Primul pas — pledoaria înaintea Curţii Supreme

DATA STABILITĂ pentru expunerea orală a argumentelor înaintea preşedintelui Curţii Supreme, William Rehnquist, şi a celor opt judecători fără drepturi depline de la Curtea Supremă a fost 26 februarie 2002. Interesele Martorilor lui Iehova au fost reprezentate de o echipă formată din patru avocaţi.

Avocatul principal al Martorilor şi-a început pledoaria cu o introducere ce a suscitat interesul: „Este sâmbătă dimineaţa, ora 11 şi ne aflăm în localitatea Stratton. [Apoi, el a ciocănit de trei ori în pupitru.] «Bună dimineaţa. Având în vedere evenimentele recente, am făcut un efort special să vin la uşa dumneavoastră şi să vă vorbesc despre ceea ce profetul Isaia a spus că este o veste mai bună. Aceasta este vestea bună despre care a vorbit Cristos Isus, vestea bună a Regatului lui Dumnezeu»“.

El a continuat: „Este oare o infracţiune să mergi din casă în casă în localitatea Stratton şi să prezinţi acest mesaj fără să fi obţinut în prealabil o autorizaţie din partea municipalităţii?“

„Nu cereţi bani?“

Judecătorul Stephen G. Breyer a pus câteva întrebări pertinente avocaţilor Martorilor: „Este adevărat că clienţii dumneavoastră nu cer bani — nici măcar o sumă neînsemnată — şi nu vând Biblii şi nici altceva, ci tot ceea ce fac este să spună: «Doresc să discut cu dumneavoastră despre religie»?“

Avocatul care-i reprezenta pe Martori a răspuns: „Onorată instanţă, faptele arată foarte clar că, în localitatea Stratton, Martorii lui Iehova nu au cerut nici un ban. Tot faptele arată clar că, în alte zone, Martorii menţionează uneori donaţiile. . . . Nu căutăm să strângem fonduri. Căutăm doar să discutăm cu oamenii despre Biblie“.

Este necesară o autorizaţie din partea autorităţilor statului?

Judecătorul Antonin Scalia, foarte perspicace, a întrebat: „Să înţeleg că dumneavoastră consideraţi că o persoană nu are obligaţia să meargă la primar şi să-i ceară permisiunea de a discuta cu un vecin despre ceva interesant?“ Avocatul Martorilor a replicat: „Considerăm că această Curte nu ar trebui să aprobe ordinul unei autorităţi care pretinde ca un cetăţean să obţină o autorizaţie pentru a sta de vorbă cu un alt cetăţean la locuinţa acestuia“.

Altă pledoarie, alt spirit

A venit şi rândul reprezentanţilor localităţii Stratton să-şi prezinte argumentele. Avocatul principal al apărării a explicat dispoziţia emisă de primăria din Stratton astfel: „Stratton îşi exercită puterea poliţienească în strădania de a ocroti dreptul la viaţă privată al locuitorilor lui şi de a preveni comiterea de infracţiuni. Dispoziţia privind activitatea de a merge de la uşă la uşă pe proprietăţi private  pentru a căuta sprijin politic sau pentru a obţine comenzi sau pentru alte scopuri cere pur şi simplu preînregistrarea şi purtarea unei autorizaţii în timpul desfăşurării acestei activităţi“.

Judecătorul Scalia a mers imediat la rădăcina problemei întrebând: „Ştiţi să mai fi avut noi [Curtea Supremă] vreun caz care să fi implicat o dispoziţie atât de amplă şi să se refere la o activitate din casă în casă, dar nu la a cere bani sau la a vinde ceva, ci mai degrabă la «Vreau să discut despre Isus Cristos» sau «Vreau să discut despre protecţia mediului»? Am mai avut noi vreun caz de felul acesta?“

Judecătorul Scalia a continuat: „Nu ştiu să fi avut vreun caz de felul acesta de cel puţin două sute de ani“. La care preşedintele Curţii Supreme, judecătorul Rehnquist, a dat o replică plină de spirit: „Păi, nici n-aţi trăit atâta!“ Imediat întreaga sală a izbucnit în râs. Însă, judecătorul Scalia, şi-a continuat argumentaţia: „O chestiune de o asemenea amploare este cu totul nouă pentru mine“.

