Ştiţi care e diferenţa?

„Este un pian!“ „Nu, mai degrabă seamănă cu un sintetizator.“ „Sunt sigur că e o orgă!“ „Nu, aţi greşit cu toţii. E un clavecin.“ Dar ce este de fapt?

ÎN REALITATE, claviaturile tuturor instrumentelor muzicale menţionate mai sus seamănă între ele. Dar sunetul produs de ele şi modul în care este el produs la apăsarea unei clape sunt foarte diferite. Aşadar, cum s-a inventat claviatura şi cum a fost ea perfecţionată în timp? Haideţi să vedem cum a evoluat claviatura de-a lungul secolelor.

Ce era un hydraulus?

Se crede că prima claviatură cunoscută în istorie a fost cea a unui instrument numit hydraulus, adică orgă hidraulică. Se spune că această orgă a fost inventată de Ctesibios, un inginer din Alexandria care a trăit în prima jumătate a secolului al III-lea î.e.n. Potrivit cărţii Musical Instruments of the West, „aerul era pompat . . . într-un vas perforat (pnigeus), aflat într-un rezervor de apă; din pnigeus aerul era trimis mai departe într-o magazie de vânt, plasată sub [o serie de] tuburi, presiunea aerului fiind păstrată constantă cu ajutorul apei“. Tuburile scoteau sunete prin culisarea unor şipci perforate, acţionate de mai multe clape mari. Chiar dacă sunetele obţinute nu erau pure, ele erau puternice şi, prin urmare, hydraulus-ul a fost un instrument foarte potrivit pentru spectacolele de circ şi pentru cele organizate în târguri sau cu ocazia unor sărbători în aer liber. Orga hidraulică a atins perioada sa de glorie pe timpul Imperiului Roman — chiar şi despre împăratul Nero se spune că a fost un instrumentist talentat.

De ce s-a inventat orga pneumatică?

Era orgii pneumatice a început odată cu înlocuirea compresorului hidraulic cu un sistem de foale care împingea aerul sub presiune. Introducerea foalelor îi permitea instrumentistului să stea aşezat şi să-şi folosească picioarele sau mâinile pentru a produce vântul. În urma săpăturilor făcute, s-au scos la lumină orgi pneumatice datând încă din secolul al III-lea e.n., aceste instrumente fiind folosite pe scară largă câteva sute de ani după aceea. Întrucât se folosea încă o claviatură simplă, cântecele interpretate la acest instrument aveau un ritm  foarte lent. Aceasta pentru că dimensiunile fiecărei clape erau direct proporţionale cu tubul sonor care le corespundea. Pentru a obţine o notă joasă, instrumentistul trebuia, probabil, să-şi folosească toată mâna sau chiar pumnul ca să apese clapa mare corespunzătoare notei.

Prin secolul al XIV-lea, orga a ajuns „un instrument folosit aproape în exclusivitate în bisericile din vestul Europei“ (The Encyclopedia of Music). Apariţia unui mecanism rotativ a schimbat complet aspectul orgii şi funcţionarea claviaturii ei. Acest mecanism a permis ca tuburile sonore să fie poziţionate la distanţă de claviatură, iar clapele au devenit mai înguste. În sfârşit, instrumentistul putea folosi un singur deget pentru fiecare clapă şi, astfel, reuşea să interpreteze cu graţie fragmente muzicale într-un ritm mai rapid. Mozart a fost atât de fascinant de orgă, încât a numit-o regina instrumentelor muzicale.

Primele claviaturi cu coarde

În Biblie se face referire pentru prima oară la un instrument cu coarde în Geneza 4:21, iar în paginile ei sunt menţionate de repetate ori astfel de instrumente în legătură cu poporul israelit. Însă abia în secolul al XV-lea e.n. a avut loc o „căsătorie“ între instrumentele cu coarde (de obicei, ciupite sau „măturate“ cu degetele ori lovite cu ciocănele sau beţe) şi claviatură. Claviatura, aşa cum o cunoaştem noi azi, a apărut pentru prima oară la un instrument numit clavicord. Era un instrument simplu, asemănător unei cutii, având coardele întinse de la stânga la dreapta. Când instrumentistul apăsa o clapă, o lamă de alamă se ridica şi lovea coarda aflată deasupra.

