Dansatori cu pene de foc

DE LA CORESPONDENTUL NOSTRU DIN KENYA

MII de glasuri străpung aerul. Sporovăiala neîntreruptă şi aprinsă parcă trezeşte la viaţă lacul uitat de lume. Prin apa cu străluciri de smarald păşesc agale mii de păsări roz. Altele zboară cu eleganţă pe deasupra. În timp ce se rotesc, ele bat aerul cu aripile lor lungi şi subţiri, încântând privirile prin sclipirile de un roşu aprins ale penajului. Această agitaţie viu colorată este impresionantă! După cât se pare, flamingoul roz din Valea Marelui Rift, din Africa, este cea mai încântătoare pasăre de pe planetă.

Eleganţă pe picioroange

Din timpuri străvechi, pasărea flamingo este admirată pentru aspectul ei frumos şi delicat. Există multe sculpturi în piatră înfăţişând această pasăre cu gât lung, imaginea ei regăsindu-se chiar şi în hieroglifele egiptene. Datorită aspectului ei deosebit, egiptenii aveau o mare admiraţie faţă de ea şi o venerau, considerând-o întruchiparea zeului Ra. Gâtul arcuit şi subţire şi picioarele lungi şi fine au fost reprezentate chiar şi în picturile rupestre primitive.

 În zilele noastre, există patru specii de flamingo. Ele trăiesc în Africa, America de Sud, Antile, Eurasia şi India. Flamingoul pitic este cea mai mică dintre toate şi are un penaj superb de un roz intens, iar picioarele de un roşu-aprins. Flamingoul roşu este de două ori mai mare decât flamingoul pitic, având o înălţime de 140 cm. Toţi flamingii însă au o trăsătură comună: un cioc uşor curbat de la mijloc în jos, a cărui formă te impresionează plăcut.

Când îşi ia zborul, pasărea dă din aripi plină de graţie alergând pe deasupra apei, iar cu ajutorul picioarelor ei agile îşi ia avânt spre înaltul cerului. În zboru-i elegant, flamingoul îşi îndreaptă înainte capul şi gâtul lung şi îşi ţine picioarele întinse înapoi. În Valea Marelui Rift îşi au habitatul patru milioane de flamingi.

O pasăre delicată într-un mediu neprimitor

Marele număr de flamingi care populează Valea Riftului trăiesc pe malul mai multor lacuri alcaline, care sunt cu adevărat unice. Din punct de vedere chimic, apa din aceste lacuri este atât de bogată în carbonaţi de sodiu încât la atingere pare uleioasă şi arde uşor pielea. Temperaturile din zona lacurilor alcaline ale riftului pot ajunge până la 65 de grade Celsius. Apele gazoase emană în atmosfera încălzită un puternic miros de sulf şi de saramură. Sărurile şi compuşii alcalini din apă sunt în concentraţie atât de mare încât se cristalizează şi se depun de-a lungul ţărmului sub formă de cruste albe.

Puţine vietăţi pot trăi în această apă caustică. Totuşi, microscopica algă albastru-verzuie reuşeşte să supravieţuiască. Arşiţa soarelui  tropical încălzeşte apele alcaline, creând condiţii ideale dezvoltării algelor. Densitatea algelor este atât de mare, încât apele lacului capătă o nuanţă verzuie. Asemenea smaraldelor dintr-un colier, acest lanţ de lacuri alcaline împodobeşte văile şi munţii aflaţi de-a lungul Văii Marelui Rift.

Este uimitor cum o creatură atât de delicată ca flamingoul poate trăi într-un mediu atât de ostil şi în condiţii atât de aspre. Totuşi, pasărea flamingo se simte aici ca la ea acasă. Picioarele ei lungi şi subţiri rezistă în apele caustice. De asemenea, datorită labelor palmate, ea nu se scufundă în mâlul moale. Flamingoul pitic supravieţuieşte în acest mediu neospitalier datorită unui echipament unic cu care este înzestrat. Ciocul lui este prevăzut cu lamele cu ajutorul cărora aspiră şi strecoară microorganismele ce se găsesc în concentraţie mare în stratul de 5–7 cm de la suprafaţa apei. Când se hrăneşte, flamingoul îşi scufundă capul în apă, având ciocul întors cu susul în jos şi îndreptat înspre înapoi. Pasărea absoarbe apă în gură cu ajutorul limbii asemănătoare unui piston, iar apoi o împinge afară printre lamelele ciocului, filtrând-o şi reţinând microorganismele.

