Magna Charta şi năzuinţa omului spre libertate

DE LA CORESPONDENTUL NOSTRU DIN MAREA BRITANIE

PITORESCUL peisaj al comitatului Surrey este brăzdat de fluviul Tamisa. Pe o luncă de pe malurile Tamisei se află un monument cu o inscripţie care ne aminteşte de un eveniment petrecut în secolul al XIII-lea: întâlnirea regelui englez Ioan fără Ţară (care a domnit în perioada 1199–1216) aici, la Runnymede, cu baronii răsculaţi — marii feudali nemulţumiţi de excesele regelui. Baronii cereau ca regele să le ia în considerare plângerile acordându-le anumite drepturi. Supus unor presiuni foarte mari, regele a pecetluit în cele din urmă un act care mai târziu a ajuns să fie cunoscut sub numele de Magna Charta (Marea Cartă).

Dar de ce a fost numit acest document „cel mai important document juridic din istoria Occidentului“? Răspunsul la această întrebare dezvăluie multe cu privire la năzuinţa omului spre libertate.

Articolele baronilor

Regele Ioan era în relaţii tensionate cu Biserica Romano-Catolică. El l-a sfidat pe papa Inocenţiu al III-lea refuzând să-l recunoască pe Stephen Langton ca arhiepiscop de Canterbury. Prin urmare, biserica şi-a retras sprijinul şi, de fapt, l-a şi excomunicat pe rege. Ioan însă a încercat să obţină reconcilierea. El a fost de acord să-i predea papei regatul Angliei şi pe cel al Irlandei. Papa i le-a înapoiat regelui în schimbul unei declaraţii de loialitate faţă de biserică şi al plătirii unui tribut anual. Ioan era acum vasalul papei.

Dificultăţile financiare sporeau şi ele problemele regelui. Ioan le-a impus feudalilor taxe suplimentare, iar aceasta s-a întâmplat de 11 ori pe parcursul domniei sale de 17 ani. Din cauza tuturor acestor conflicte cu papa şi a problemelor de ordin financiar, regelui i s-a dus faima că nu era un om demn de încredere, iar personalitatea lui nu contribuia cu nimic la infirmarea acestor zvonuri.

În cele din urmă, când baronii din nordul ţării au refuzat să mai plătească taxele, tensiunile au răbufnit. Ei au mărşăluit pe străzile Londrei dezicându-se de jurământul de credinţă făcut regelui. S-a iscat mare vrajbă între părţile implicate în conflict: de o parte regele, aflat la palatul Windsor, şi de cealaltă parte baronii campaţi la est de oraşul Staines, din apropiere. Negocierile „din culise“ i-au adus faţă în faţă într-o localitate situată între cele două oraşe, la Runnymede. Aici, în ziua de luni, 15 iunie 1215, Ioan şi-a pus sigiliul pe un document ce cuprindea 49 de articole. Iată cuvintele introductive: ‘Acestea sunt articolele pe care le revendică baronii şi pe care le îndeplineşte regele’.

Libertate garantată de lege

Nu după mult timp însă, intenţiile regelui Ioan au început să fie puse la îndoială.  Pe fondul unei puternice aversiuni faţă de rege şi faţă de papă, monarhul a trimis delegaţi care să se întâlnească cu papa la Roma. Pontiful a emis imediat bule papale prin care declara nul şi neavenit acordul de la Runnymede. La scurt timp după acest eveniment, în Anglia a izbucnit un război civil, iar, în anul următor, Ioan a murit subit, fiind urmat la tron de fiul său, Henric, în vârstă de nouă ani.

Susţinătorii tânărului Henric au luat măsuri pentru repunerea în vigoare a acordului de la Runnymede. Potrivit broşurii Magna Carta, această ediţie revizuită fusese „transformată în grabă dintr-un instrument pentru suprimarea tiraniei într-un manifest prin care oamenii de condiţie umilă erau chemaţi să susţină cauza lui [a regelui]“. Acordul a fost reemis de mai multe ori pe parcursul domniei lui Henric. Când succesorul său, Eduard I, a reconfirmat Magna Charta la 12 octombrie 1297, ea a fost introdusă în sfârşit în categoria „legilor scrise“, o listă cu documente deosebit de importante pentru public.

Carta limita puterea monarhului, specificând că şi el trebuia să se supună legii, la fel ca toţi supuşii lui. Potrivit opiniei lui Winston Churchill, reputat istoric şi prim-ministru englez din secolul al XX-lea, Magna Charta constituia „un sistem bazat pe principiul checks and balances, care conferea monarhiei puterea de care avea nevoie, dar care nu-i permitea însă unui tiran sau unui nebun să folosească greşit puterea sau să facă abuz de ea“. Ce sentimente nobile! Dar ce foloase îi aducea documentul omului de rând? La vremea aceea, foarte puţine. Magna Charta conţinea doar drepturi  pentru „oamenii liberi“, care de fapt erau o clasă superioară, dar minoritară. *

„Încă de la început, [Magna Charta] a devenit un simbol şi un strigăt de protest împotriva opresiunii, fiecare generaţie văzând în ea o protecţie împotriva unei posibile violări a libertăţilor ei“, se afirmă în Encyclopædia Britannica. În virtutea acestei semnificaţii, fiecare sesiune a Parlamentului englez începea cu o reconfirmare a Magnei Charta.

În secolul al XVII-lea, avocaţii din Anglia citau articole din Magna Charta pentru a susţine anumite drepturi, cum ar fi cel de a fi judecat de un tribunal cu juriu, habeas corpus *, egalitatea în faţa legii, dreptul de a nu fi arestat arbitrar şi dreptul parlamentului de a reglementa impozitele. Aşadar, în ochii omului de stat William Pitt, Magna Charta făcea parte din „canonul constituţiei englezeşti“.

