pe lumea cealaltă.

Etruscii nu erau singurii care foloseau alabastrul în acele timpuri străvechi. Şi egiptenii îl foloseau, chiar foarte mult. Există totuşi o diferenţă între compoziţia chimică a alabastrului provenit din Orient — la care face referire şi Biblia — şi cea a alabastrului ghipsos, mult mai moale, din Volterra.

În arta antică romană şi greacă era folosită mult şi marmura, însă, în comparaţie cu un asemenea material „nobil“, alabastrul ghipsos era considerat ruda mai săracă. Rocă mai moale, mai fragilă, care se zgârie mai uşor, alabastrul a deţinut întotdeauna în artă şi arhitectură un loc secundar faţă de marmură. Sculpturile din alabastru nu rezistă în faţa forţelor naturii dezlănţuite. În arhitectură, alabastrul este folosit în special la decoraţiuni interioare. Iar prin structura lui moale se pretează mai ales cioplirii de figurine.

 Dezvoltarea unei industrii

Nu există mărturii care să ateste confecţionarea de obiecte din alabastru în Volterra după epoca etruscilor şi a romanilor. Însă istoria menţionează cioplitul în alabastru ca pe un meşteşug practicat la mijlocul secolului al XVI-lea. Pe timpul acela, Francesco de Medici, mare duce de Toscana, achiziţionase de la un meşteşugar din Volterra un vas frumos, lucrat la strung, pe care i l-a făcut cadou ducelui de Bavaria. În secolul al XVI-lea, meşteşugarii confecţionau obiecte artistice şi mici piese de decor. Meşteşugul a căpătat o răspândire remarcabilă pe parcursul secolului al XVIII-lea prin reproducerile bine realizate ale sculpturilor din epoca clasică. În acea vreme, alabastrului  de Volterra i se dusese faima în toată Europa şi dincolo de graniţele ei.

Tot în acel timp, Marcello Inghirami Fei, un nobil din localitate care avea reputaţia de om cu talent artistic şi cu simţ al afacerilor, a dat avânt comerţului cu alabastru. El a început să exploateze zăcămintele nou-descoperite ale acestui mineral, iar în 1791 a înfiinţat o şcoală la care mai mult de 100 de ucenici puteau învăţa arta cioplirii în alabastru sub îndrumarea maeştrilor-meşteşugari invitaţi din diferite regiuni ale Italiei şi din străinătate. Industria a înflorit.

De la cele opt sau nouă ateliere câte existau în 1786 s-a ajuns la 60 în 1830. În acei ani, cam 50 de neguţători cu spirit de aventură din Volterra au bătut pieţele din întreaga lume, din Europa până în Americi, în India şi în Orientul Îndepărtat, ca să vândă obiecte de calitate din alabastru. Mulţi şi-au făcut mari averi. Succesul acesta a durat până în 1870; de atunci au existat perioade când de prosperitate, când de regres economic. Chiar şi aşa, producerea de obiecte din alabastru a rămas unul dintre pilonii economiei locale.

O plimbare de amiază prin Volterra

Străzi pietruite, înguste şi tăcute, cotloane pitoreşti şi pieţe însorite, totul împrejmuit de încântătoarea regiune rurală a Toscanei — aceasta e Volterra, cu atmosfera ei aparte. Parcă am fi păşit înapoi în timp, în evul mediu. Într-o după-amiază de vară, ne-am gândit să vizităm împreună cu câţiva prieteni Porta all’Arco, o impunătoare poartă cu arcade, din secolul al IV-lea î.e.n., vestigiu al zidurilor oraşului etrusc.

Zăbovim în faţa vitrinelor uitându-ne cu ochi miraţi la stolurile de păsări în zbor, la căluţii în galop, plini de viaţă parcă, şi la delicatele chipuri omeneşti — toate din alabastru, dar având strălucirea unei sticle mate. În săli de expoziţie cu bolţi sunt expuse urne bogat împodobite, decorate cu vii pline de struguri, şi reproduceri ale unor sculpturi clasice, precum şi vase, şfeşnice, jocuri de şah, casete de bijuterii şi multe alte obiecte decorative ingenios perforate şi gravate.