 Dansuri nupţiale în culori

Când soarele dimineţii se înalţă deasupra lacului de culoarea jadului, ai impresia că se ridică cortina uriaşă a unei scene. În lumina aurie, cârdurile de flamingi strălucesc ca flăcările unui foc pe suprafaţa apei. Păsările formează grupuri compacte. Cu gâtul întins spre cer, flamingii mărşăluiesc, ca într-un spectacol, scuturându-şi ciocul dintr-o parte în alta.

În timp ce „plutoanele“ trec unul pe lângă altul în direcţii opuse, soarele se reflectă în penele lor delicate, formând un mozaic de nuanţe contrastante de purpuriu şi roz. Păsările fac întruna reverenţe şi dansează, deschizându-şi larg aripile şi dezvăluindu-şi roşul aprins al penelor. Grozăvindu-se cu frumuseţea culorilor lor vii, ele aleargă pe deasupra apei şi-şi iau zborul, pentru ca apoi să aterizeze din nou şi să repete ritualul. Cârdurile de flamingi sunt atât de compacte, încât păsările din centru nu-şi pot lua zborul înaintea celor de pe margine. Clămpănitul şi măcăitul lor entuziast fac un zgomot asurzitor.

După lăsarea întunericului, la un moment dat, păsările îşi iau zborul toate deodată. În stoluri mari de forma unui V, flamingii zboară sute de kilometri până la destinaţie: un alt lac alcalin ideal pentru cuibărit şi pentru creşterea puilor. Este interesant că aceşti flamingi migrează simultan cu cei de pe celelalte lacuri alcaline din Valea Riftului.

Urâtul devine frumos

Flamingii preferă să-şi construiască cuibul pe lacuri izolate şi inaccesibile. Pentru ei, izolarea este importantă deoarece în perioada cuibăritului colonia nu suportă intruşii. Dacă sunt deranjaţi, părinţii şi-ar putea abandona ouăle, fără să se mai întoarcă vreodată la ele.

Acum e mare forfotă în colonia care se pregăteşte de cuibărit. Plini de entuziasm, părinţii încep să construiască. Încovoindu-şi gâturile lungi, ei scormonesc după mâl, găinaţ şi pene ca să ridice o movilă înaltă cam de 40 cm, de forma unui trunchi de con. În vârful ei se află o mică adâncitură pentru ca singurul ou pe care-l depune mama să fie ocrotit de apele alcaline, puţin adânci. Nu după mult timp încep să iasă sute de pui. Părinţii zboară încoace şi încolo în căutare de hrană pentru puii înfometaţi. Hrănirea şi îngrijirea lor pretind din partea părinţilor eforturi extenuante.

Apoi, când puii sunt destul de mari, părinţii îi părăsesc dintr-odată şi zboară în altă parte a lacului, unde apele sunt mai bogate în alge albastru-verzui. Aici, departe de strigătele puilor înfometaţi, ei se pot hrăni refăcându-şi forţele. Câţiva adulţi rămaşi adună toţi puii într-o „creşă“. Sub stricta supraveghere a acestor „doici“, gălăgioşii pui sunt mânaţi în grupuri peste suprafeţele acoperite de cruste de sare până când îşi reîntâlnesc părinţii. Este uimitor că, în toată această confuzie, părinţii reuşesc să-şi găsească puiul, după care continuă să-l îngrijească.

Puii sunt greoi şi nu prea seamănă cu încântătorii lor părinţi. Picioarele şi gâtul le sunt scurte, ciocul, drept, iar penele, complet albe. După un anumit timp, picioarele scurte încep să crească, gâtul se lungeşte şi se arcuieşte, iar ciocul se încovoaie, căpătând astfel delicata formă curbată tipică acestei păsări unice. Vor trece doi sau trei ani până când puii lipsiţi de graţie vor deveni flamingi cu pene de foc. Apoi îşi vor găsi un partener şi se vor alătura cârdurilor roz care dau atâta frumuseţe lacurilor alcaline din zona Văii Riftului.

Graţia şi frumuseţea flamingoului sunt dovada vie a existenţei unui proiect bine gândit. Observarea în sălbăticie a acestei creaturi fermecătoare ne încântă atât privirile, cât şi auzul. În plus, ne sporeşte aprecierea şi iubirea faţă de minunatul nostru Creator, Iehova Dumnezeu.

[Legenda fotografiei de la pagina 17]

Flamingi roşii

[Legenda fotografiei de la pagina 17]

Flamingi pitici

[Legenda fotografiilor de la pagina 18]

Puii nu prea seamănă cu încântătorii lor părinţi