Năzuinţa spre libertate este încă vie

„De multe ori în trecut, valoarea constituţională a Magnei Charta nu era dată de ceea ce spunea efectiv carta, ci de ceea ce se credea că spune“, a recunoscut lordul Bingham, lord-preşedinte al secţiei regale a Înaltei Curţi de Justiţie şi preşedinte al Curţii criminale din Anglia şi din Ţara Galilor între anii 1996 şi 2000. Cu toate acestea, idealurile de libertate, promovate de cartă s-au răspândit mai târziu în toată lumea anglofonă.

Pelerinii, care au părăsit Anglia în 1620 cu scopul de a ajunge în America, au luat cu ei o copie a Magnei Charta. În 1775, când coloniile britanice din America s-au răsculat deoarece plăteau impozite şi nu aveau dreptul de a fi reprezentate în guvern, adunarea actualului stat Massachusetts a declarat că aceste taxe contraveneau Magnei Charta. De fapt, pe sigiliul oficial folosit la acea vreme în Massachusetts era gravat un om ce ţinea într-o mână o sabie, iar în cealaltă Magna Charta.

Când s-au întrunit ca să elaboreze o constituţie a Statelor Unite ale Americii, reprezentanţii tinerei naţiuni au susţinut principiul potrivit căruia libertatea trebuie să fie garantată de lege. Documentul Bill of Rights (Declaraţia drepturilor) al Statelor Unite pleacă tocmai de la acceptarea acestui principiu. Aşadar, în 1957, în semn de recunoaştere a Magnei Charta, Asociaţia Americană a Barourilor a ridicat la Runnymede un monument ce poartă inscripţia: „În memoria Magnei Charta, simbol al libertăţii garantate de lege“.

În 1948, Eleanor Roosevelt, o respectată personalitate politică din America, a contribuit la elaborarea Declaraţiei universale a drepturilor omului a Naţiunilor Unite, în speranţa că aceasta avea să devină „Magna Charta internaţională a oamenilor de pretutindeni“. Într-adevăr, istoria Magnei Charta arată cât de profundă este năzuinţa omului spre libertate. Însă, în pofida celor mai nobile aspiraţii, drepturile fundamentale ale omului sunt ameninţate în multe ţări. Guvernele umane s-au dovedit în repetate rânduri incapabile să garanteze libertate pentru toţi. Acesta este unul dintre motivele pentru care milioane de Martori ai lui Iehova se bucură în prezent de o formă de libertate superioară, garantată de un guvern deosebit, Regatul lui Dumnezeu.

Biblia face o afirmaţie remarcabilă despre Dumnezeu: „Unde este spiritul lui Iehova, acolo este libertate“ (2 Corinteni 3:17). Dacă doriţi să cunoaşteţi ce fel de libertate oferă omenirii Regatul lui Dumnezeu, discutaţi despre această chestiune cu Martorii lui Iehova la următoarea lor vizită. Veţi vedea că răspunsul va fi captivant şi vă va aduce alinare.

[Note de subsol]

[Chenarul/Fotografia de la pagina 13]

MAREA CARTĂ

Magna Charta (care în latină înseamnă „marea cartă“) se intitula la început „Articolele baronilor“. Regele Ioan şi-a pus pecetea pe acest document ce conţinea 49 de articole. În următoarele zile, acordul s-a extins, incluzând 63 de articole. Regele Ioan a sigilat şi acest document. Ediţia din 1217 era însoţită de o a doua cartă, mai puţin cuprinzătoare, care trata legea privind administrarea pădurilor. Prin urmare, toate aceste articole au ajuns să fie numite Magna Charta.

Cele 63 de articole sunt grupate în 9 categorii, cuprinzând plângerile baronilor, reforma legii şi a justiţiei şi independenţa bisericii. Articolul 39, care stă la baza libertăţilor civile, spune: „Nici un om liber nu va putea fi reţinut sau întemniţat, sau deposedat, sau stigmatizat, sau surghiunit, nici nu va fi luat cu forţa şi nici nu vor fi trimişi alţii ca să facă acest lucru, decât prin judecarea legală de către pairii săi, ori după legea ţării“.

[Legenda fotografiei]

Fundalul: cea de-a treia ediţie revizuită a Magnei Charta

[Provenienţa fotogorfiei]

Cu permisiunea British Library, 46144 Reproducere a Magnei Charta din 1225 reemisă de regele Henric III

[Legenda fotografiei de la pagina 12]

Regele Ioan

[Provenienţa fotografiei]

Din cartea Illustrated Notes on English Church History (Vol. I şi II)

[Legenda fotografiei de la pagina 12]

Regele Ioan înmânându-i coroana delegatului papei

[Provenienţa fotografiei]

Din cartea The History of Protestantism (Vol. I)

[Legenda fotografiei de la pagina 13]

Întâlnirea regelui Ioan cu baronii, cu ocazia căreia acceptă să-şi pună sigiliul pe Magna Charta, în 1215

[Provenienţa fotografiei]

Din cartea The Story of Liberty, 1878

[Legenda fotografiei de la pagina 14]

Monumentul dedicat Magnei Charta la Runnymede (Anglia)

[Provenienţa fotografiei]

ABAJ/Stephen Hyde

[Provenienţa fotografiilor de la pagina 12]

Sus în fundal: Cu permisiunea British Library, Cotton Augustus II 106 Reproducere a Magnei Charta din 1215 a regelui Ioan; Sigiliul regelui Ioan: Public Record Office, Londra