Văzându-ne interesul, prietenii noştri sunt încântaţi să ne ducă în atelierele prăfuite ca să vedem cu propriii ochi cum transformă artizanii materia primă în astfel de obiecte încântătoare. Aflăm că bolovani de forma unor ouă, cântărind între două kilograme şi o tonă, apar ici-colo pe tot stratul calcaros din regiunea Volterra. Pietrele sunt aduse la suprafaţă din galerii, de la o adâncime de aproximativ 280 de metri, sau din cariere. Alabastrul prezintă straturi de diferite culori, de la alb-translucid la ivoriu şi galben, de la roşiatic la un maroniu-închis şi, în fine, de la verde-cenuşiu la negru, multe varietăţi fiind brăzdate de vinişoare şi având diferite grade de opacitate.

În multele ateliere pe care le vizităm vedem diverse tehnici de producţie. Facem cunoştinţă cu Gloria, care execută gravuri fine pe o farfurie, şi cu Franco, care prelucrează de zor piesele la strung. Multe obiecte rotunde sunt confecţionate în felul acesta: de la farfurii şi boluri la corpuri de iluminat şi abajururi; alabastrul translucid se pretează la o astfel de prelucrare. Ustensilele de lucru şi produsele care urmează a fi comercializate sunt împrăştiate peste tot, dând impresia de dezordine — raşpele şi pile, ciocane de lemn şi dălţi, freze cu aer comprimat, şmirghel şi busturi pe jumătate terminate. Ni se spune că sculpturile înfăţişând oameni şi animale, aflate în neorânduială pe rafturi sunt folosite drept modele pentru reproducerea de articole asemănătoare.

Pudra albă de alabastru se depune în strat gros pe orice suprafaţă. Dar chiar şi acest praf are menirea lui. Statuetele produse în serie sunt obţinute prin turnarea în forme a unei compoziţii de pudră de alabastru şi clei de poliester — dar, ne spun artizanii, nu trebuie să confundăm aceste articole cu cele lucrate manual.

Discuţii aprinse

Se spune că locuitorilor din Volterra le „curge“ prin vene pudră de alabastru. Când stăm de vorbă cu aceşti artizani cumsecade ne dăm imediat seama că între ei se poartă discuţii aprinse despre străvechiul lor meşteşug. Unii susţin că obiectele ieftine, de mică valoare artistică sau chiar lipsite de valoare artistică distrug bunul renume al produsului care, prin tradiţie, este de calitate superioară. Alţii caută să arate că pe piaţă este loc pentru o gamă largă de obiecte, de la opere de artă unicat la obiecte decorative produse în serie. Dar nu e nici prima şi nici ultima oară când au loc discuţii pe această temă. De fapt, competiţia acerbă şi spiritul comercial umbresc nenumăratele iniţiative ale omului şi e foarte probabil ca situaţia aceasta să continue.

Un lucru e totuşi sigur. Aptitudinile artistice cu care Creatorul nostru a înzestrat fiinţele umane vor exista pentru totdeauna. Ceea ce am văzut când am vizitat Volterra este doar un exemplu de măiestrie pe care toţi oamenii vor fi capabili să o dezvolte până la stadiul de perfecţiune, când vor trăi împlinirea cuvintelor profetice ale lui Iehova Dumnezeu: „Aleşii Mei se vor bucura de lucrul mâinilor lor“. — Isaia 65:22.

[Legenda fotografiilor de la pagina 26]

1) Rocile de alabastru sunt extrase din galerii care se află la 280 m adâncime. 2) Un artizan prelucrează un vas la strung. 3) Urnă de alabastru decorată. 4) Sculptură din alabastru modernă