Apoi au apărut clavecinul, spineta şi virginalul. * Aceste instrumente, mai ales clavecinul, au devenit principalele instrumente cu claviatură din secolele al XVI-lea şi al XVII-lea. Noul mecanism al clavecinului a revoluţionat acest tip de instrumente. Iată ce se spune în cartea The History of Musical Instruments: „Coardele nu mai erau atinse de nişte pene tangenţiale ca la clavicord, ci erau ciupite cu ajutorul penelor. Fiecare clapă avea în capătul din spate un jack, adică o bucăţică de lemn aşezată vertical, având în vârf o pană micuţă şi ascuţită sau o limbă de piele. . . . Când se apăsa clapa, jack-ul se ridica, pana ciupind coarda, după care, întrucât era prevăzut cu un dispozitiv elastic, cădea înapoi fără să mai ciupească coarda încă o dată“.

Clavecinul îi datorează sunetele lui deosebite acestui nou mecanism. O fostă pianistă concertistă a descris sunetul clavecinului, care e diferit de cel al pianului modern, astfel: „E un sunet subţire, metalic, iar notele nu sunt lungi“.

Forma clavecinului a variat destul de mult de-a lungul anilor. Primele modele aveau o singură claviatură şi câte o coardă pentru fiecare clapă. Mai târziu au apărut modele mai complexe, care aveau două claviaturi, coarde multiple pentru fiecare clapă şi alte dispozitive pentru schimbarea tonului. Marii compozitori ai acelor vremuri, cum ar fi Johann Sebastian Bach (1685–1750) şi Domenico Scarlatti (1685–1757), s-au folosit din plin de tonurile şi de caracteristicile tehnice ale clavecinului, compunând nenumărate piese muzicale deosebit de frumoase, dintre care multe sunt interpretate şi astăzi.

Acordeonul a apărut în secolul al XIX-lea, iar acordeonul-pian s-a bucurat de popularitate îndeosebi în secolul al XX-lea. Un acordeon e o combinaţie între o claviatură şi un instrument de suflat, foalele împingând aerul prin nişte lame care vibrează. Acordeonul modern are până la 140 de başi obţinuţi cu ajutorul a şapte rânduri de butoane şi o claviatură de două până la patru octave.

Era electronicii

În secolul al XX-lea, claviatura a intrat în era electronicii. Cea mai veche claviatură electronică a fost telharmoniumul, realizat în 1906 de Thaddeus Cahill. Orga electrică a apărut în anii ’30, fiind urmată la scurt timp de clavecinul electric şi de pianul electric. Spre deosebire de mecanismul orgii hidraulice (hydraulus), la o orgă electrică, atunci când se apasă o clapă, un semnal electronic produce o notă, care e modificată şi amplificată.

Una dintre cele mai cunoscute claviaturi electronice este cea a sintetizatorului. El a început să fie perfecţionat în anii ’40 şi a devenit instrumentul  de bază preferat de majoritatea formaţiilor şi a grupurilor moderne. La sintetizator, prin apăsarea unei clape se poate obţine practic orice sunet imaginabil: de la lătratul unui câine la muzica unei orchestre simfonice.

Nu ne surprinde deloc faptul că în muzica modernă un rol foarte important îl are şi calculatorul. Sintetizatoarele de azi au un calculator fie incorporat, fie anexat, folosit ca generator de sunete, calculatorul devenind astfel un instrument muzical în toată regula. Deşi claviatura instrumentului se foloseşte adesea pentru a da comenzi calculatorului, muzicianul de azi îşi poate programa calculatorul şi cu mouse-ul sau de la o tastatură obişnuită de calculator. „În prezent, aproape toate studiourile de înregistrări sunt dotate cu o mulţime de echipamente asistate de calculator. Muzica este salvată digital pe un hard-disk, după care este editată la o masă de mixaj folosindu-se un software sofisticat. Apoi, versiunea finală este înregistrată digital pe o bandă audio, devenind bandă originală.“ — The Encyclopedia of Music.