O idee excelentă?

Judecătorul Anthony M. Kennedy a pus problema în mod pertinent: „Dumneavoastră consideraţi că e o idee excelentă că trebuie să cer permisiunea autorităţilor înainte să mă duc două străzi mai încolo, unde nu-i cunosc pe toţi oamenii, ca să le spun că mă îngrijorează că gunoiul nu e ridicat la timp sau că sunt îngrijorat din cauza Congresmanului nostru sau din vreun alt motiv. Trebuie să cer permisiunea de la stat înainte de a face acest lucru?“ Apoi, a adăugat: „Aşa ceva nu s-a mai pomenit!“

În aceeaşi ordine de idei, judecătoarea Sandra Day O’Connor a întrebat: „Ce părere aveţi atunci despre copiii care umblă după cadouri pe la uşile oamenilor de Halloween? Le trebuie şi lor o autorizaţie?“ Judecătorii O’Connor şi Scalia au urmărit acelaşi fir logic al argumentaţiei. Judecătoarea O’Connor a adus în discuţie alt argument: „Dar dacă vreau să împrumut o cană de zahăr de la o vecină? Trebuie să fac rost de o autorizaţie ca să merg să cer o cană de zahăr de la vecina mea?“

Sunt Martorii lui Iehova nişte agenţi comerciali sau electorali?

Judecătorul David H. Souter a întrebat: „De ce trebuie să se supună şi Martorii lui Iehova acestei dispoziţii? Sunt ei cumva agenţi comerciali, agenţi electorali, vânzători ambulanţi sau comis-voiajori? Nu sunt nici una, nici alta, nu-i aşa?“ Avocatul apărării din partea localităţii Stratton a citat integral dispoziţia şi a adăugat că la tribunalul districtual Martorii lui Iehova au fost incluşi în categoria agenţilor comerciali şi electorali. La care judecătorul Souter a răspuns: „Se pare că definiţia dumneavoastră pentru agenţii comerciali şi electorali este foarte cuprinzătoare de vreme ce îi includeţi pe Martorii lui Iehova în rândurile lor“.

Judecătorul Breyer a citat atunci definiţia din dicţionar a expresiilor „agent comercial“ şi „agent electoral“ pentru a demonstra că nu se aplică Martorilor lui Iehova. Şi a adăugat: „N-am găsit nimic în dosarul dumneavoastră care să spună din ce motiv li se cere acestor oameni [Martorilor lui Iehova] să meargă la primărie şi să-şi înregistreze numele, având în vedere că pe ei nu îi interesează nici să strângă bani, nici să vândă produse şi nici măcar să obţină voturi. Ce urmăreşte, de fapt, primăria?“

„Privilegiul“ de a comunica

Avocatul apărării din partea localităţii Stratton a răspuns atunci că „scopul municipalităţii este acela de a nu permite ca locuitorii să fie deranjaţi“. Mai departe el a explicat că se intenţiona ocrotirea locuitorilor din Stratton de escroci şi de infractori. Judecătorul Scalia a citat din nou dispoziţia pentru a arăta că primarul poate cere informaţii suplimentare despre cel care se înregistrează şi despre scopurile sale pentru „a descrie cu exactitate natura privilegiului dorit“. Apoi, a accentuat: „Privilegiul de a merge şi de a-ţi convinge concetăţenii de ceva anume . . . pur şi simplu nu înţeleg cum vine asta“.

 Judecătorul Scalia a insistat: „Aşadar, vreţi să spuneţi că toţi cei care vor să sune la o uşă trebuie să meargă înainte la primărie ca să li se ia amprentele? Oare din cauza riscului minor de săvârşire a unui delict este absolut necesar să se înregistreze la primărie toţi cei care doresc să sune la o uşă? Bineînţeles că nu!“

Sunt locuitorii ocrotiţi?

Când cele 20 de minute ce i-au fost alocate au expirat, avocatul apărării i-a dat cuvântul procurorului general adjunct al statului Ohio. El a spus că dispoziţia care interzice desfăşurarea unor activităţi din casă în casă îi protejează pe locuitori de vizite din partea unor persoane străine, după care a adăugat „evident, din partea unor persoane neinvitate, [care] se află pe proprietatea mea . . . Iată de ce cred că locuitorii oraşului sunt îndreptăţiţi să spună: «Ne îngrijorează acest tip de activitate»“.

