Eliberat din lanţurile urii

RELATARE DE JOSÉ GÓMEZ

M-AM născut la 8 septembrie 1964 în Rognac, un orăşel din sudul Franţei. Părinţii şi bunicii mei erau ţigani andaluzieni, originari din Algeria şi, respectiv, din Maroc (nordul Africii). Familia mea a fost foarte numeroasă, aşa cum se obişnuieşte la noi, la ţigani.

Tata era un om violent, iar în unele dintre amintirile mele mai vechi îl văd lovind-o pe mama. Mai târziu, mama a divorţat, lucru rar întâlnit printre ţigani. Apoi, ea ne-a luat pe mine, pe fratele meu şi pe sora mea şi am plecat cu toţii în Belgia, unde am trăit liniştiţi următorii opt ani.

Însă lucrurile au luat o altă întorsătură. Noi, copiii, ne-am dorit să-l vedem pe tata, aşa că mama ne-a dus în Franţa, iar familia noastră s-a reîntregit. Viaţa alături de tata a fost şi de data aceasta o încercare pentru mine. În Belgia mergeam peste tot cu mama. Dar în familia din partea tatălui meu, bărbaţii trebuiau să se asocieze numai cu bărbaţii. În gândirea lor machistă, bărbaţii au numai drepturi, iar femeile numai îndatoriri. Într-o zi, de exemplu, când am vrut să-mi ajut mătuşa să strângă masa şi să spele vasele după cină, unchiul m-a acuzat că sunt homosexual. În familia lui, spălatul vaselor este o treabă exclusiv femeiască. În timp, această mentalitate rigidă mi-a influenţat şi mie gândirea.

Nu a trecut mult şi mama a căzut din nou victimă firii violente a tatei. De multe ori când încercam să intervenim, eu şi fratele meu trebuia să sărim pe fereastră ca să scăpăm de pumnii lui. Nici sora mea nu era cruţată. Drept urmare, am stat departe de casă în cea mai mare parte a timpului. Şi aşa, am ajuns la 15 ani fără să ştiu ce vreau de fapt de la viaţă.

Cu timpul, am devenit cunoscut pentru firea mea violentă. Eram un mare bătăuş. Uneori, îi provocam eu însumi la bătaie pe alţi băieţi, dar foarte puţini îndrăzneau să-şi măsoare forţele cu mine — mai ales pentru că purtam adesea un cuţit sau un lanţ. Nu după mult timp am început să fur maşini şi să le vând. Câteodată nu făceam altceva decât să le dau foc şi să mă distrez uitându-mă la pompieri cum stingeau flăcările. Mai târziu, am spart şi magazine şi depozite. Am fost arestat de câteva ori. Şi de fiecare dată mă rugam lui Dumnezeu să mă ajute!

Da, credeam în Dumnezeu. Cât timp am stat în Belgia, am mers la o şcoală religioasă. Aşadar ştiam că ceea ce făceam era rău. Cu toate acestea, credinţa în Dumnezeu nu mi-a influenţat în nici un fel conduita. Credeam că nu trebuia decât să mă rog lui Dumnezeu, iar păcatele îmi erau iertate.

În 1984 am fost acuzat de furt şi condamnat la 11 luni detenţie. Am fost trimis în închisoarea Baumettes din Marsilia. Acolo mi-am tatuat diferite părţi ale corpului. Aveam tatuate şi cuvintele „ură şi răzbunare“. În loc să mă îndrept, în  închisoare am prins şi mai multă ură faţă de autoritate şi faţă de societate în general. Când am fost eliberat, după numai trei luni de stat în detenţie, eram mai plin de ură ca oricând. Apoi, o tragedie mi-a schimbat cursul vieţii.

Răzbunarea devine ţelul meu

Familia mea era în conflict cu o altă familie de ţigani. Împreună cu unchii mei am hotărât să-i înfruntăm şi să încheiem socotelile. Ambele familii erau înarmate. În conflictul care a urmat, unchiul Pierre, precum şi un văr al tatălui meu au fost împuşcaţi mortal. Am simţit că înnebunesc de durere! Am rămas în stradă, cu puşca în mână, urlând de furie. Unul dintre unchii mei a reuşit în cele din urmă să-mi smulgă arma.