Cu toate aceste progrese de ultimă oră înregistrate în domeniul muzicii, înseamnă oare că zilele claviaturii sunt numărate? Puţin probabil, dacă ne gândim la modul în care sunt exprimate sentimentele în „Sonata lunii“ şi în „Für Elise“, de Beethoven, sau în „Clar de lună“, de Debussy. Însă, gândindu-ne la sutele de ani în care muzica interpretată la instrumentele cu claviatură a îmbogăţit viaţa a milioane de oameni, ne simţim îndemnaţi să recunoaştem imensa contribuţie a claviaturii în lumea muzicii, dar şi la fericirea omului de-a lungul secolelor.

[Notă de subsol]

[Chenarul/Fotografiile de la paginile 20, 21]

De ce s-a inventat pianul?

În anii 1775–1800, clavecinului i-a luat locul treptat un alt instrument, a cărui claviatură a fost considerată cea mai bună. E vorba de pianoforte, cunoscut de cei mai mulţi ca pian. Dar de ce i s-a pus numele de pianoforte? În privinţa numelui inventatorului pianului şi a anului inventării lui părerile sunt împărţite. Se ştie însă că, pe la începutul secolului al XVIII-lea, un italian pe nume Bartolomeo Cristofori făcea deja experimente cu acest instrument. Numele dat de Cristofori instrumentului său, gravicembalo col piano e forte (clavecin cu sunet încet şi tare), scotea în evidenţă unul dintre avantajele pianului faţă de clavecin. Clavecinul nu îi oferea instrumentistului prea mult control asupra intensităţii sunetelor. În schimb, la apăsarea unei clape a pianului, un mecanism de puţin timp inventat acţiona un ciocănel, care lovea coarda aflată deasupra lui. Intensitatea sunetului unei note corespundea forţei cu care se apăsa pe clapă. Astfel, instrumentistul avea mai multă libertate în exprimarea sentimentelor la intensitatea dorită, fie încet (piano), fie tare (forte).

Alt avantaj era folosirea a trei tipuri de pedale: pedala de legato, pedala tonală şi surdina. Aceste pedale permiteau sunetului să aibă durată, să fie menţinut şi peste altă notă şi, respectiv, să-i fie redusă durata.

Pe parcursul secolului al XVIII-lea, în Europa, pianul a fost perfecţionat şi modificat în permanenţă. La începutul anilor ’40 ai aceluiaşi secol s-a realizat un model mai mic şi mai economic, un fel de clavicord. Pianul de concert, sau pianul cu coadă, ocupă mai mult spaţiu, întrucât coardele au lungimi diferite şi sunt dispuse orizontal. La începutul secolului al XIX-lea a fost inventat pianul drept, sau pianina, model popular şi în zilele noastre.

Revista Treziţi-vă! a intervievat o pianistă în legătură cu principalele diferenţe de sunet dintre un pian cu coadă şi o pianină. Iată ce a spus ea: „În trei cuvinte: sunet, claritate şi forţă. Pianul cu coadă are o rezonanţă mai mare. Sunetul e pur şi tare. Comparativ cu el, pianina are sunetul mai moale. Acest lucru se datorează şi faptului că pianina se pune de obicei lângă un perete, ceea ce reduce din eficienţa plăcii de rezonanţă aflate în spate“.

[Legenda unei fotografii]

Pian cu coadă (2,7 metri)

 [Legenda fotografiilor de la pagina 18]

Virginal cu peisaj din parc (Anglia, 1666)

Clavecin cu clape din carapace de broască ţestoasă (Germania, 1760)

Clavicord (SUA, 1906)

Acordeon-pian (Italia, 1960)

Sintetizator modern şi calculator

[Provenienţa fotografiilor]

Cele patru fotografii de sus: Prin amabilitatea Yale University Collection of Musical Instruments

[Legenda fotografiei de la pagina 19]

Hydraulus

[Provenienţa fotografiei]

Prin amabilitatea Macedonian Heritage

[Legenda fotografiei de la pagina 19]

Orga de la Opera din Sydney (Australia)

[Provenienţa fotografiei]

Prin amabilitatea Australian Archives, Canberra, A.C.T.