Apoi, judecătorul Scalia a afirmat: „Locuitorii Stratton-ului, inclusiv acei oameni care îi agreează pe Martorii lui Iehova, declară că, deşi sunt mai retraşi, le-ar plăcea să discute cu alţii despre tot felul de lucruri. Şi totuşi aceste persoane [Martorii lui Iehova] trebuie să meargă să-şi înregistreze numele la primărie ca să obţină privilegiul de a le suna la uşă!“

„O restricţie foarte rezonabilă“

În timpul interogatoriului, judecătorul Scalia a făcut o remarcă pertinentă: „Cu toţii recunoaştem că societăţile cele mai ferite de pericolul săvârşirii unor infracţiuni sunt cele aflate sub dictaturi totalitare. Acolo delictele sunt foarte rare, iar asta se ştie foarte bine. Însă, unul dintre preţurile libertăţii este, într-o oarecare măsură, un risc mai ridicat al producerii actelor ilegale; întrebarea este dacă această dispoziţie pune câtuşi de puţin capăt acţiunilor ilegale ca să-şi merite preţul, respectiv solicitarea privilegiului de a suna la uşa cuiva“. Atunci procurorul general adjunct a răspuns că „este o restricţie foarte rezonabilă“. Iar judecătorul Scalia a replicat că este atât de rezonabilă încât „nu putem găsi nici un caz în care vreo primărie să fi dat vreodată o asemenea dispoziţie. Nu cred că este atât de rezonabilă pe cât susţineţi“.

În cele din urmă, în faţa argumentelor covârşitoare ale unuia dintre judecători, procurorul general adjunct a fost nevoit să afirme: „Nu aş putea să-i spun unei persoane că i se interzice cu desăvârşire să sune ori să bată la uşa cuiva“. Cu această afirmaţie, pledoaria lui s-a încheiat.

În timpul prezentării dovezilor contrarii, avocatul Martorilor a scos în evidenţă faptul că dispoziţia nu prevedea nici un mijloc de verificare a declaraţiilor unei persoane. „Eu pot să mă duc la primărie şi să spun «Sunt cutare» şi să primesc o autorizaţie de a merge din casă în casă.“ El a mai scos în evidenţă că primarul are autoritatea de a refuza să elibereze o autorizaţie unei persoane care spune că nu este membră a unei organizaţii. „Suntem de părere că aceasta este cât se poate de clar o exercitare a puterii de decizie“, a spus el şi a adăugat: „Cu respect ţin să menţionez că activitatea noastră [a Martorilor lui Iehova] se încadrează în principiile fundamentale ale Primului Amendament“.

Imediat după aceasta, preşedintele Curţii Supreme, dl Rehnquist, a încheiat dezbaterile spunând: „Cazul este supus spre examinare [Curţii supreme]“. Întregul proces a durat puţin mai mult de o oră. Cât de importantă s-a dovedit acea oră avea să se vadă în hotărârea care a fost anunţată în iunie.

[Legenda fotografiilor de la pagina 6]

Preşedintele Curţii Supreme, judecătorul Rehnquist

Judecătorul Breyer

Judecătorul Scalia

[Provenienţa fotografiilor]

Rehnquist: Collection, The Supreme Court Historical Society/Dane Penland; Breyer: Collection, The Supreme Court Historical Society/Richard Strauss; Scalia: Collection, The Supreme Court Historical Society/Joseph Lavenburg

[Legenda fotografiilor de la pagina 7]

Judecătorul Souter

Judecătorul Kennedy

Judecătoarea O’Connor

[Provenienţa fotografiilor]

Kennedy: Collection, The Supreme Court Historical Society/Robin Reid; O’Connor: Collection, The Supreme Court Historical Society/Richard Strauss; Souter: Collection, The Supreme Court Historical Society/Joseph Bailey

[Legenda fotografiei de la pagina 8]

Sala de judecată

[Provenienţa fotografiei]

Fotografie de Franz Jantzen, Collection of the Supreme Court of the United States