Pierderea unchiului Pierre, care-mi fusese ca un tată, m-a umplut de tristeţe. Am respectat perioada de doliu potrivit obiceiului ţigănesc. Timp de mai multe zile nu m-am bărbierit şi nu am mâncat carne. Am refuzat să mă uit la televizor şi să ascult muzică. Am jurat că voi răzbuna moartea unchiului, însă rudele m-au împiedicat să-mi iau o armă.

În august 1984, am fost chemat în armată. La vârsta de 20 de ani m-am înrolat în forţele ONU de menţinere a păcii în Liban. Mi-am asumat riscul de a ucide sau de a fi ucis. Pe atunci fumam mult haşiş. Pe lângă faptul că-mi dădea o senzaţie de bine, drogul mă făcea să simt că nu mi se putea întâmpla nimic rău.

Cum în Liban era uşor să-ţi procuri armament, m-am hotărât să expediez arme în Franţa pentru a-mi duce la îndeplinire planul de răzbunare. Am cumpărat de la localnici două pistoale şi muniţia necesară. Am dezasamblat armele, le-am ascuns în două radiouri şi le-am trimis acasă.

Cu doar două săptămâni înainte să-mi închei stagiul militar, am părăsit postul împreună cu trei dintre colegii mei, fără permisie. Când ne-am întors la barăci, am fost trimişi în închisoare. Acolo, într-un acces de furie am luat la bătaie un gardian. Era de neconceput pentru mine să fiu umilit de un payo — un om care nu este ţigan. Ziua următoare am avut încă o altercaţie serioasă, de data asta cu un ofiţer. Am fost trimis la închisoarea Montluc, din Lyons, pentru tot restul serviciului meu militar.

Găsesc libertatea . . . în închisoare

În prima zi petrecută în închisoarea Montluc, am fost întâmpinat în mod călduros de un tânăr simpatic. Am aflat că era Martor al lui Iehova şi că, împreună cu alţi câţiva Martori erau în închisoare pentru simplul motiv că nu au vrut să pună mâna pe arme. Asta m-a lăsat fără grai. Am vrut să ştiu mai multe.

Am aflat că Martorii lui Iehova au o iubire sinceră faţă de Dumnezeu, iar înaltele lor norme morale m-au impresionat. Însă aveam multe întrebări. Am vrut să ştiu în mod special dacă cei morţi pot vorbi cu cei vii prin intermediul viselor — lucru pe care mulţi ţigani îl cred. Un Martor pe nume Jean-Paul s-a oferit să mă ajute să înţeleg Biblia cu ajutorul cărţii Tu poţi trăi pentru totdeauna în paradis pe pământ. a

Am citit pe nerăsuflate cartea într-o singură noapte, şi am fost profund impresionat de mesajul ei. Aici, în închisoare, găsisem adevărata libertate! Când am fost în sfârşit eliberat, am luat trenul spre casă, cu geanta plină de publicaţii bazate pe Biblie.

Ca să pot intra în contact cu Martorii din zona unde locuiam, am mers la Sala Regatului din oraşul Martigues. Am continuat studiul Bibliei, ajutat acum de un tânăr pe nume Eric, aflat în serviciul cu timp integral. În câteva zile am renunţat la fumat şi am întrerupt orice legătură cu acele persoane cu care, odată, săvârşeam acte nelegiuite. Eram hotărât să acţionez în armonie cu Proverbele 27:11, unde se spune: „Fiul meu, fii înţelept şi înveseleşte-mi inima, ca să am cu ce să răspund celui ce mă batjocoreşte“. Am găsit în Iehova un tată iubitor căruia doream să-i fiu plăcut.

Schimbările — o încercare

Nu mi-a fost uşor să pun în practică principiile creştine. Odată, de exemplu, am recidivat şi timp de câteva săptămâni am  consumat din nou droguri. Dar cea mai grea încercare a mea a fost aceea de a scăpa de dorinţa de răzbunare. Fără ca Eric să ştie, purtam mereu la mine un pistol şi încă îmi făceam planuri de răzbunare împotriva celor care îl uciseseră pe unchiul meu. Am petrecut nopţi întregi încercând să le dau de urmă.

După ce i-am vorbit lui Eric despre toate acestea, el mi-a explicat clar că nu puteam să fiu în relaţii bune cu Dumnezeu atâta timp cât purtam mereu asupra mea o armă şi căutam să mă răzbun. Trebuia să fac o alegere. Am meditat îndelung la sfatul lui Pavel din Romani 12:19: „Nu vă răzbunaţi singuri, iubiţilor, ci faceţi loc mâniei“. Meditând la acest îndemn şi rugându-mă cu fervoare am reuşit să-mi ţin sub control sentimentele (Psalmul 55:22). În cele din urmă m-am debarasat de arme. La 26 decembrie 1986, după ce am studiat Biblia un an de zile, mi-am simbolizat dedicarea la Iehova Dumnezeu prin botezul în apă.

Familia reacţionează favorabil

Schimbările pe care le-am făcut în conduită i-au încurajat pe părinţii mei să studieze Biblia. Ei s-au recăsătorit, iar mama s-a botezat în iulie 1989. Cu timpul, alţi câţiva membri ai familiei au reacţionat favorabil la mesajul biblic şi au devenit Martori ai lui Iehova.

În august 1988, m-am hotărât să devin ministru cu timp integral. Apoi m-am îndrăgostit de o soră tânără, pe nume Katia, din congregaţia mea. Ne-am căsătorit la 10 iunie 1989. Primul an de căsnicie nu a fost simplu, pentru că încă aveam de făcut unele schimbări în ce priveşte atitudinea mea faţă de femei. Îmi era greu să aplic sfatul din 1 Petru 3:7, care-i încurajează pe soţi să le dea onoare soţiilor lor. Trebuia să mă rog încontinuu pentru puterea de a-mi învinge mândria şi de a-mi schimba modul de gândire. Dar treptat, situaţia s-a îmbunătăţit.

Moartea unchiului încă-mi provoca o durere profundă; de multe ori când mă gândeam la el nu-mi puteam reţine lacrimile. M-am luptat cu sentimente puternice, alimentate de amintirile legate de uciderea lui. Ani de zile, chiar şi după botez, m-am temut ca nu cumva să mă întâlnesc cu membrii familiei cu care avusesem înainte o vendetă. Ce-aş fi făcut dacă m-ar fi atacat? Cum aveam să reacţionez? Ar fi fost posibil ca vechea mea personalitate să răbufnească?

Într-o zi am ţinut o cuvântare într-o congregaţie din apropiere. Acolo am văzut-o pe Pepa, o rudă a celor care-mi uciseseră unchiul. Trebuie să recunosc că vederea ei mi-a pus la încercare fiecare fibră a personalităţii mele de creştin. Dar nu m-am lăsat pradă sentimentelor. Ani mai târziu, când Pepa s-a botezat, am îmbrăţişat-o şi am felicitat-o pentru decizia de a-i sluji lui Iehova. În ciuda tuturor lucrurilor întâmplate, am acceptat-o ca soră spirituală.

În fiecare zi îi mulţumesc lui Iehova că m-a ajutat să mă eliberez din lanţurile urii. Unde aş fi fost astăzi dacă nu aş fi avut parte de îndurarea lui Iehova? Graţie lui, mă bucur în prezent de o viaţă de familie fericită. Am şi o speranţă de viitor — aceea a unei lumi noi, lipsite de ură şi de violenţă. Da, sunt ferm convins că promisiunea lui Dumnezeu se va împlini: „Fiecare va locui sub viţa lui şi sub smochinul lui şi nimeni nu-l va mai tulbura. Căci gura DOMNULUI oştirilor a vorbit“. — Mica 4:4.

[Notă de subsol]

[Legenda fotografiei de la pagina 19]

Când făceam parte din forţele ONU de menţinere a păcii în Liban, 1985

[Legenda fotografiei de la pagina 20]

Cu Katia şi cu fiii mei, Timeo şi Pierre